Despre arta pierdută a curiozității și ascultării

Start-Listening-MoreUna din cărțile care mi-au marcat adolescența și mi-au setat în mod fundamental atitudinea față de lume și cei din jur a fost cartea “Secretele Succesului” a lui Dale Carnegie. O carte “pop” de dezvoltare personală după multe standarde, nici pe departe cea mai profundă lectură pe care am parcurs-o vreodată, însă plină de sfaturi de mare bun simț despre ce înseamnă o comunicare sănătoasă. Cel care mi-a rămas în minte și îl port cu mine permanent este: “atunci când vorbești tu, nu înveți nimic”. Atât de simplu, dar atât de profund și greu de făcut.

În meseria mea există o dualitate interesantă. Alis trainerul vorbește foarte mult. Misiunea ei este să transmită informație, să explice, să traducă concepte. Alis coach-ul a învățat, cu greu, să asculte foarte mult. Misiunea ei este să fie prezentă, curioasă, să pună întrebări și să creeze momente de reflecție.

Încet încet, pe măsură ce am învățat valoarea ascultării, am descoperit că devine o parte din felul meu de a fi. Să nu mă înțelegeți greșit – îmi place la nebunie să vorbesc, să povestesc despre lucruri care mă pasionează și să primesc de la alții cadou atenția și ascultarea lor. Ca mulți dintre noi, mă simt bine și importantă atunci când primesc atenție. Și totuși îmi dau seama din ce în ce mai tare că există o mare parte de ego în nevoia asta de a vorbi mult și că o comunicare cu adevărat autentică presupune mai degrabă ascultare. Am început să apreciez valoarea tăcerii, am devenit mai curioasă, mai interesată să aflu ce au alții de spus și mai puțin mânată de nevoia de a fi eu cea care vorbește mereu și m-am surprins fascinată de povești, întâmplări și experiențe pe care oamenii mi le împărtășesc cu bucurie fără ca măcar să fac vreun efort – trebuie doar să fiu deschisă să le aflu.

Așa am descoperit un univers întreg de experiențe din care am avut și am enorm de învățat. De pildă, recent, am cunoscut o artistă plastică, o persoană extrem de inteligentă, sensibilă și spirituală. Și destul de rezervată la început. Am fost sincer curioasă să o înțeleg mai bine și să aflu despre cum se vede lumea prin ochii ei , mai ales după ce am văzut câteva dintre lucrările pe care le-a creat și care mi-au dat o stare cu totul specială. Nici n-a fost nevoie să fac prea multe – doar să îi pun câteva întrebări cu interes sincer și curiozitate autentică și am urmărit-o apoi minute în șir cu gura căscată. Sunt mai bogată pentru că am avut ocazia să o cunosc și pentru că mi-am dat voie s-o ascult.

Tot recent, am participat la o discuție de grup unde un domn a simțit nevoia să monopolizeze timpul tuturor și să vorbească minute în șir despre expertiza proprie, complet orb la plictiseala vecină cu disconfortul a tuturor celor prezenți. Nici un moment în timpul discursului nu i-a trecut prin cap să pună vreo întrebare despre cum receptam noi toți mesajul lui. Nici n-am zărit vreo urmă de interes pentru oricine altcineva în afara propriei persoane. Sunt sigură că intențiile lui erau bune – își dorea să ne învețe ceva – însă faptul că nu era dispus să lase loc pentru propria învățare și să înlocuiască monologul cu un dialog, a transformat intenția frumoasă într-o experiență seacă și ușor frustrantă pentru toată lumea.

Am plecat după întâmplarea asta cu gândul că facem cu toții greșeala asta, nu numai în contexte publice, ci adesea și cu cei mai apropiați și dragi sufletului nostru. De nenumărate ori m-am surprins vorbind despre cum mi-a fost ziua și uitând să-i întreb pe cei de acasă cum a fost a lor. De prea multe ori am fost nerăbdătoare să spun eu ce aveam de spus și prea puțin dornică să aflu punctul de vedere al celuilalt.

Recent, o cunoștință îmi mărturisea că a povestit la birou mai multor colegi niște detalii din viața ei personală așteptându-se să primească empatie și înțelegere. În loc, a primit priviri agasate și s-a pomenit vorbită de rău. “De ce nu sunt oamenii deschiși să afle problemele altora și să-i înțeleagă?” – mă întreba cu dezamăgire în glas. Nu știu dacă există un singur răspuns la întrebarea asta, însă ce mi-a venit să-i spun atunci, pe moment, a fost că majoritatea oamenilor se așteaptă ca propriile lor probleme să fie ascultate și înțelese, nicidecum să li se ceară lor să asculte și să înțeleagă. Nimănui nu-i place să se simtă doar un receptor pentru frustrările și grijile altora, împovărat cu așteptarea de a-i asculta dar neprimind niciodată cadoul de a fi la rându-i ascultat.

