O carte pe lună – despre dragoste, îndrăgostire, o legendă veche și o lecție nouă

love-hd-wallpaper-1920x1200De ceva timp tot vreau să scriu despre o carte care mie una mi-a deschis o mulțime de perspective despre ce este și ce nu este dragostea de cuplu. Și ce zi mai potrivită pentru un asemenea subiect decât azi, ziua când o sărbătoare importată are meritul de a ne face să ne oprim o secundă din iureș și să ne gândim la persoana dragă. De ce nu facem asta în fiecare zi și de ce e nevoie de un moment anume, marcat arbitrar cu 14 în calendarul lui februarie, nu aș ști să spun și nici nu are rost să încep să analizez subiectul.

Cartea se numește – “We – The Psychology of Romantic Love”  și este scrisă de Robert Johnson, terapeut și analist Jungian, înțelept, profesor și ghid spiritual pentru milioane de oameni care i-au citit cărțile de-a lungul timpului. Johnson este creatorul termenului de “muncă interioară” (“inner work”) care, pentru mine și mulți alții denumește perfect procesul prin care un individ trece atunci când începe să trăiască conștient și să se descopere pe sine. Procesul ăsta nu e nici ușor, nici liniar și nu există nicio rețetă sau set de pași prestabiliți pentru a-l parcurge. Cărțile lui Johnson pot fi însă un ghid valoros pentru aceia dintre voi care ați pornit deja într-o călătorie spre propriul suflet.

Când încetezi să mai trăiești ca un somnambul prins în rutina zilnică și să te uiți un pic mai conștient la tine însuți, unul din primele subiecte cu care te confrunți este cel al relației de cuplu. Cine suntem împreună? Dar separat? Cum păstrezi “flacăra” vie? E musai să fie o “flacără”? Cum ajungem prinși în capcana unor relații dependente? Ce facem când iubirea nu ne e împărtășită? De ce avem atâtea așteptări unul de la altul și de unde ne vine impulsul ăsta distructiv de a-l schimba pe cel de lângă noi și a-l face să se conformeze imaginii noastre despre cine și cum ar trebui să fie el sau ea?

S-au pus milioane de întrebări despre iubire și s-au scris biblioteci despre dragoste și paradoxurile ei, însă cartea lui Johnson mie mi s-a părut una din cele mai revelatoare când e vorba de a construi o relație cu adevărat fericită și sănătoasă.

În “We”, Johnson pornește de la legenda lui Tristan și a Isoldei pentru a spune povestea universală a îndrăgostiților de pretutindeni. Pentru cei care, la fel ca și mine înainte de a citi cartea, nu vă mai amintiți detaliile poveștii, iat-o pe scurt:

Cavalerul Tristan o pețește pe Isolda pentru regele său, Mark. O relație care începe cu indiferență, ba chiar cu dușmănie (Tristan îl ucisese în luptă pe fratele Isoldei) se transformă într-o pasiune mistuitoare după ce tinerii beau din greșeală o poțiune fermecată, al cărei efect urma să dureze trei ani și să-i facă să se îndrăgostească nebunește. Urmează o serie întreagă de aventuri, o relație clandestină după ce Isolda este nevoită să se mărite cu regele Mark, căruia îi fusese promisă, trădarea lui Tristan care renunță la loialitatea către regele său de dragul iubitei, fuga celor doi în pădure timp de trei ani, întoarcerea Isoldei la soțul ei și plecarea lui Tristan în lume într-o încercare de a fugi de suferința despărțirii. Tristan întâlnește în călătoriile lui o altă prințesă cu care se și căsătorește dar pe care n-o poate iubi niciodată cu aceeași pasiune ca pe draga lui Isolda. Finalul, după cum probabil vă amintiți, este tragic – Tristan, grav bolnav, trimite după Isolda, știind că doar prezența ei l-ar putea salva. Convenția este ca atunci când corabia care o aducea pe iubită la căpătâiul lui se va apropia de port, căpitanul să arboreze un steag alb. Dacă Isolda ar fi refuzat să vină, atunci corabia ar fi arborat steagul negru. Soarta le este împotrivă celor doi îndrăgostiți – soțul gelos al Isoldei face în așa fel încât steagul negru să fie arborat deși Isolda se afla pe corabie. Tristan, disperat, își ia viața iar Isolda, ajunsă prea târziu la el, se sinucide la rândul ei. Un final trist, atât de comun marilor povești de dragoste din istorie.

Și totuși, de unde vin farmecul și fascinația pentru asemenea povești? De ce marile pasiuni care sfârșesc în tragedii devin mai populare decât relațiile pline de iubire care durează o viață întreagă? De ce suntem perpetuu fascinați de poveștile de dragoste marcate de suferință și conjuncturi potrivnice? Personaje literare sau reale, mirajul e același. Eminescu și Veronica. Elizabeth Taylor și Richard Burton. Romeo și Julieta. Scarlett O’hara și Rhett Butler. Frida Kahlo și Diego Rivera. Cahty și Heathcliff.

Johnson face o distincție clară între dragoste și îndrăgostire. Fiecare dintre noi, spune el, suntem într-o perpetuă căutare a propriului suflet. Puțini oameni sunt însă conștienți că pentru a putea iubi deplin o altă persoană primul pas pe care trebuie să îl facă este să învețe să se iubească pe ei înșiși. Tocmai de aceea, mulți dintre noi proiectăm nevoia noastră de conexiune cu propriul suflet asupra unui partener.

