De ce vrei copil?

Love_of_Parents_and_Love_of_God_Sense_of_SecurityDe câțiva ani, de când facilitez workshop-uri de auto-cunoaștere, am nenumărate dialoguri cu părinții care ajung la cursurile mele. Se pare că apariția copiilor, mai mult poate decât orice alt eveniment în viață, îi aruncă pe mulți dintre noi,  vrând nevrând, în procese grele de introspecție. Teme care au stat îngropate cu anii ies brusc și violent la suprafață odată cu nașterea copilului – de aici poate și dilemele nenumărate, controversele, nevoia acută de programe de parenting. Pe de o parte este dorința profundă a multor părinți de a-și crește cât mai frumos și sănătos copiii, departe de tiparele toxice care lor înșile le-au otrăvit copilăria. Pe de altă parte este nevoia multor părinți de a se cunoaște mai bine pe ei înșiși, de a înțelege și gestiona aspecte ale propriei persoane de care nici măcar nu erau conștienți înainte de copii.

Prima nevoie, aceea de informație despre educație, despre abordări constructive în relația cu cei mici, este din fericire din ce în ce mai mult împlinită de o explozie de informație pe acest subiect. Există o mulțime de cărți, de bloguri, de articole, foarte multă cercetare, psihologi și specialiști în educație care vorbesc despre temele astea și programe de parenting de foarte bună calitate – toate menite să îi ajute pe proaspeții părinți să își înțeleagă mai bine copiii și nevoile lor și să aleagă comportamentele care vor hrăni, nu strivi, spiritul celor mici.

Ce-a de-a doua nevoie, aceea de întoarcere spre sine, de înțelegere mai bună a propriei persoane, este, din păcate, încă prea puțin exprimată și mult prea puțin împlinită.

Foarte mulți dintre părinții cu care stau de vorbă îmi povestesc cât de greu le este uneori să aplice concepte utile și valoroase pe care le învață la cursurile de parenting pentru că pur și simplu nu reușesc, ei înșiși, să se controleze, să înțeleagă de ce au anumite porniri în relația cu copiii, să își gestioneze eficient emoțiile. N-o să uit o discuție cu o participantă la un curs care îmi spunea că citește cartea “Parenting necondiționat” a lui Alfie Kohn și că se gândește cu spaimă și vinovăție la cât de important e să îi arăți iubire necondiționată copilului, cât de greu îi e ei uneori să facă asta cu propriul copil și cât de des “calcă strâmb”. Când am întrebat-o dacă ei înseși își oferă iubire necondiționată, s-a blocat. “Nu scrie nimic în cartea lui Alfie despre asta!”, mi-a răspuns…

Deseori ultimul obstacol în calea unui parenting constructiv este lipsa de auto-cunoaștere a părintelui însuși.

Am exemple de oameni minunați, care și-au dorit ani de zile copii fără să reușească să îi aibă și, după ce, în sfârșit, miracolul s-a produs și copilul a apărut, viața lor  a fost dată complet peste cap. Binecuvântarea s-a transformat brusc în povară. Așteptarea febrilă a minunii care să le “întregească viețile” s-a dizolvat într-un amalgam de frici, regrete pentru libertatea pierdută, presiuni pentru a fi părinți perfecți, tristeți și conflicte interioare.

Chiar deunăzi vorbeam cu o bună prietenă care îmi spunea că simte cum copilul mult dorit i-a răpit toată libertatea pe care o avea înainte și cât de vinovată se simte că, deși își iubește enorm copilul, își dorește timp și pentru ea și nu se simte dispusă să “se sacrifice” pentru cel mic așa cum o fac toate celelalte mame din jurul ei.

Altcineva îmi povestea de o cunoștință care, după ce angajează o bonă 10 ore pe zi timpul săptămânii, roagă bunicii să vină să stea cu copilul în weekend pentru că e obosită și vrea să se odihnească, plus că, afirmă mama respectivă, e plictisitor să petreci prea mult timp cu un copil de 2 ani – copiii devin interesanți după 5 ani.

Aud extrem de des despre câte “greutăți” vin “la pachet” cu copiii – și am prieteni care, din niște optimiști veseli și jucăuși, s-au transformat în niște oameni “serioși”, măcinați de frici și griji nenumărate după apariția copilului – frici pentru viitor, frici pentru sănătatea sau siguranța celui mic – toate erodându-le rapid și sigur bucuria de a trăi și orice seninătate cu care ar fi putut spera să intre în rolul de părinți.

Cunosc cupluri care, la scurt timp după apariția copilului s-au despărțit, relația lor fiind măcinată zi de zi, luni de zile, de dispute mărunte și nenumărate despre unde să doarmă copilul, cine să schimbe copilul, cât timp petrece fiecare cu copilul, cum trebuie să te comporți cu copilul pentru ca, în final, să-și dea seama că pe drum s-au pierdut pe ei doi împreună și au ajuns să trăiască vieți separate, în aceeași casă.

Cunosc alte cupluri pentru care copilul a devenit o obsesie, care nu vorbesc despre nimic altceva și a căror viață gravitează complet în jurul celui mic – așa-zișii “helicopter parents” ai căror copii au viața programată secundă de secundă de la naștere până la facultate – și care, dacă îi întrebi, îți vor povesti cât se sacrifică ei pentru copil și cât de obosiți sunt de tot acest efort pe care “trebuie” să îl facă.

Mai știu familii în care vechile răni și conflicte nerezolvate între părinți și copiii deveniți adulți se re-deschid imediat ce copiii devin la rândul lor părinți și, eventual, bunicii sunt implicați în educarea celor mici. Nu o dată am auzit de scandaluri imense între bunici și părinți, tensiuni dureroase și familii nefericite în care, desigur, cel mai mult suferă copilul, prins la mijloc în conflictele dintre părinții și bunicii lui.

Aș putea continua – lista de exemple e lungă. Din fericire, am și exemple de familii în care copiii au venit cu bucurie și sunt crescuți cu seninătate și prezență de părinți conștienți, care și-au asumat rolul după procese serioase de introspecție, familii în care există dialog permanent, în care există grijă pentru cuplu, dincolo de copil, și o preocupare constantă de a învăța, observa, înțelege și a trăi experiența creșterii copilului ca pe un cadou, nu ca pe o povară.

Ce simt eu că lipsește din discuția mai largă despre cum să ne creștem copiii, este discuția punctuală despre cum să ne înțelegem pe noi înșine și motivele pentru care ne-am dorit copii de la bun început. Multora dintre noi ne lipsește o pregătire emoțională profundă și serioasă înainte de nașterea copilului. Și aici nu mă refer doar la a ne seta corect așteptările legate de oboseală, lipsa somnului, nevoile constante ale unui bebeluș, stress-ul asupra cuplului – deși și astea sunt niște teme demne de a fi luate în calcul. Mă refer la întrebări mai profunde legate de identitatea noastră, de rolul pe care copilul îl va juca în viața noastră, de așteptările noastre de la rolul de părinte, de așteptările de la partenerul nostru și modul în care copilul se va integra în cuplul nostru pe termen lung, de relațiile fiecăruia dintre noi cu propriii părinți și modul în care apariția copilului va schimba dinamica de familie.

“De ce vrei copil?”

E o întrebare care, în cel mai bun caz surprinde și în cel mai rău caz deranjează.

“Cum adică, de ce vreau copil?” 

“Pentru că e timpul, am o vârstă”, “pentru că e cursul firesc al vieții”, “pentru că o să îmi completeze viața”, “pentru că o să-mi dea un sens”, “pentru că o să ne împlinească”, “pentru că ai mei mă întreabă non-stop când le facem un nepot”, “pentru că vreau să nu fiu singur la bătrânețe”, “pentru că viața fără copii e pustie”, “pentru că avem de toate – casă, job-uri bune, căsnicie trainică – ce mai așteptăm?”, “pentru că mi-ar plăcea”, “pentru că toți prietenii noștri au”, “pentru că trece timpul”, “pentru că celălalt din cuplu își dorește”, “pentru că o să ne repare relația”, “pentru că un copil e cea mai mare realizare pe care o poate avea cineva”, “pentru că nimic nu îți aduce bucurie mai mare decât copiii”. 

Am auzit toate aceste răspunsuri. Fiecare mi se pare fie incomplet, fie superficial, fie potențial periculos sau toate trei la un loc. Nu cred că menirea copiilor noștri este să umple golurile de sens, împlinire și de iubire pe care n-am fost în stare să le umplem noi singuri înainte de venirea lor pe lume. Cred că e nedrept față de ei să îi împovărăm cu a deveni scopul fundamental al vieților noastre sau principalul nostru motiv de fală și mai cred că e nedrept față de noi înșine să îi aducem pe lume pentru că vrem să salvăm or relație (apropo, n-am auzit niciodată de vreo relație care nu mergea să fi mers mai bine după nașterea copilului, ci dimpotrivă) sau pentru că vrem să le facem pe plac propriilor noștri părinți. Cred și că e trist să facem copii din frică – de viitor, de singurătate, de bătrânețe, de moarte.

Cunosc oameni curajoși care, loviți de realitățile vieții de părinte și dornici să fie niște părinți conștienți pentru copiii lor și să poată să se și bucure cu adevărat de ei, au intrat în procese adânci și dureroase de terapie. Cunosc din ce în ce mai mulți oameni care își pun întrebări înainte de a avea un copil și mi s-ar părea fabulos să aud de viitori părinți care merg la terapie pentru că vor să se pregătească de acest nou rol din viețile lor și vor să intre în relația cu copiii vindecați de rănile propriului trecut.

Înainte de nașterea Ednei au fost câțiva ani în care am căutat un răspuns convingător la întrebarea: “De ce vreau să fiu mamă?”. Am trecut prin etapa “îmi plac copiii”, “am un partener pe care îl iubesc- mi-ar plăcea să cresc un copil cu el” și alte răspunsuri care îmi bucurau sufletul dar pe care nu le simțeam suficient de serioase ca să justifice o asemenea decizie monumentală. Într-un final, răspunsul la care am ajuns a fost că îmi doresc experiența maternității pentru că mi-ar permite să însoțesc o ființă în drumul ei prin viață din prima clipă, lucru pe care nu îl pot face pentru nimeni altcineva, niciodată. Misiunea mea, pe care mi-o trăiam și mi-o trăiesc în fiecare zi și care m-a împlinit ca om cu mult înainte să devin mamă, este să fiu un deschizător de uși spre auto-cunoaștere, să însoțesc pe alții pe o bucățică din drumul lor și să mă bucur când și-au găsit răspunsurile care le deschid perspective noi și le permit să trăiască mai conștient. A avea un copil al meu a însemnat că pot să îmi trăiesc misiunea plenar, să fiu un însoțitor nu doar pe o bucățică de drum, ci pe tot drumul (sper!) de la naștere până la maturitate. Ce bucurie mai mare pentru un deschizător de uși ca mine decât să-i pot deschide fetiței mele toate ușile posibile spre ea însăși, începând cu ușa spre existența ei pe pământ?

Găsirea acestui răspuns, combinată cu niște ani în care am lucrat intens cu mine (cu istoria mea, cu fricile mele, cu întrebări legate de cine sunt și ce vreau să devin) și ajutată de o relație extrem de conștientă cu un partener de viață care el însuși și-a pus toate aceste întrebări și împreună ne-am întrebat cine vrem să mai fim noi după nașterea copilului, cum vrem să o creștem, în ce credem ca părinți – toate astea m-au eliberat. Datorită acestei călătorii prin mine, pe care am făcut-o înainte de a deveni mamă, pot să mă bucur acum de fiecare zi cu Edna. Să mă bucur conștient, să o observ, să o tratez ca pe o ființă separată, care nu-mi aparține, de la care nu aștept nimic, cu care sunt fericită să am o relație și pe care mă simt recunoscătoare s-o descopăr în fiecare zi. Starea asta de prezență mă ajută să trec mai ușor peste oboseală, peste fluctuații emoționale, fără să mă mai identific cu emoțiile mele de moment. Tot prezența și auto-observarea constată îmi permit să mă repoziționez rapid și să pot învăța, împreună cu Viorel, lecții constructive din momentele noastre de tensiune sau conflict – pentru că ele există, sunt firești și pot, cred eu, fi valorificate, devenind lecții valoroase în loc să fie fisuri care, în timp, erodează relația.

Nu cred că sunt un om mai întreg pentru că am devenit mamă. Nu mă face mai înțeleaptă, mai împlinită, mai fericită decât aș fi fost fără copii. În nici un caz nu simt că am mai mult sens acum decât aveam înainte. E pur și simplu un alt fel de fericire pe care aleg s-o trăiesc, împreună cu omul pe care îl iubesc. Edna e o persoană pe care am invitat-o în viața noastră și pe care n-o percep ca pe o responsabilitate, ci ca pe un cadou. Nu simt că o cresc, ci că o însoțesc în călătoria ei, pentru că asta a fost misiunea pe care mi-am asumat-o de la început, dinainte ca ea să existe și asta e misiunea pe care vreau s-o duc la îndeplinire.

Nu o să scriu niciodată despre parenting, despre cum “trebuie” educați copiii, despre ce “ar fi bine” să facă un părinte – sunt alții mult mai pregătiți ca mine, de la care orice părinte poate învăța ceva util și de la care și eu am învățat și continui să învăț și pe care îi recomand tuturor părinților în căutare de răspunsuri și abordări valoroase. În schimb o să vorbesc, o să scriu și o să mă exprim cât de des o să pot legat de importanța de a te cunoaște pe tine însuți, de a avea curajul să-ți pui întrebări oneste și grele și de a găsi răspuns la ele înainte de a aduce un copil în viața ta. Iar dacă nu ai făcut-o înainte, o să militez cu tot sufletul pentru a o face după. Cred că niciodată nu e prea târziu să ne facem și să le facem copiilor noștri cadoul de a ne înțelege și a ne împrieteni cu adevărat cu noi înșine.

3 Comments

  1. Florina /

    Unul dintre cele mai puternice instrumente de autocunoaştere este Comunicarea Nonviolentă, disponibilă în România. Este un instrument care te ajută la conştientizare. Spor şi armonie pe toate planurile.

  2. As dori sa te felicit si tot odata sa ma alătur cu un gand. ….mi.am spus nu doar ca sunt alaturi in călătorie ci si ofer din ce e al meu pt a înzestra o ființă cu tot e e mai bun din mine.
    Multumesc

  3. Alexandra /

    In adolescenta am observat ca mama mea era obsedata de a cui “copie” suntem (eu semanand aparent mai mult cu tatal meu, dar “la interior” semanand cu ea). Atunci m-am hotarat ca nu seman cu niciunul dintre ei. Tot atunci mi-am dat seama ca a fi parinte este un miracol nu pentru ca esti capabil sa generezi copii ca un xerox, ci din contra e minunt sa vezi cum sub ochii tai creste un om complet diferit de tine. Nu am copii dar m-ar everva teribil ca toata lumea sa se dea cu parerea fata de distributia genelor noastre la copii..Arata din nou acea nevoie de recunoastere a simplului fapt ca ai dat viata cuiva in detrimentul calitatii educatiei pe care esti capabil sa i-o oferi copilului.

Trackbacks/Pingbacks

  1. 9 luni și un pic mai multă înțelepciune | Alis Anagnostakis - […] nevoie să ne întoarcem către sine, să ne punem niște întrebări existențiale despre care am mai scris , să avem…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *