Crizele, cadouri ascunse

Împlinesc 34 de ani. Pentru prima oară în viața mea, vârsta interioară pare s-o fi ajuns din urmă pe cea biologică. Ani de zile m-am simțit mult mai “bătrână” pe dinăuntru decât scria în buletin. Acum, pentru prima dată, mă simt mergând în pas cu mine însămi. Viața a devenit un râu pe care navighez în fiecare zi, conștientă de barca în care sunt, de curenții apei, de maluri, de peisajul dimprejur. Nu mă mai grăbesc nicăieri, nu mai aștept cu nerăbdare să ajung undeva. Știu că există un curent care mă poartă mereu înspre cea mai conștientă versiune a mea și că fiecare moment are rostul lui. Am o viață frumoasă. După criteriile tradiționale de “succes” s-ar putea spune că am reușit. Sunt antreprenor de ani buni, business-ul meu este construit în jurul pasiunilor mele și al misiunii mele personale, îmi împart viața cu un om cu care sunt profund compatibilă, pe care îl iubesc și cu care simt că merg mână în mână în fiecare zi, am un copil care îmi dăruiește joacă, veselie și mirare perpetuă, am noroc de părinți care mă iubesc și susțin, de o soră care îmi e prietenă, de prieteni dragi care mi-au fost alături la bine și la greu, sunt sănătoasă și la fel și cei apropiați mie. Dincolo de realitatea asta frumoasă și armonioasă stau însă nenumărate momente de suferință, de confuzie, de rătăcire pe care le-am trăit de-a lungul timpului și pe care, la vremea respectivă, le-am considerat ghinioane, greșeli pentru care m-am simțit profund vinovată, momente de orbire, nedreptăți pentru care m-am simțit victimizată – crize. Sunt într-un loc însorit și aerisit în viața mea pentru că am trecut prin locuri în care era întuneric, umed și frig. Și nu cred că sunt singura. Văd în jurul meu o mulțime de oameni bântuiți de o perpetuă nemulțumire. Și, dacă asculți faptele, pe bună dreptate. Oameni care regretă decizii trecute pe care simt că nu le mai pot schimba. Oameni care se simt prizonierii...

read more

De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Dec 17, 16 De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani buni televizorul este mobilă la noi în casă. Ne uităm foarte rar, și atunci doar la filme sau emisiuni care ne inspiră. “Vocea României” a rămas singura emisiune pe care o urmărim cu drag, sezon de sezon. Pentru mine, ca și pentru mulți alții care îndrăgesc show-ul ăsta, vinerea e prilej de a descoperi voci proaspete, de a admira oameni talentați și de a mă bucura de creativitatea unor artiști cu experiență (antrenorii) care ghidează și susțin niște (mai mult sau mai puțin) începători să-și depăseașcă limitele și să creeze momente memorabile în conștiințele celor de acasă. Dincolo de a privi emisiunea asta ca un spectator iubitor de muzică, de cel puțin trei sezoane o privesc prin ochii coach-ului și consultantului în cultură organizațională. Prin lentila asta, dincolo de conținutul emisiunii, pentru mine e absolut fascinant procesul psihologic din spate – dinamica din echipa antrenorilor, relațiile dintre ei, relația fiecăruia cu el însuși, așa cum transpare ea dincolo de ecran și, dacă privești suficient de atent, modul în care maturitatea lor emoțională se reflectă în rezultatele ehipelor pe care fiecare le păstorește. De trei sezoane câștigă, fără drept de apel, oameni antrenați de Tudor Chirilă. Au fost oameni pe care i-a “salvat” după ce fuseseră respinși din echipele altor antrenori sau oameni pe care i-a avut în echipa lui de la bun început. Deja, după trei sezoane, s-ar putea spune că e dincolo de pură șansă ca în echipa lui Tudor să fi ajuns, de fiecare dată, cei mai buni concurenți (sau, cel puțin, cei mai simpatizați de public). La fel cum este dincolo de șansă ca, de doi ani încoace, Loredana să nu fi avut niciun concurent în finală. Pentru mine, a privi show-ul ăsta a devenit un exercițiu șocant de asemănător cu cel pe care îl fac de câteva zeci de ori pe an, când lucrez cu echipe a căror dinamică de grup o măsor cu instrumente psihometrice validate științific și cu care, apoi, am discuții lungi despre cum modul...

read more

Învățături din țara mămicilor

Aug 20, 16 Învățături din țara mămicilor

Posted by in Auto-cunoaștere

Sunt, de puțin timp, membră a unui grup de mămici pe Facebook. Am fugit de grupurile astea cât am putut, știind de mult că sunt un teren fertil pentru polemică și agresivitatea aia de care numai mamele care-și apără deciziile și adevărurile absolute despre creșterea copilului sunt în stare. Grupul ăsta se vrea, și, într-o mare măsură este, moderat. Intenția e de împărtășire și susținere reciprocă, regula e non-judecata. După ce m-a adăugat o prietenă pe care o știu om la locul lui, mi-a plăcut energia și am decis să rămân – m-am gândit, și cred în continuare, că nu-mi strică deloc să mai învăț lucruri de la o comunitate de mame care nu sunt convinse că le știu deja pe toate. Liniștea a durat până azi, când una dintre membre a întrebat dacă ar fi ok să-l adauge și pe tatăl fetiței ei în grup. S-a gândit că, pentru că urma o perioadă aglomerată profesional pentru ea, în care el va sta mai mult decât ea cu fetița lor, pe care oricum o cresc cot la cot pentru că lucrează amândoi, i-ar prinde bine să mai citească un articol sau să mai primească o perspectivă utilă. În plus, tăticul cu pricina era foarte deschis și deloc inhibat de ideea de a fi parte dintr-un grup despre parenting alături de vreo 300 de femei. Întrebarea ei a declanșat o dezbatere întreagă – s-au creat rapid două tabere. Pe de o parte cele cărora, ca și mie, li s-a părut o idee bună să fie invitați și tați într-un grup despre “mămicie” – pentru că oricum sunt parteneri cu drepturi egale și implicați în egală măsură în creșterea copiilor lor. Pe de altă parte – și partea asta a câștigat – femeile care au considerat că tații copiilor lor nu au ce căuta în grupul format exclusiv din mame. Motivele erau multe – că tații nu sunt prezenți la fel de mult timp alături de copil în fiecare zi, că mamele oricum iau toate deciziile de...

read more

Nu, nu ne naștem leneși

Aug 01, 16 Nu, nu ne naștem leneși

Posted by in Auto-cunoaștere

Acum 100 de ani, unul dintre cei mai vizionari educatori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc prin lecturile mele despre arta însoțirii copiilor către devenirea lor ca ființe umane – Maria Montessori – scria: “The child’s conquest of independence begins with his first introduction to life.  While he is developing, he perfects himself and overcomes every obstacle that he finds in his path.  A vital force is active within him, and this guides his efforts towards their goal.  It is a force called the ‘horme’, by Sir Percy Nunn.” Cuvântul “horme” vine din limba greacă și înseamnă “forță vitală”, energie, impulsul și efortul de a realiza ceva. Zeița Horme avea chiar și un altar în Atena, alături de alte zeități înrudite sau loiale lui Zeus. Personajul opus era Aergia – zeița lenei și apatiei. Maria Montessori a preluat acest cuvânt pentru a descrie ceea ce ea considera a fi forța vitală din fiecare copil, acea energie cu care ne naștem cu toții și care ne îndeamnă permanent, inconștient, din prima clipă de viață, să ne auto-construim, să devenim adultul care putem fi. Horme este energia pe care o are în ea orice ghindă – potențialul de a deveni stejar. Pusă în mediul propice, ghinda știe singură ce are de făcut. La fel, credea Montessori, sunt și copiii – nu au nevoie decât de un mediu favorabil (care include adulți atenți și prezenți) pentru a se auto-dezvolta, a pune singuri cărămidă lângă cărămidă, către împlinirea potențialului lor ca ființe umane. Tocmai de aceea, în pedadogia montessori, educatorul urmează interesele copilului – rolul lui nu este să conducă învățarea, ci să creeze un mediu sigur și stimulant și apoi să observe atent încotro îl duc pe copil interesele lui naturale, susținându-l acolo unde e nevoie. Într-un astfel de mediu, cei mici au opțiuni și sunt lăsați să repete aceeași lecție ori de câte ori au nevoie până o învață. Nimeni nu îi obligă să învețe ceva pentru care nu sunt pregătiți, nici nu e nevoie de...

read more

Oameni măreți

Jul 13, 16 Oameni măreți

Posted by in Auto-cunoaștere

Pe vremuri, când încă trăiam de parcă corpul meu n-ar fi fost altceva decât un vehicul care să-mi poarte creierul de colo colo prin lume și eram convinsă că o minte ascuțită, însetată de cunoaștere, e singura virtute care merită cultivată și onorată, iar cu inima mea încă nu mă cunoșteam prea bine, erau două categorii de oameni care mă intimidau. Prima erau bărbații foarte deștepți, de succes, citiți și siguri pe ei, aroganți și, deseori, suferind de un misoginism pe care nici nu încercau prea tare să-l ascundă. A doua erau femeile la fel de deștepte, de carieră, și ele citite și sigure pe ele, care mai și arătau superb pe deasupra – genul veșnic îmbrăcat la patru ace, cu machiajul impecabil la orice oră, manichiura perfectă și părul coafat până la ultimul fir – și care, dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam niciodată, afișau o mină rece și distantă de parcă nimeni și nimic nu ar fi trebuit (sau putut) vreodată să le atingă. Combinația asta de inteligență, succes profesional și aroganță cumva reușea să mă facă să mă simt mică de tot de fiecare dată. Eram studentă și lucram într-o ambasadă, unde mă ocupam de organizarea unor evenimente la care veneau o mulțime de oameni importanți – printre care mulți din cele două categorii mai sus menționate. Oamenii din zona politică nu mă impresionau niciodată prea tare – cumva vedeam la mulți dintre ei, chiar și cu lipsa mea de experiență de atunci, lipsa de fond din spatele unei fațade zgomotoase, mereu prezente la televizor. Cei pe care îi priveam cu admirație și curiozitate erau mai degrabă oamenii din zona de business și academică, mai puțin cunoscuți public, însă mult mai interesanți pentru tânăra în căutarea propriului drum, care eram atunci. Erau manageri de top din companii mari, multinaționale, erau antreprenori, erau profesori universitari cu palmaresuri impresionante. Bărbați și femei care reușiseră prin propriile puteri, care aveau de ce să fie mândri de ei înșiși și de la care simțeam că aș fi avut multe...

read more

9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Jul 04, 16 9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Posted by in Auto-cunoaștere

Azi Edna a împlinit 9 luni. Se spune că unui bebeluș îi trebuie cam 9 luni de viață ca să ajungă la acel stadiu de minimă autonomie pe care alte ființe de pe lumea asta o au deja la câteva minute de la naștere. E prețul pe care Omul îl plătește pentru creierul lui mare și cutia craniană care îl găzduiește – dacă am sta în pântecul mamei suficient timp cât să devenim capabili (chiar și rudimentar) să vorbim, să ne hrănim și să ne deplasăm (adică minim 18 luni), până la termen capul nostru ar fi atât de mare încât nașterea ar deveni imposibilă. Așa că natura a făcut un compromis- ne-a dat voie să ieșim în lume complet nepregătiți pentru ea, absolut dependenți de ființele care ne-au dat viață. Un nou născut nu poate, aparent, să facă mai nimic. Nu își controlează corpul, nu e capabil să se hrănească fără ajutor consistent, are vederea slabă, nu poate comunica altfel decât prin plâns. Cu toate astea, e departe de a fi complet neputincios. Un bebeluș abia venit pe lume e o minune capabilă de niște lucruri fantastice, care însă sunt atât de subtile încât îi pot cu ușurință scăpa adultului nepregătit sau nedispus să le observe. Distanța de 20 de cm până la care bebelușii sunt capabili să vadă clar, e fix atât cât e nevoie ca să le permită să observe fața mamei sau tatei care-i ține în brațe. Și observarea asta le dă toate informațiile de care au nevoie. Nu vorbesc, însă descifrează perfect expresiile faciale – de acolo află dacă mama e bucuroasă, nervoasă, speriată, calmă sau veselă și, în fiecare clipă, în creierul lor emoțional (sistemul limbic) se creează miliarde de noi conexiuni pe baza acestor informații – conexiuni care îi vor însoți mai târziu prin viață și-i vor ajuta să descifreze o mulțime de alte situații emoționale. Nu știu altceva decât să plângă, însă o fac în nenumărate feluri – pentru un părinte cu adevărat prezent, devine destul de...

read more