Bunătatea nu e naivitate, e o alegere. La fel ca dragostea. La fel ca ura.

motherdaughterIn fiecare zi am privilegiul să observ transformări uimitoare în oamenii cu care lucrez și nu rareori sunt uimită de cât de simpli și magici pot fi “catalizatorii” unor asemenea transformări.

Acum ceva timp m-am întâlnit cu una din clientele mele la coaching. A venit și cu fetița ei de nici patru ani. Clienta mea, o mamă singură, trecea printr-o perioadă grea, își pierduse job-ul și se lupta cu disperarea și fricile firești într-o asemenea situație. Momentul în care și-a regăsit speranța a fost atunci când cea mică, plină de bucurie și zâmbet, i-a spus:

“Mami, cât de mult mă bucur că nu mai trebuie să mergi la serviciu! Acum ai timp să te joci cu mine și tare fericită sunt!”

La întâlnirea noastră am putut să observ “pe viu” cât de mult își ajuta fetița mama prin simpla ei prezență și dragoste necondiționată. La un moment dat, mama o întreabă pe cea mică:

“Ce simți?”

“Simt multă iubire în inimă” răspunde fetița.

“Pentru cine?” întreabă mama.

“Pentru tine, mami!” 

“Și eu te iubesc, scumpo, atât de mult!” a încheiat mama cu lacrimi în ochi.

Acela a fost unul din momentele aproape ireale când am avut senzația că pot atinge dragostea. Ceva atât de simplu – o mamă și o fetiță care se iubesc necondiționat și-și schimbă una alteia viețile prin iubirea lor. Între timp clienta mea și-a făcut propria afacere, iar acum e convinsă că acel moment a fost cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Pentru mine ea a rămas un exemplu despre puterea transformatoare a iubirii necondiționate.

Povestea ei însă mi-a adus aminte de alte povești care nu decurg la fel de frumos și firesc.

Ce se întâmplă când dragostea nu e împărtășită? Ce se întâmplă când oameni – părinți, iubiți, prieteni – fac greșeli impardonabile față de cei dragi? Sau când pur și simplu nu știu să-și arate dragostea pentru că nimeni nu i-a învățat vreodată cum se face asta?

La puțin timp după această întâlnire vorbeam cu cineva apropiat despre durerea și tristețea pierderii iubirii, respingerii, umilinței și suferinței provocate de cineva pe care-l iubești. Am vorbit despre ce opțiuni au “victimele” într-o asemenea situație. Ce opțiuni are un copil care este respins de niște părinți incapabili să-i ofere hrana emoțională de care are nevoie? Ce opțiuni are un copil abuzat? Ce fel de relații vor avea acești copii, ajunși la vârsta adultă, cu proprii lor copii și cu dragostea însăși?

Cunosc o mulțime de oameni al căror destin a fost modelat de lipsa de iubire în prima parte a vieții sau de traume suferite ulterior. Am observat că adulții de mai târziu se împart în două categorii.

Unii devin convinși că lumea este un loc rău, că viața e o luptă crudă, că ei sunt niște victime veșnic îndreptățite să fie furioase pentru iubirea pe care n-au primit-o în copilărie sau pentru suferințele pe care le-au îndurat în trecut. Aceștia sunt adulții care nu mai găsesc în ei resursele pentru a fi buni cu cei din jur. Își găsesc justificări pentru a fi agresivi și neiertători. Pentru ei bunătatea e naivitate, nimeni nu merită încredere decât dacă o câștigă cu sânge și sudoare și în general consideră că e bine să te aperi de noi suferințe cu orice preț – chiar dacă prețul ăsta poate fi să devii tu agresorul care cauzează la rândul lui suferință în jur.

A doua categorie este formată din cei care devin mai buni și mai iubitori tocmai datorită lipsei de dragoste sau experiențelor traumatice prin care au trecut la un moment dat. Aceștia sunt cei care găsesc în interiorul lor niște resurse misterioase de dragoste și compensează suferința trecutului alegând, la maturitate, să se iubească pe sine și pe ceilalți cu un soi de abandon. O astfel de persoană este Alice Herz-Sommer, o pianistă care, la 110 ani, a fost cea mai vârstnică supraviețuitoare a Holocaustului – s-a stins din viață chiar astăzi, dar a lăsat în urmă o moștenire de înțelepciune extraordinară. E impresionant interviul în care această bătrânică, cu un veșnic zâmbet pe buze, spune: “Știu despre lucrurile rele, dar eu le văd pe cele bune” (“I know about the bad things, but I look at the good things”). Atunci când a fost întrebată despre a simțit când a fost eliberată din lagăr, dacă sau cum a reușit să ierte, ea a răspus: “Ura îi mănâncă sufletul celui care urăște, nu celui care e urât” (“Hatred eats the soul of the hater, not the hated”).

