O carte pe lună: “A General Theory of Love” (“O teorie generală a iubirii”)

Mar 17, 16 O carte pe lună: “A General Theory of Love” (“O teorie generală a iubirii”)

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Nici nu știu de unde să încep să scriu despre cartea asta. Multe lecturi mi-au deschis mintea și mi-au expandat conștiința, însă “A General Theory of Love” mi-a răspuns, într-un mod cu totul nou, la o întrebare fundamentală, o întrebare pe care cred că o avem toți, indiferent dacă am exprimat-o vreodată clar sau nu: De ce este iubirea atât de importantă în viețile noastre?  Cu toții știm că avem nevoie de dragoste, că ea e una din sursele fundamentale de sens în viețile noastre, că subiectul iubirii a obsedat umanitatea de când există ea, că iubirea e sursă nesfârșită de creativitate și exprimare artistică, aspirație spirituală și că cele mai importante evenimente, decizii în existențele noastre gravitează în jurul ideii, căutării sau cultivării dragostei. Și totuși, de ce iubirea? De ce e ea suprema trăire omenească? Ce e iubirea asta după care alergăm cu toții și de ce unii par să n-o găsească niciodată? Ce este singurătatea și de ce doare atât? Ce sunt relațiile, cum funcționează ele și de ce nu funcționează uneori, chiar și atunci când ne dorim cu disperare să le salvăm? Cu siguranță există nenumărate răspunsuri la întrebările astea, însă cartea scrisă de Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon – profesori de psihiatrie la Universitatea din California – reușește să deschidă o perspectivă științifică fascinantă asupra unui posibil răspuns: ființele umane au fost create de Natură să tăiască optim numai în conexiune cu alții, niciodată în izolare. Iubirea este cel mai puternic vehicul prin care această conexiune se formează, iar creierele noastre sunt, fizic, “sculptate” de modul în care am fost iubiți sau alegem să iubim.  Creierele noastre, ca de altfel ale tuturor mamiferelor, au o structură triună – creierul reptilian (cea mai veche parte, aflată la baza coloanei vertebrale și responsabilă cu funcțiile vitale și instinctele primare), creierul limbic (prezent doar la mamifere și responsabil cu viața emoțională – subiectul central al cărții) și neo-cortexul (creierul rațional, unde se naște conștiința de sine). Cei trei autori demonstrează, cu...

read more

O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Jan 11, 16 O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Periodic, asistatăm la adevărate războaie online, pe Facebook, bloguri, site-uri de tot felul – pe subiectul violenței în educația copiilor. Nu, ăsta nu este încă un articol care să susțină un punct de vedere pe tema asta. Găsiți articole foarte pertinente și documentate aici și aici. Ceea ce m-a frapat în toată polemica asta este pasiunea, dusă uneori spre obsesie, pe care oamenii o au în a-și susține până în pânzele albe punctele de vedere. Spre exemplu, indiferent ce fel de argumente ar fi adus cineva împotriva “pălmuțelor” ca instrument de educare – fie că erau citate studii, fie că autorul era psiholog – cei care erau deja de părere că violența nu e bună aprobau entuziast, iar cei care credeau că e ok să-ți mai altoiești din când în când copilul și că fără “pălmuță” nu se poate săreau să explice de ce articolul cu pricina e o inepție sau de ce autorul său nu are dreptul să-și dea cu părerea. Nu am văzut pe nicăieri un singur comentariu de tipul – “până acum credeam că bătaia e ruptă din rai, însă, după ce am citit articolul ăsta mi-am dat seama că am greșit și de acum nu-mi voi mai bate copiii”. Aș generaliza și aș spune că nu am văzut niciodată vreun comentariu de tipul ăsta, indiferent care era subiectul dezbaterii. Ca regulă, tindem să citim articole și să preferăm informații care ne confirmă opiniile iar pe celelalte, care ne-ar putea pune la îndoială convingerile, fie le ignorăm fie le accesăm doar ca să ne asigurăm că sunt complet eronate/stupide/lipsite de valoare și reușim să le folosim, și pe ele, tot ca să ne întărim convingerile deja existente. Mecanismul ăsta, prin care oamenii combat vehement orice le-ar putea zgâlțâi sistemul de valori, se numește în psihologie “raționalizare” și are prea puțin de-a face cu rațiunea. Raționalizarea e modul în care mintea noastră încearcă să rezolve conflictele interioare (numite de psihologi “disonanțe cognitive”) care apar atunci când valorile, credințele sau deciziile noastre sunt...

read more

O carte pe lună. Brené Brown: “Rising Strong”

Nu mai știu unde am citit sau auzit o frază la a cărei înțelepciune mă întorc iar și iar în momentele mele grele: “Regretele sunt doar lecții pe care nu ți-ai dat voie să le înveți”. Citind ultima carte a lui Brené Brown – “Rising Strong” – mi-am reamintit în repetate rânduri fraza asta și ce a însemnat ea în viața mea. Am retrăit unele dintre cele mai dificile momente ale mele de până acum, acele momente în care am fost, cum spune Brené, “face down in the arena”. Au fost povești în cartea asta care m-au făcut să plâng, care mi-au evocat propria poveste, propriile eșecuri și alegeri greșite. La final însă, am simțit că am câștigat ceva extrem de valoros – înțelegerea procesului prin care, fără să-mi dau seama, am trecut de fiecare dată când, în loc să mă simt o victimă a împrejurărilor, să învinovățesc pe alții sau să mă blamez la nesfârșit pentru că n-am fost în stare de mai mult, am ales să fiu curioasă, să mă întreb de ce am făcut alegerile pe care le-am făcut, să mă confrunt cu mine și să învăț lecția prețioasă dintr-un moment dureros. Brené Brown este sociolog și cercetător calitativ. Ea însăși se descrie ca fiind un “cercetător povestitor” (“researcher storyteller”) pentru că și-a dedicat cariera disecării, cu instrumente științifice, unor subiecte extrem de sensibile care țin de sufletul uman, de relația fiecăruia dintre noi cu noi înșine și de conexiunea cu cei din jur. Brené a înțeles repede că nu poți pune într-o formulă rigidă subiecte precum autenticitate, vulnerabilitate, rușine, lupta cu imperfecțiunea, eșecul  – ingredientele pentru ceea ce ea numește “o viață împlinită” (“a wholehearted life”). În același timp, cu încăpățânarea cercetătorului obsedat de a înțelege tiparele din spatele fenomenelor de zi cu zi, a colectat în ani mii și mii de povești de viață, le-a analizat, împărțit în categorii și a descoperit “fire” care le unesc, asemănări și deosebiri esențiale între oamenii care trăiesc vieți împlinite și cei care nu, între...

read more

O carte pe lună – “Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine” Nathaniel Branden

De câțiva ani deja văd un tipar care tot apare în sesiunile mele de coaching și discuțiile cu participanții la cursuri. Dacă “sap” suficient de mult dincolo de problemele “de suprafață” pe care oamenii le povestesc – nemulțumiri de tot felul – față de job/colegi/părinți/copiii/parteneri de viață, relații toxice, frici, vise ratate – găsesc, aproape de fiecare dată, un punct comun – o relație controversată cu propria persoană. Am ajuns la convingerea că, de cele mai multe ori, nemulțumirile față de lumea exterioară nu sunt decât reflecții ale nemulțumirii față de noi înșine. Numitorul comun este stima de sine sau, mai bine spus, lipsa ei. Acum câteva luni am participat la un workshop de parenting al Uraniei Cremene, unul din oamenii dragi mie din piața de training și, după părerea mea, unul din cei mai buni specialiști în parenting din România. Mi-a plăcut enorm modul simplu și natural în care a explicat diferența între stima de sine – ce credem noi despre noi atunci când ne privim în oglindă, independent de ce crede oricine altcineva și imaginea de sine – cum ne percepem noi pe noi reflectați prin ochii altora. Stima de sine e ceva cu care ne naștem – rezervorul nostru de energie – care deseori este strivit de presiunile imaginii de sine pe care ne-am construit-o ca rezultat al presiunilor sau judecăților din exterior. Nu am văzut bebeluși care să se simtă jenați pentru că au căzut a mia oară, pentru că încă se târăsc în patru labe în timp ce alții de vârsta lor s-au ridicat deja în picioare și merg singuri sau pentru că stâlcesc cuvintele în lungul drum al învățării limbajului. Există undeva, în noi toți, o forță vitală, o încredere în sine care ne îndeamnă să fim curioși, să explorăm, să tratăm orice greșeală ca pe o experiență, să fim convinși că, fundamental, suntem suficient, la fel cum e fiecare om din jurul nostru. Stima de sine.  Energia asta atât de frumoasă începe să se erodeze atunci când vocea noastră interioară...

read more

Despre arta pierdută a curiozității și ascultării

Apr 22, 15 Despre arta pierdută a curiozității și ascultării

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Una din cărțile care mi-au marcat adolescența și mi-au setat în mod fundamental atitudinea față de lume și cei din jur a fost cartea “Secretele Succesului” a lui Dale Carnegie. O carte “pop” de dezvoltare personală după multe standarde, nici pe departe cea mai profundă lectură pe care am parcurs-o vreodată, însă plină de sfaturi de mare bun simț despre ce înseamnă o comunicare sănătoasă. Cel care mi-a rămas în minte și îl port cu mine permanent este: “atunci când vorbești tu, nu înveți nimic”. Atât de simplu, dar atât de profund și greu de făcut. În meseria mea există o dualitate interesantă. Alis trainerul vorbește foarte mult. Misiunea ei este să transmită informație, să explice, să traducă concepte. Alis coach-ul a învățat, cu greu, să asculte foarte mult. Misiunea ei este să fie prezentă, curioasă, să pună întrebări și să creeze momente de reflecție. Încet încet, pe măsură ce am învățat valoarea ascultării, am descoperit că devine o parte din felul meu de a fi. Să nu mă înțelegeți greșit – îmi place la nebunie să vorbesc, să povestesc despre lucruri care mă pasionează și să primesc de la alții cadou atenția și ascultarea lor. Ca mulți dintre noi, mă simt bine și importantă atunci când primesc atenție. Și totuși îmi dau seama din ce în ce mai tare că există o mare parte de ego în nevoia asta de a vorbi mult și că o comunicare cu adevărat autentică presupune mai degrabă ascultare. Am început să apreciez valoarea tăcerii, am devenit mai curioasă, mai interesată să aflu ce au alții de spus și mai puțin mânată de nevoia de a fi eu cea care vorbește mereu și m-am surprins fascinată de povești, întâmplări și experiențe pe care oamenii mi le împărtășesc cu bucurie fără ca măcar să fac vreun efort – trebuie doar să fiu deschisă să le aflu. Așa am descoperit un univers întreg de experiențe din care am avut și am enorm de învățat. De pildă, recent, am cunoscut o artistă...

read more

Ești suficient!

Apr 02, 15 Ești suficient!

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Pe măsură ce trece timpul, mă conving că toate problemele cu care mergem la psiholog, la coach sau de care ne plângem pe umărul celor dispuși să ne asculte sunt doar probleme de suprafață (ceea ce se numește în jargonul de terapie “presenting problem”). Și tot mai mult, pe măsură ce vorbesc cu diferiți oameni despre nefericirile și blocajele din viețile lor, ajung la concluzia că în spatele majorității acestor probleme de suprafață stă o singură temă, extrem de profundă – ideea că “nu sunt suficient”. Nu sunt suficient de bun, frumos, slab, bogat, valoros, deștept, nu sunt o mamă/soție/fiică suficient de iubitoare, nu sunt un angajat suficient de performant, un prezentator suficient de carismatic, nu sunt suficient de femeie sau suficient de bărbat. Și mai profund decât atât stă convingerea că nu sunt suficient punct. Convingerea asta e, adesea, moștenirea pe care am primit-o de la părinții noștri, convinși la rândul lor că vor fi “suficient” într-o zi, iar ziua aia n-a venit încă și, printre altele, convinși că vor fi “suficient” când vor avea copii suficient de…puneți voi ce vreți în spațiul ăsta. Drept pentru care, fără să își propună asta, ne-au transmis că nu suntem suficient de … decât dacă: luăm note bune, suntem cuminți, premianți, mai buni decât ai lui “Popescu” sau decât “ceilalți”, oricine ar fi ei, dacă nu-i dezamăgim, facem ce “trebuie”, avem succes, îi facem mândri, urmăm calea pe care ei o consideră corectă și tot așa. Credința asta că valoarea noastră ca oameni atârnă de succesul nostru exterior sau de opiniile altora este, după părerea mea, cea mai toxică și grea moștenire emoțională pe care o preluăm și o dăm apoi mai departe copiilor noștri. Este ca o pereche de cătușe cu care ne înlănțuim singuri și de la care avem permanent cheia, însă trăim convinși că viața nu poate fi decât așa și că într-o zi o să fim liberi, însă doar atunci când vom fi realizat/făcut/construit/demonstrat că suntem suficient. Iar ziua aia nu vine...

read more