Johnson explică termenii de “anima” și “animus” pe care Jung i-a creat pentru a denumi sufletul masculin și feminin. Fiecare bărbat din lumea asta își caută mereu “anima” și fiecare femeie “animus-ul”. Căutarea asta ar trebui să fie una interioară, însă pentru că atât de puțini oameni se cunosc cu adevărat, conștient mulți cred că sunt în căutarea marii iubiri. Tristan nu o iubește pe Isolda femeia, ci pe Isolda proiecția propriului său suflet, iar moartea lor este simbolul imposibilității unei asemenea iubiri. Sufletul e înăuntru și orice încercare de a-l găsi în afară nu se poate sfârși altfel decât tragic.

Când găsesc o persoană asupra căreia pot proiecta nevoia lor de comuniune, oamenii se îndrăgostesc. Încep să vadă în persoana iubită toate calitățile propriului suflet și deseori ignoră acele trăsături care nu se potrivesc cu așteptările lor. Îndrăgostirea, explică Johnson, e un proces foarte egoist. E marcat de o nevoie compulsivă de a fi în prezența celuilalt. De o nevoie de contopire. Deseori apare gelozia. Rareori realizăm că de cele mai multe ori ne îndrăgostim de o proiecție și nu de omul real din fața noastră. Tristan spune la un moment dat – “prefer să o știu moartă decât în brațele altuia” – iar Johnson comentează – “cum ar putea iubirea, atât de generoasă prin însăși natura ei, să dorească răul cuiva? Asta e posibil doar atunci când de fapt iubirea nu este pentru o persoană, ci pentru o parte din sine pe care o vedem în acea persoană, parte la care, pe bună dreptate, nu vrem să renunțăm”.

Când mirajul “lunii de miere” se destramă începe un proces extrem de dureros. Îndrăgostiții încep să-și vadă defectele. Încep să aibă așteptări. Apare nevoia de a-l schimba pe celălalt, de a-l face să se conformeze imaginii tale despre ce ar trebui el sau ea să fie. Inevitabil apare deziluzia când descoperi că omul pe care îl așezasei pe un piedestal este doar un om – imperfect – și că poate nu va fi niciodată așa cum îți dorești tu.

Ulterior cuplurile fie se despart – fiecare în căutarea unei alte iubiri cu “fluturași în stomac”, mai durabile – fie se refugiază într-o rutină confortabilă din care pasiunea a dispărut de mult, spunându-și că așa e viața, nu poți trăi mereu îndrăgostit. Există și acele cupluri care fac saltul de la îndrăgostire la iubire – acele cupluri care ne fascinează nu prin tragismul poveștii lor – ci prin frumusețea unei relații în care pasiunea și prietenia merg mână în mână zeci de ani. Perpetuu încercăm să aflăm cum reușesc asemenea cupluri să-și păstreze relația vie, cum evită plictiseala, cum pot nu doar să se accepte reciproc, ci și să se iubească profund, cu tot cu imperfecțiunile fiecăruia și deosebirile dintre ei.

Johnson afirmă că secretul cuplurilor fericite este că au reușit să separe proiecția de persoana reală și s-o iubească pe cea din urmă.

Atunci când începi să te împrietenești cu propriul suflet, să te iubești pe tine conștient și profund, spune el, poți să privești persoana din fața ta cu ochi limpezi și neacoperiți de vălul iluziei. Îl poți vedea pe celălalt așa cum e el și iubi profund, fără așteptări și condiționări. Acela este începutul unei relații inter-dependente, în care nici unul dintre parteneri nu mai simte nevoia să controleze, constrângă, reproșeze, în care fiecare îl poate respecta pe celălalt pentru ceea ce este și însoți în devenirea lui, în care chiar și certurile devin momente constructive din care ambii pot învăța ceva și nu explozii distructive pline de amărăciunea deziluziei.

Afirmații de tipul “el/ea mă completează”, “fără el/ea nu aș fi nimic”, “nu pot trăi fără el/ea”, “e al meu, e a mea” – nu prea își mai au sensul în relațiile conștiente. Ambii știu că ar putea exista fără celălalt, însă ambii aleg să fie împreună pentru că sunt fericiți să își împartă viața, nu pentru că sunt mânați de o nevoie bolnăvicioasă de celălalt sau pentru că fug de singurătate și de spectrul lipsei de iubire. În același timp, relațiile conștiente sunt relații în care oamenii stau împreună pentru că le e bine, nu pentru că s-au obișnuit, relația a devenit un compromis, schimbarea ar fi prea grea sau pentru că răul cunoscut e mai puțin înspăimântător decât necunoscutul, oricum ar fi el. 

Pentru mine cartea lui Johnson este o invitație la a înceta să mai privim relațiile în extreme – fie “fluturași”, fie plictiseală; fie pasiune mistuitoare, fie rutină ucigătoare; fie compatibilitate absolută, fie înstrăinare.

Cred că iubirea este sora mai mare și mai evoluată a îndrăgostirii. Cred că iubirea de cuplu conține în ea pasiune și prietenie în egală măsură, deschidere, încredere, toleranță pentru diferențe dar și curajul de a nu face compromisuri care-ți știrbesc autenticitatea. Cred că doi oameni care au ajuns să-și cunoască și iubească propriul suflet se pot vedea, cunoaște și iubi unul pe altul o viață, mergând mână în mână pe un drum pe care îl aleg amândoi, în fiecare clipă.

Si mai cred că nu e nevoie de Valentine’s day ca să ne gândim la toate astea, că orice zi e bună sau, și mai bine, fiecare zi e perfectă ca să mai învățăm ceva despre iubire și despre noi înșine.

3 Comments

  1. mihaela /

    foarte adevarat si frumos spus

  2. Da, direct la obiect.
    Iti multumesc pentru ca impartasesti din darul si harul tau.
    Nu stiu cum se poate, dar recunosc ca mi-ar face mare placere sa am ocazia unei/unor sedinte…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *