Fiecare om are o poveste! – Revista Cariere, 21 Sept 2011

Una din marile bucurii in meseria de trainer este contactul cu foarte multi oameni, cu varste, profesii, experiente si viziuni despre viata extrem de diferite, de la care invat in fiecare zi. In ciuda tuturor acestor diferente, nu inceteaza sa ma fascineze cat de multe lucruri avem cu totii in comun. Dialogand cu ei, am invatat o multime de lectii despre cum functioneaza mintea umana si, extrem de valoros pentru mine, am descoperit teme si stereotipuri comune in gandire, pe care le regasesc iar si iar. Unul dintre aceste stereotipuri in gandire ma framanta in mod deosebit, si tocmai de aceea am hotarat sa ii dedic acest articol.

Este vorba despre tendinta, pe care se pare ca o impartaseste un numar impresionant de oameni, subsemnata inclusiv, de a judeca, eticheta si da vina pe ceilalti.

Numar pe degete cursurile la care nu am auzit afirmatii precum: “x sau y este o persoana rea”; “managerii nostri sunt de vina pentru problemele pe care le avem”; “este imposibil sa lucrez bine cu o persoana pe care nu o pot suferi”; “pur si simplu nu stiu cum sa-l mai abordez, am incercat totul, si nu putem sa ne intelegem”; “de ce trebuie unii oameni sa fie asa de agresivi si dificili…”; si, una dintre “preferatele” mele – “oricat as incerca, nu reusesc sa-i gasesc nici o calitate lui x”.

Nu-mi este greu sa empatizez cu toate aceste afirmatii. Si mie imi plac unii oameni mai mult, si altii mai putin. Mi se pare natural sa fie asa. Si tot natural mi se pare sa cautam vina in afara noastra, insa, in acelasi timp, sa ne grabim sa ne asumam meritele cand lucrurile merg bine (exista chiar si un concept in psihologie care denumeste exact aceasta tendinta – „self-serving bias”). Totusi, in timp, am inceput sa cred ca aceste credinte limitative care par insurmontabile, nu sunt de fapt decat un pas in dezvoltarea personala a fiecaruia dintre noi, o etapa pe care ar trebui sa invatam sa o depasim.

Una dintre cele mai socante revelatii pe care le-am avut in contactele mele cu mii de oameni de-a lungul ultimilor ani a fost ca nimeni nu pare sa se trezeasca dimineata cu gandul expres de a-i rani pe ceilalti. TOTI oamenii pe care ii cunosc cred cu tarie despre ei insisi ca sunt niste oameni buni! Din pacate, marea lor majoritate mai cred si ca raul vine de la ceilalti. Cum este posibil asa ceva?

Daca toti credem despre noi ca suntem buni, atunci unde mai sunt oamenii rai, de fapt?

Pai, se pare ca „cei rai” sunt peste tot in jurul nostru. La birou, in trafic, uneori chiar si acasa, pare ca suntem inconjurati de nenumarati oameni nervosi, agresivi, care ne jignesc fara sa se gandeasca, care isi pierd cu usurinta cumpatul, care sunt aroganti, sau pesimisti, sau vesnic nemultumiti, sau lenesi si nerecunoscatori, iar lista defectelor celorlalti ar putea continua la nesfarsit.

Si totusi, paradoxal, toti cei enumerati mai sus, cred despre ei insisi ca sunt cu adevarat buni si ca intentiile lor nobile nu sunt suficient apreciate de ceilalti – cu totii sustin ca agresivitatea, aroganta, lenea, vin de la ceilalti, nu de la ei!

Ce se intampla? Oare mint toti acesti oameni? Sunt oare ei prea orbi pentru a-si vedea propriile defecte?

Raspunsul la intrebarea de mai sus, in opinia mea, este departe de a fi un simplu „da” sau „nu”. In timp mi-am creat propria teorie, pe care azi as vrea sa v-o ofer spre dezbatere. Ea este urmatoarea:

Toti oamenii au o poveste. Povestile lor ii fac ceea ce sunt. Daca vrei sa intelegi cu adevarat de ce ei se poarta intr-un anume fel, atunci primul pas este sa incerci sa asculti povestea din spatele comportamentului. Iar daca nu o s-o afli niciodata, sa nu presupui ca ea nu exista!

Ce incerc sa spun de fapt este ca, in opinia mea, nici o persoana cu care am venit vreodata in contact nu era cu adevarat, fundamental, rea (mai putin in situatiile in care este vorba de o patologie, dar nu acesta este subiectul aici). Credinta mea este ca oamenii aleg sa se apere, sa poarte masti care sa ii protejeze de lume, in functie de propriile lor povesti de viata.

Mai concret, am cunoscut o multime de oameni care pareau extrem de aroganti, doar ca sa aflu ulterior ca aroganta lor era o modalitate de a-si masca profundele insecuritati (de care nici ei insisi nu erau, uneori, constienti). Am intalnit oameni foarte agresivi care, in viata lor personala, erau extrem de nefericiti, si alegeau sa isi „verse” frustrarile pe cei din jur, ba, mai mult, erau convinsi ca viata e nedreapta iar ei aveau toate motivele de a fi atat de furiosi. Am mai cunoscut oameni care, dupa copilarii dificile, au pierdut atat de tare contactul cu propriile emotii, incat nu mai reuseau sa le exprime, nici atunci cand era nevoie – in consecinta, cei din jur ii etichetau ca fiind „reci” si „nepasatori”. Am mai intalnit oameni care vorbeau mult si pareau extrem de egoisti in refuzul lor de asculta si in incapatanarea lor de a acapara orice discutie – foarte des, acesti oameni aveau o nevoie uriasa de a fi placuti si acceptati de ceilalti, si nu intelegeau deloc de ce erau mereu respinsi.

As putea da multe exemple, doar ca sa demonstrez o concluzie simpla. Toti acesti oameni, carora ceilalti le-au pus deja o multime de etichete negative, sunt de fapt oameni care se apara de lume in felul lor. Nu sunt „nesuferiti” pentru ca sunt rai. Pur si simplu nu stiu sa arate bunatatea din interior. Si toti au justificari foarte convingatoare pentru comportamentele lor!

Daca teoria asta este corecta, ea nu rezolva problema oamenilor dificili si a celor care trebuie sa-i suporte, nu? Chiar daca „dificilii” au motive pentru care sunt asa, ce vina au cei din jurul lor si, mai mult, justificarile nu le schimba comportamentul, nu-i asa?

Cred ca intrebarile de mai sus ne vin firesc, cand ne gandim la „dificilii” din vietile noastre. Si aici am o strategie personala, pe care o aplic de fiecare data cand am de-a face cu oameni care nu-mi plac in mod deosebit, dar despre care sunt convinsa ca au motivele lor, foarte bune, pentru care se comporta asa cum se comporta.

Nu sunt sigura daca strategia mea ii va ajuta pe altii, dar sigur pe mine ma ajuta. Incerc, de fiecare data, sa ascult povestea. Chiar daca, de multe ori, nu pot afla, la propriu, povestea persoanei al care comportament ma deranjeaza, intotdeauna presupun ca exista o poveste. Si incerc sa imi imaginez care ar putea fi. In psihologie, aceasta mica strategie se numeste „repozitionare”. Incerc mereu sa schimb perspectiva din care privesc acea persoana. Presupun mereu ca el/ea e un om bun, care se apara, si care nu vrea, in mod intentionat, sa raneasca pe cineva. De fiecare data asta ma ajuta sa raman calma si sa tratez cu mai multa deschidere persoana respectiva. Iar rezultatele, in timp, au meritat efortul!

La ce mi-a folosit?

E logic sa va intrebati de ce ati face efortul sa presupuneti ca exista o poveste, si sa fiti toleranti cu oamenii care nu va plac. Pentru mine, beneficiul a fost un mult mai mare confort in viata mea de zi cu zi si o usurinta tot mai mare in a relationa cu tot felul de oameni, oricat de diferiti ar fi de mine. Am observat ca, incercand mereu sa ghicesc sau sa aflu „povestea” am devenit mult mai calma, mult mai toleranta, ca reusesc din ce in ce mai usor sa ii accept pe ceilalti asa cum sunt. Uimitor, am observat ca nu ma mai uit atat de mult la defectele celor din jur, precum o faceam mai demult. Ba chiar am inceput sa observ calitatile fiecaruia – lucru pe care nu il faceam inainte. Iar asta mi-a facut viata un pic mai frumoasa si relationarea cu ceilalti mult mai placuta.

Acum mai putin de o luna am avut ocazia sa-mi pun „strategia” la incercare. Dupa ce am gasit, cu greu, un loc de parcare in Piata Victoriei, am coborat din masina grabita sa ajung la o intalnire cu un client. