Câte ceva despre rușine

Am dat aseară share pe Facebook unui articol al Oanei Moraru – una din vocile cele mai puternice și, după părerea mea, inspiraționale din educație în România. Oana Moraru nu se teme să spună lucrurilor pe nume, iar articolul ăsta m-a atins în mod deosebit, pentru că subiectul – rușinea-  este unul foarte sensibil pentru mulți dintre noi, iar eu nu fac excepție. Ce m-a surprins a fost reacția pe care a generat-o postul meu – o groază de comentarii – majoritatea pro, unele contra și, bineînțeles, nelipsitele polemici. Ceva în mine se strânge dureros când văd în continuare o mulțime de oameni – mulți dintre ei educatori sau profesori, mulți dintre ei părinți- cărora li se pare normal ca cei mici să fie educați utilizând rușinea drept instrument de șantaj emoțional sau pedeapsă. Vorbeam despre asta cu o foarte bună prietenă care mi-a spus ceva la care nu mă gândisem, însă mi s-a părut absolut corect – “Dacă generația părinților noștri a folosit rușinea în educație pentru că pur și simplu n-a știut să facă altfel, generația noastră nu mai are nici o scuză. Există acum atâta informație pe subiectul ăsta și despre educație în general, atâtea resurse, multe gratuite – cărți, site-uri – nu-ți trebuie decât un pic de bunăvoință și disponibilitate să pui mâna să citești”. E valabil și pentru educatorii și profesorii de azi. Da, și eu cred că nu avem nicio scuză. Nici o scuză să ne mai bruscăm copiii în parc, cum am văzut deunăzi un tătic făcând. Nici o scuză să-i umilim. Nici o scuză să-i așezăm pe “scăunelul rușinii” – orice ar reprezenta el în fiecare familie sau clasă. Nu mai poți spune că nu știi ce impact ai atunci când condiționezi supunerea copilului tău de argumente de genul “o să râdă copiii de tine”, “ești mare, nu te mai smiorcăi”, “nu mai plânge ca o fetiță”, “mă faci de râs”. Nu te mai poți ascunde în spatele unor scuze de tipul “sunt obosit”, “mi-am pierdut răbdarea”, “m-a scos...

read more

Viața fără “Abia aștept!”

De aproape două săptămâni, sunt mama unei fetițe. E absolut minunată și unică, la fel ca toți copiii de pe lumea asta. M-am pregătit pentru venirea ei, mai mult sau mai puțin conștient, toată viața mea, începând cu fascinația pentru copii pe care o aveam pe când eram eu însămi doar un copil. Aveam 3-4 ani, era vară și ieșeam cu bunica la plimbare pe bulevard, la noi, la Brăila. Una din cele mai puternice amintiri de atunci e bucuria cu care priveam după cărucioare cu bebeluși. Ceream voie să mă apropii și să-i admir – țin minte perfect cât de fericită eram când mi se dădea voie să stau pur și simplu lângă landou și să mă minunez de mica ființă care dormea înăuntru. Mai târziu, când aveam 7-8 ani și învățasem să citesc bine, o rugam pe mama să mă ducă din când în când în vizită la grădinița unde eu însămi mersesem zi de zi trei ani și mai bine. Mă bucuram să-mi revăd educatoarele dar, mai presus de orice, îmi doream să mă lase să le citesc copiilor povești. Iar ele mă lăsau. Copiii erau fericiți, eu eram fericită. Visam să mă fac profesoară și să văd copii în fiecare zi a vieții mele. Și mai târziu, la 16 ani, am început să țin un jurnal. Am scris constant de atunci și până acum. Au trecut încă 16 ani – jumătate din vârsta mea. Am șapte sau opt caiete groase cu toate lecțiile mele de viață, scrise cu vocea vârstei de atunci. Și continui să scriu constant. Țin extrem de mult la jurnalul meu – mi-a fost ani de zile oglindă, martor și reminder pentru sinele meu viitor despre gândurile și tăririle sinelui meu trecut – un fel de “memorie externă” sau “voce de peste timp”. Acum câteva luni am recitit primul caiet și am rămas uimită de motivul pentru care am început să scriu, care are legătură tot cu copiii. Prima însemnare din acel jurnal sună cam așa: “Scriu...

read more

O carte pe lună – “Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine” Nathaniel Branden

De câțiva ani deja văd un tipar care tot apare în sesiunile mele de coaching și discuțiile cu participanții la cursuri. Dacă “sap” suficient de mult dincolo de problemele “de suprafață” pe care oamenii le povestesc – nemulțumiri de tot felul – față de job/colegi/părinți/copiii/parteneri de viață, relații toxice, frici, vise ratate – găsesc, aproape de fiecare dată, un punct comun – o relație controversată cu propria persoană. Am ajuns la convingerea că, de cele mai multe ori, nemulțumirile față de lumea exterioară nu sunt decât reflecții ale nemulțumirii față de noi înșine. Numitorul comun este stima de sine sau, mai bine spus, lipsa ei. Acum câteva luni am participat la un workshop de parenting al Uraniei Cremene, unul din oamenii dragi mie din piața de training și, după părerea mea, unul din cei mai buni specialiști în parenting din România. Mi-a plăcut enorm modul simplu și natural în care a explicat diferența între stima de sine – ce credem noi despre noi atunci când ne privim în oglindă, independent de ce crede oricine altcineva și imaginea de sine – cum ne percepem noi pe noi reflectați prin ochii altora. Stima de sine e ceva cu care ne naștem – rezervorul nostru de energie – care deseori este strivit de presiunile imaginii de sine pe care ne-am construit-o ca rezultat al presiunilor sau judecăților din exterior. Nu am văzut bebeluși care să se simtă jenați pentru că au căzut a mia oară, pentru că încă se târăsc în patru labe în timp ce alții de vârsta lor s-au ridicat deja în picioare și merg singuri sau pentru că stâlcesc cuvintele în lungul drum al învățării limbajului. Există undeva, în noi toți, o forță vitală, o încredere în sine care ne îndeamnă să fim curioși, să explorăm, să tratăm orice greșeală ca pe o experiență, să fim convinși că, fundamental, suntem suficient, la fel cum e fiecare om din jurul nostru. Stima de sine.  Energia asta atât de frumoasă începe să se erodeze atunci când vocea noastră interioară...

read more

Viața după o operație pe creier. Diana Badiu

Mar 26, 15 Viața după o operație pe creier. Diana Badiu

Posted by in Povești de viață

Pe Diana am cunoscut-o acum mai mulți ani la un curs pe care l-am ținut pentru compania unde lucrează și mi-a intrat în suflet, cu blândețea și zâmbetul ei cald. Abia așteptam s-o revăd la următorul seminar, un an mai târziu, când am aflat că nu va veni și că trecea prin cea mai grea perioadă a vieții ei. Aflase că are o tumoră pe creier și tocmai fusese operată. Am stat cu sufletul la gură până am aflat că era bine și am scris, inspirată de povestea ei, un articol despre ce înseamnă să-ți trăiești viața “treaz” sau “adormit” și cum avem uneori nevoie de adevărate cutremure în viața noastră pentru a ne “trezi”. A trecut un an și Diana e bine. Viața ei s-a schimbat și o las pe ea să vă povestească cum. Rândurile de mai jos au început să se scrie singure în mintea mea, acum un an, când stăteam pe un pat de spital și așteptam operația pe creier la care urma să fiu supusă în câteva zile. Urmau să aibă forma unui mesaj de mulțumire adresat oamenilor frumoși care mi-au fost alături într-o perioadă grea a vieții mele și cu care abia așteptam să mă bucur de momentele frumoase ale vieții mele, care aveau să urmeze. Pentru că nu exista niciun dubiu în mintea mea că totul avea să decurgă bine. Apoi m-am gândit, în momentele de după operație, când ajunsesem acasă și am căutat înfrigurată pe internet informații despre felul în care m-aș putea aștepta să decurgă lucrurile, recuperarea, și nu am găsit nimic, să scriu despre lucrurile la care un pacient s-ar putea aștepta după o operație pe creier. Iar apoi, într-un final, m-am gândit că aș putea să scriu despre felul în care m-a schimbat această experiență. O să scriu despre toate cele de mai sus. Nu neapărat în ordinea de mai sus. În cazul meu, a fost vorba despre o tumoră benignă (oricât de sinistru ar suna “tumoră pe creier”, “tumoră benignă pe creier” sună...

read more

Să pui răul înainte! Sau mai bine nu!

Ca de obicei, când un subiect “se cere” explorat, viața mi-l scoate în cale, mă trage de mânecă, mă înghiontește, până-l văd, conștientizez și dau voie unui nou articol să se nască. Cred, tot mai tare, că articolele astea mă scriu pe mine, nu eu pe ele. Iar săptămâna asta am fost de-a dreptul hăituită de tema fricii, pesimismului ca armă de apărare împotriva suferinței și de ideea asta pe care eu o găsesc de-a dreptul toxică, că vei fi în siguranță dacă “pui răul înainte”. Așa că a devenit musai să scriu despre asta și, sper, să vă dau și vouă o temă de gândire peste weekend. Acum câteva zile vorbeam cu o prietenă care e adepta ideii de “random acts of kindness”. Fapte bune făcute fără nicio așteptare de reciprocitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a dărui. Într-o zi, aflată în parc în căutare de inspirație pentru un proiect, prietena mea are un gând – să cumpere un balon cu heliu și să-l dăruiască primului copil care-i va ieși în cale. Zis și făcut. Cumpără balonul, identifică rapid o fetiță care se plimba cu bunica pe alei, se apropie și cere permisiunea bunicii pentru a-i oferi celei mici balonul. Bunica refuză abrupt. Prietena mea clarifică – nu vrea să i-l vândă, vrea doar să i-l dăruiască. Bunica din nou refuză, spunând că fetița are deja prea multe jucării. Un alt prieten îmi scrie ieri pe Facebook despre o întâmplare similară, care pe el l-a mâhnit. Lângă o gură de metrou, o tânără împărțea niște fluturași. Părea obosită și întristată de indiferența cu care oamenii treceau pe lângă ea, refuzând să primească ce avea să le ofere. Prietenul meu se gândește că ar putea să facă un gest frumos și s-o înveselească pe tânăra cu pricina oferindu-i ceva care s-o bucure. Cel mai la îndemână era o gheretă cu covrigi și gogoși calde. Omul cumpără o gogoașă și i-o oferă fetei. Reacția ei este de indignare – îl refuză vehement spunându-i că...

read more

Nu suntem poveștile noastre

Ani de zile am fost convinsă că primele zile ale anului sunt cele mai triste. Mi se părea mereu că plutește în aer așa, un sentiment dulce-amărui de nostalgie după timpul care s-a scurs, de pierdere pentru tot ce am trăit și n-o să se mai întoarcă, de oboseală după zile lungi de “Sărbătoare” în care mi se părea că alerg de colo colo încercând să mulțumesc pe toată lumea și sfârșeam mai degrabă epuizată decât relaxată. Anul ăsta a fost diferit. Am petrecut ultimele zile din an într-un soi de bulă de căldură, joacă, zâmbet, făcând exact ce am simțit să fac în fiecare moment, cu oameni pe care îi iubesc și mi i-am dorit în preajmă. 1 ianuarie a fost o zi cu soare mult și zăpadă și mai multă într-un oraș aproape gol, liniștit și împodobit de natură cu mai mult alb decât am văzut vreodată. Anul ăsta a început cu bucurie, speranță, intenții frumoase. Anul ăsta am rescris povestea primelor zile. Le-am dat alt sens, altă vibrație. Și cred că asta putem face și cu poveștile noastre mai mari, povești de viață ai căror prizonieri suntem fără voie. Și despre asta aș vrea să vă spun ceva acum, la început de an, când fiecare dintre noi începe să scrie o nouă poveste. Mi-am dat seama de curând că am devenit, pe nesimțite, un colecționar de povești. Povești ale celor dragi, povești ale oamenilor pe care îi întâlnesc în munca mea și pe care am privilegiul să îi însoțesc pentru o perioadă pe drumul vieții lor sau uneori chiar poveștile unor necunoscuți, întâlniți întâmplător și care au ales să-și deschidă sufletul și să mă primească în lumea lor. Atunci când oamenii simt să-mi împărtășească, îmi place să ascult și păstrez cu sfințenie secretul poveștilor pe care le primesc și identității protagoniștilor. Mi se pare că nu există dar mai mare decât să-ți poți oferi povestea fără teama de a fi judecat și cu încrederea că ea va fi prețuită și păstrată la...

read more