Nici măcar în cercul apropiat de prieteni nu ne vine la îndemână să oferim ascultare. Tocmai de aceea le prețuiesc dincolo de cuvinte pe cele două prietene de suflet care încep fiecare conversație cu: “Spune-mi despre tine, Alis. Tu cum ești?” în loc de eternul “Ce bine că vorbim! Să-ți spun ce mi s-a întâmplat!”. Mi se pare așa un cadou minunat să fiu ascultată (și sunt și mai conștientă că vreau să ofer la rându-mi asta), nu din obligație sau politețe, ci pentru că există în viața mea oameni care sunt sincer interesați de ce mi se întâmplă și care nu simt nevoia să-și verse ei mai întâi tolba cu povești în orice discuție sau, și mai rău, să considere că ăsta e rolul meu în viața lor – să-i ascult fără să am loc să-mi împărtășesc și eu gândurile și să primesc un umăr pe care să mă sprijin.

Când eram mici, eram natural curioși despre lumea din jurul nostru. Părinții noștri erau agasați de eternul “de ce” și așteptau probabil nerăbdători ca faza asta a curiozității vecine cu obsesia să treacă. Și a trecut. Pentru mulți dintre noi curiozitatea a fost înlocuită cu certitudinea. Pe măsură ce trec anii, devenim tot mai siguri pe ceea ce știm și, ca niște veritabili exploratori, ne înfigem steagul triumfători în fiecare cotlon al realității în care ni se pare că am mai dobândit o nouă certitudine, în timp ce curiozitatea ne scade exponențial cu fiecare nouă “redută” cucerită. Avem păreri despre orice: cum se cresc copiii, cum se fac (sau nu se fac) bani, ce e sau nu e fericirea, ce “trebuie” să faci în viață, ce “se cade” și ce nu și, în general, confundăm frecvent opinia proprie cu adevărul absolut.

În același timp, pe măsură ce devenim tot mai impermeabili la alte perspective, ne crește setea de a ne exprima vocal opiniile și a fi ascultați. Dacă ascultarea și vorbitul ar fi o piață, aș zice că raportul cerere ofertă e complet debalansat. Toți tânjim după ascultare și mai nimeni nu e dispus s-o ofere. În același timp ne potolim setea asta de a fi ascultați vorbind în exces, chiar și atunci când nimeni nu are chef să afle ce avem noi de zis.

Ne mulțumim cu situații când îi prindem pe ceilalți la “înghesuială” și sunt forțați de împrejurări să tacă și să audă (că de ascultare nu poate fi vorba) ce spunem pentru că politețea, sau teama în anumite cazuri, îi obligă. Ședințe în care șeful vorbește și angajații tac vrând nevrând, mimând atenția; prezentări haotice în care vorbitorul bate câmpii și, de teama penibilului, nimeni nu pune capăt supliciului la care e supusă o sală întreagă; ore la școală în care copiii, captivi în bănci, înnebunesc de plictiseală ascultând un profesor care vorbește despre lucruri care pe ei nu-i interesează și uită să-i întrebe vreodată ce părere au.

Articolul ăsta e invitația mea să vă observați cu sinceritate. Cât de dispuși sunteți să ascultați? Cât de des vi se întâmplă să vorbiți mai mult decât întrebați sau tăceți?

Eu una știu sigur că mai am mult de lucru în direcția asta. Mai știu și că, devenind mai conștientă de ceea ce fac (sau nu), am căpătat o prețuire mult mai mare pentru oamenii care au smerenia să-și ofere atenția altora fără să ceară atenție în schimb. Oamenii ăștia mă inspiră și mă învață, așa cum spunea o bună prietenă (ea însăși unul din acești rari buni ascultători) – să îmi amintesc că un om înțelept e acela care, în loc să vrea să strălucească el mereu în lumina reflectoarelor, știe să pășească în umbră și să-i lase pe alții să strălucească. Din asta vin multă bucurie și multă învățare – pe care încerc să mi le ofer în fiecare zi. Și vi le doresc și vouă.

2 Comments

  1. Cristina Manita /

    Foarte frumos scris!:)
    Un articol care mi-a mers la suflet si care mi-a reamintit cat de frumos este sa “pasesti in umbra si sa-i lasi pe altii sa straluceasca”.
    Multumesc, Alis!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *