De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Dec 17, 16 De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani buni televizorul este mobilă la noi în casă. Ne uităm foarte rar, și atunci doar la filme sau emisiuni care ne inspiră. “Vocea României” a rămas singura emisiune pe care o urmărim cu drag, sezon de sezon. Pentru mine, ca și pentru mulți alții care îndrăgesc show-ul ăsta, vinerea e prilej de a descoperi voci proaspete, de a admira oameni talentați și de a mă bucura de creativitatea unor artiști cu experiență (antrenorii) care ghidează și susțin niște (mai mult sau mai puțin) începători să-și depăseașcă limitele și să creeze momente memorabile în conștiințele celor de acasă. Dincolo de a privi emisiunea asta ca un spectator iubitor de muzică, de cel puțin trei sezoane o privesc prin ochii coach-ului și consultantului în cultură organizațională. Prin lentila asta, dincolo de conținutul emisiunii, pentru mine e absolut fascinant procesul psihologic din spate – dinamica din echipa antrenorilor, relațiile dintre ei, relația fiecăruia cu el însuși, așa cum transpare ea dincolo de ecran și, dacă privești suficient de atent, modul în care maturitatea lor emoțională se reflectă în rezultatele ehipelor pe care fiecare le păstorește. De trei sezoane câștigă, fără drept de apel, oameni antrenați de Tudor Chirilă. Au fost oameni pe care i-a “salvat” după ce fuseseră respinși din echipele altor antrenori sau oameni pe care i-a avut în echipa lui de la bun început. Deja, după trei sezoane, s-ar putea spune că e dincolo de pură șansă ca în echipa lui Tudor să fi ajuns, de fiecare dată, cei mai buni concurenți (sau, cel puțin, cei mai simpatizați de public). La fel cum este dincolo de șansă ca, de doi ani încoace, Loredana să nu fi avut niciun concurent în finală. Pentru mine, a privi show-ul ăsta a devenit un exercițiu șocant de asemănător cu cel pe care îl fac de câteva zeci de ori pe an, când lucrez cu echipe a căror dinamică de grup o măsor cu instrumente psihometrice validate științific și cu care, apoi, am discuții lungi despre cum modul...

read more

De ce vrei copil?

Jan 30, 16 De ce vrei copil?

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani, de când facilitez workshop-uri de auto-cunoaștere, am nenumărate dialoguri cu părinții care ajung la cursurile mele. Se pare că apariția copiilor, mai mult poate decât orice alt eveniment în viață, îi aruncă pe mulți dintre noi,  vrând nevrând, în procese grele de introspecție. Teme care au stat îngropate cu anii ies brusc și violent la suprafață odată cu nașterea copilului – de aici poate și dilemele nenumărate, controversele, nevoia acută de programe de parenting. Pe de o parte este dorința profundă a multor părinți de a-și crește cât mai frumos și sănătos copiii, departe de tiparele toxice care lor înșile le-au otrăvit copilăria. Pe de altă parte este nevoia multor părinți de a se cunoaște mai bine pe ei înșiși, de a înțelege și gestiona aspecte ale propriei persoane de care nici măcar nu erau conștienți înainte de copii. Prima nevoie, aceea de informație despre educație, despre abordări constructive în relația cu cei mici, este din fericire din ce în ce mai mult împlinită de o explozie de informație pe acest subiect. Există o mulțime de cărți, de bloguri, de articole, foarte multă cercetare, psihologi și specialiști în educație care vorbesc despre temele astea și programe de parenting de foarte bună calitate – toate menite să îi ajute pe proaspeții părinți să își înțeleagă mai bine copiii și nevoile lor și să aleagă comportamentele care vor hrăni, nu strivi, spiritul celor mici. Ce-a de-a doua nevoie, aceea de întoarcere spre sine, de înțelegere mai bună a propriei persoane, este, din păcate, încă prea puțin exprimată și mult prea puțin împlinită. Foarte mulți dintre părinții cu care stau de vorbă îmi povestesc cât de greu le este uneori să aplice concepte utile și valoroase pe care le învață la cursurile de parenting pentru că pur și simplu nu reușesc, ei înșiși, să se controleze, să înțeleagă de ce au anumite porniri în relația cu copiii, să își gestioneze eficient emoțiile. N-o să uit o discuție cu o participantă la un curs care îmi...

read more

Despre Coaching pe bune

Jan 28, 16 Despre Coaching pe bune

Posted by in Featured

Citeam zilele trecute un articol al Iulianei Alexa, redactorul șef al revistei Psychologies. Am rezonat foarte tare cu opiniile ei despre impostura în coaching și invitația la a face alegeri informate când e vorba de piața asta care, la noi, e încă extrem de pestriță. Ce mi se pare mie că lipsește din articolul ei este o recomandare despre cum te poți informa – dacă ești un potențial client de coaching –  și cum poți alege conștient un coach sau un program de coaching cu adevărat valoros. În cei 10 ani de când sunt trainer și vreo 5 ca și coach profesionist – am auzit tot felul de păreri și m-am lovit, nu o dată, de o mulțime de prejudecăți când e vorba de coaching. În companii e un cuvânt folosit foarte des, sună “cool”, însă rareori conceptul este cu adevărat înțeles și aplicat așa cum ar trebui. Coaching-ul este confundat cu o mulțime de lucruri – cu feedback-ul (pentru mulți manageri ideea de a face coaching nu înseamnă altceva decât a-i spune angajatului, pe ocolite, ce nu face bine), cu training-ul (mulți cred că e doar un mod interesant de a da sfaturi și sugestii), cu mentoring-ul sau consilierea (desori se presupune că un coach trebuie să fie mai experimentat decât coachee-ul său și să îi transmită acestuia din experiența lui) sau cu terapia (care oricum, din păcate, este încă un subiect tabu pentru mulți dintre noi). În afara zonei corporate, unde conceptul este măcar cunoscut și are cât de cât o imagine pozitivă, situația e și mai tristă. Ceea ce se numește piața de “life coaching” e plină de “coachi” care promit rețete magice pentru fericire, pretind că dețin secretul prosperității sau prezintă ideea de coaching de parcă ar fi un fel de panaceu pentru toate suferințele potențialilor lor clienți. Mai mult decât atât, există o mulțime de oameni care își doresc să urmeze o formare în coaching pentru că se simt blazați în actuala lor carieră, au o idee vagă despre faptul că...

read more

O carte pe lună. Brené Brown: “Rising Strong”

Nu mai știu unde am citit sau auzit o frază la a cărei înțelepciune mă întorc iar și iar în momentele mele grele: “Regretele sunt doar lecții pe care nu ți-ai dat voie să le înveți”. Citind ultima carte a lui Brené Brown – “Rising Strong” – mi-am reamintit în repetate rânduri fraza asta și ce a însemnat ea în viața mea. Am retrăit unele dintre cele mai dificile momente ale mele de până acum, acele momente în care am fost, cum spune Brené, “face down in the arena”. Au fost povești în cartea asta care m-au făcut să plâng, care mi-au evocat propria poveste, propriile eșecuri și alegeri greșite. La final însă, am simțit că am câștigat ceva extrem de valoros – înțelegerea procesului prin care, fără să-mi dau seama, am trecut de fiecare dată când, în loc să mă simt o victimă a împrejurărilor, să învinovățesc pe alții sau să mă blamez la nesfârșit pentru că n-am fost în stare de mai mult, am ales să fiu curioasă, să mă întreb de ce am făcut alegerile pe care le-am făcut, să mă confrunt cu mine și să învăț lecția prețioasă dintr-un moment dureros. Brené Brown este sociolog și cercetător calitativ. Ea însăși se descrie ca fiind un “cercetător povestitor” (“researcher storyteller”) pentru că și-a dedicat cariera disecării, cu instrumente științifice, unor subiecte extrem de sensibile care țin de sufletul uman, de relația fiecăruia dintre noi cu noi înșine și de conexiunea cu cei din jur. Brené a înțeles repede că nu poți pune într-o formulă rigidă subiecte precum autenticitate, vulnerabilitate, rușine, lupta cu imperfecțiunea, eșecul  – ingredientele pentru ceea ce ea numește “o viață împlinită” (“a wholehearted life”). În același timp, cu încăpățânarea cercetătorului obsedat de a înțelege tiparele din spatele fenomenelor de zi cu zi, a colectat în ani mii și mii de povești de viață, le-a analizat, împărțit în categorii și a descoperit “fire” care le unesc, asemănări și deosebiri esențiale între oamenii care trăiesc vieți împlinite și cei care nu, între...

read more

Tu cine și despre ce ești, în 10 secunde?

Jun 23, 15 Tu cine și despre ce ești, în 10 secunde?

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

Dacă ați fost vreodată la vreun training, sau la mai multe, știți sigur partea aceea de început în care ești rugat, în feluri diferite, să te prezinți. Ți se cere să spui cine ești, eventual să adaugi un hobby sau o informație personală care să dea un pic de sare și piper prezentării. Ani de zile de auzit mii de prezentări care sunau, aproape de fiecare dată, la fel: “Mă numesc X, sunt manager în compania Y de Z ani. Sunt căsătorit și am doi copii. Îmi plac călătoriile.” De fiecare dată, ascultându-le, mă gândeam – “Doar atât ești? E imposibil! Nu ai cum să fii doar atât! Ești o ființă complexă, unică, ai o istorie, ai povești de spus, ai trăit aventuri, ai vise. Ești colorat și interesant! De ce refuzi să arăți ceva mai mult din toate astea?”. Am început să caut modalități creative de a-i invita pe oamenii de la cursuri să-și arate culorile. Am adus culoare în sala de training, sub forma a sute de cartonașe cu imagini alegorice. I-am invitat să aleagă o imagine care îi reprezintă și să spună ce le inspiră. Cine ar fi ei dacă ar fi doar o imagine? Tabloul s-a schimbat. Oamenii se bucură ca niște copii să scotocească prin noianul de poze – fiecare spunând o poveste. Le văd fețele luminânu-se atunci când arată altora imaginea lor și vorbesc despre ceea ce contează pentru ei – creativitate, conectare, speranță, familie. Nu am auzit de prea multe ori aceeași interpretare dată aceleiași imagini. Într-o imagine cu un copac cineva vede forța lui de a fi trecut prin multe și de a fi rămas vertical, altcineva vede stabilitate și altcineva dragostea pentru natură care l-a însoțit mereu. Am început să aud, încă din primele minute ale unui curs – povești de viață în locul vechilor și tocitelor prezentări “ca la carte”. Și, cu timpul, am început să fiu din ce în ce mai curioasă să aflu și povestea mai adâncă din spatele primei povești. Acum 3 ani,...

read more

Să pui răul înainte! Sau mai bine nu!

Ca de obicei, când un subiect “se cere” explorat, viața mi-l scoate în cale, mă trage de mânecă, mă înghiontește, până-l văd, conștientizez și dau voie unui nou articol să se nască. Cred, tot mai tare, că articolele astea mă scriu pe mine, nu eu pe ele. Iar săptămâna asta am fost de-a dreptul hăituită de tema fricii, pesimismului ca armă de apărare împotriva suferinței și de ideea asta pe care eu o găsesc de-a dreptul toxică, că vei fi în siguranță dacă “pui răul înainte”. Așa că a devenit musai să scriu despre asta și, sper, să vă dau și vouă o temă de gândire peste weekend. Acum câteva zile vorbeam cu o prietenă care e adepta ideii de “random acts of kindness”. Fapte bune făcute fără nicio așteptare de reciprocitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a dărui. Într-o zi, aflată în parc în căutare de inspirație pentru un proiect, prietena mea are un gând – să cumpere un balon cu heliu și să-l dăruiască primului copil care-i va ieși în cale. Zis și făcut. Cumpără balonul, identifică rapid o fetiță care se plimba cu bunica pe alei, se apropie și cere permisiunea bunicii pentru a-i oferi celei mici balonul. Bunica refuză abrupt. Prietena mea clarifică – nu vrea să i-l vândă, vrea doar să i-l dăruiască. Bunica din nou refuză, spunând că fetița are deja prea multe jucării. Un alt prieten îmi scrie ieri pe Facebook despre o întâmplare similară, care pe el l-a mâhnit. Lângă o gură de metrou, o tânără împărțea niște fluturași. Părea obosită și întristată de indiferența cu care oamenii treceau pe lângă ea, refuzând să primească ce avea să le ofere. Prietenul meu se gândește că ar putea să facă un gest frumos și s-o înveselească pe tânăra cu pricina oferindu-i ceva care s-o bucure. Cel mai la îndemână era o gheretă cu covrigi și gogoși calde. Omul cumpără o gogoașă și i-o oferă fetei. Reacția ei este de indignare – îl refuză vehement spunându-i că...

read more