Ce face diferența între aceste două categorii de oameni? De ce unii sunt furioși toată viața, mereu învinovățindu-i pe alții pentru nefericirea lor, mereu consumați de resentimente și ură, în timp ce alții se vindecă și devin senini, fericiți și mereu generoși cu dragostea lor? De ce unii se transformă din victimele trecutului în agresorii prezentului, mereu blocați în “ce a fost” și nefericiți în ciuda a tot ce e bun și frumos în prezent, mereu căutând inamici și motive să critice, să se plângă, să atace sau să lupte? De ce alții devin supraviețuitori care își deschid mintea și inima spre tot ce are viața frumos să le ofere și care găsesc în ei resurse de compasiune, iertare și bucurie tocmai datorită suferințelor din trecut?

De unde vine diferența?

Cred că diferența e alegerea. Mai cred că pentru a face alegeri e nevoie mai întâi să conștientizăm că suntem liberi și responsabili. Cu cât suntem mai conștienți de noi înșine, mai receptivi la mesajele minții noastre inconștiente, cu atât mai dispuși vom fi să învățăm și să ne lăsăm învățați de alții și de viața însăși și cu atât mai repede vom înțelege că blândețea, bunătatea, dragostea, iertarea sunt alegeri.  La fel sunt și ura, furia, cinismul și obsesia răzbunării. Alegeri!

Am auzit pe cineva drag mie spunând recent: Marea mea revelație a fost că, în ciuda circumstanțelor nefericite, în ciuda a tot ceea ce alții au greșit sau vor mai greși vreodată față de mine, eu POT ALEGE să fiu bun. 

Asta e și marea mea revelație. Când suntem mici, toți avem în noi o lumină interioară, la fel ca fetița clientei mele. Venim gata echipați să dăruim și să primim iubire. În timp, lumina aceea fie strălucește mai tare, fie e acoperită de frici și frustrări. Diferența o face alegerea. Cred sincer despre mine că am potențialul de a fi cinică, crudă sau rea. Știu că aleg bunătatea, nu din vreun soi de naivitate a celui care nu a suferit niciodată, ci din conștiența celui care știe că în lume există întuneric și lumină și alege, cu ochii și inima deschisă, lumina.

Pentru a face o asemenea alegere conștientă cred că e nevoie să ascultăm mesajul ascuns în spatele emoțiilor noastre. Ce te învață furia ta? Dar tristețea? Dar oamenii din jur care te scot din minți – ei ce lecție au să te învețe? Ce simți când te vezi dimineața în oglindă? Simți vinovăție, rușine, furie, dezamăgire? Sau simți dragoste, grijă, încredere, iertare? Îți place cu adevărat de tine însuți și, dacă nu, ce ai putea face ca să devii prieten cu persoana din oglindă?

Și o ultimă întrebare: Tu alegi dragostea? Dacă nu, ce parte din tine te împiedică?

8 Comments

  1. Nicula Gabi /

    Imi face o deosebita placere sa-mi petrec duminicile citind articolele acestea minunate, racoroase, revelatoare, aprobatoare…Multumesc pentru ele si felicitari pentru usurinta condeiului.Cu drag, Gabi

  2. Felicitari! Un articol plin de adevar si mai ales de lumina si caldura sufleteasca.

  3. Nicoleta Sandu /

    Minunat mesaj! Multumesc foarte mult!

  4. Gabriela Alexandra /

    Multumesc pentru ca m-am regasit si eu printre aceste adevaruri… Am ales sa fiu un om bun sa ofer, copilului meu,tot ceea ce eu, nu am avut. Iubirea!

  5. radu garcea /

    filozofia mea de viata….de ce sa faci rau, cand este asa de bine sa faci bine….de ce sa nu fi bun cu oricine, chiar daca nu iti este intoarsa bunatatea….din punctul meu de vedere: ceea ce semeni aia ve si si culege

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *