30 de ani. Povestea unei iubiri pierdute și a unei vieți regăsite.

Jun 14, 13 30 de ani. Povestea unei iubiri pierdute și a unei vieți regăsite.

Posted by in Featured, Featured

L-am văzut cu adevărat în autobuzul dinspre Foișorul de Foc către Universitate. Statea sprijinit de bară, cu privirea pierdută undeva, în spațiul nedefinit dintre locul unde eram, la doi metri de el, și geam, prin care intrau razele portocalii de octombrie târziu. Țin minte că am avut un sentiment ciudat de dejá-vu – ca și cum mai trăisem o dată asta – eu, privindu-l pe furiș, el, prefacându-se că nu mă vede. Până când, brusc, și-a ridicat privirea spre mine și m-am trezit suspendată într-un spațiu atemporal, indundată de o senzație stranie de familiaritate, stânjeneală și un “ceva” pe care nu-l puteam numi, un fel de fior, de dor, de impuls de a mă pierde în ochii lui mari, verzi-căprui. După câteva momente, care mi-au părut o veșnicie, mi-a zâmbit și mi-a întins mâna:  “Cred că suntem colegi de grupă, nu-i așa? Eu sunt Ștefan”. I-am răspuns încercând să par sigură pe mine, chiar ușor indiferentă: “Bună. Eu sunt Alis”. Eram în primul an de facultate la “Științe Politice” la Universitatea București. Alesesem facultatea asta pentru că în 2002, când toată lumea dădea la Drept sau la ASE, pentru mine suna “exotic”. Și pe deasupra era în engleză. Visasem să fac Psihologie pentru că eram fascinată de universul ăsta încâlcit din fiecare om, din mine însămi mai ales, dar tata, medic și sceptic, mă convinsese că e mai bine să-mi aleg o carieră interesantă, nu să stau să lucrez cu “toți nebunii în vreun spital”. Așa că m-am gândit să mă fac diplomat. Asta e o cariera interesantă, nu? Călătorești prin lume, cunoști oameni fascinanți, culturi diverse. Ce poate fi mai interesant de-atât? A fost greu să nu-l remarc pe Ștefan după întâlnirea noastră din autobuz. Era studentul genial, o enciclopedie ambulantă, mare iubitor de istorie și filozofie, răsfățat de profesori pentru că avea mereu o întrebare inteligentă la cursurile la care ceilalți moțăiau. Era singurul dintre noi care citise “Republica” lui Platon de la cap la coadă. Și mai arăta și bine pe...

read more

Brandul personal si autenticitatea – Revista Cariere, 21 ianuarie 2013

Am început anul facilitând discuții de grup pe o temă extrem de interesantă pentru mine – Branding Personal. Am avut nenumărate conversații pe marginea acestui subiect și am fost pusă în fața unor întrebări deloc ușoare: Unde începe brandigul personal și unde se sfârșeste autenticitatea? A fi preocupat de cum ești perceput de ceilalți și a face eforturi conștiente să îți construiești o imagine anume e cumva semn de egocentrism inutil? De ce angajatorii devin preocupați de “brandul” viitorului angajat în detrimentul abilităților sale reale – nu cumva asta înseamna a încuraja crearea unor forme fără fond? – aici chiar a fost adus în discuție un articol în care se spunea că în SUA angajatorii au început deja sa privească scorul Klout (scorul de influență online al unei persoane, calculat de site-ul klout.com) drept un criteriu obligatoriu la angajare – ceea ce îi va defavoriza clar pe aceia dintre noi mai puțin “sociabili” online, indiferent de experiență și abilități. Toate aceste întrebări m-au pus serios pe gânduri. Am devenit brusc mai conștientă de propriul meu brand personal și cum s-a construit el, în mare parte de la sine, din intenții ale mele care nu aveau legătură cu un plan organizat de a-mi construi o imagine anume. De fapt, acum nu foarte mult timp, însăși ideea de brand personal era foarte departe de mine. Am creat acum 2 ani un blog pentru ca am simțit că am lucruri de împărtășit – cărți, informații, întâmplări, lecții de viață – și am avut impulsul să le pun pe hârtie, parțial pentru că mi-am dorit să fie folositoare și altora, parțial pentru că am descoperit că, scriind despre ele, reușeam să integrez mai bine și mai repede propriile mele experiențe aducătoare de înțelepciune. La fel a fost și cu pagina de Facebook – am tot împărtășit citate, imagini, idei care i-ar fi putut inspira pe alții și m-am trezit cu sute de “prieteni” pe care nu îi cunoșteam personal, dar care uneori îmi scriau cerându-mi câte o recomandare...

read more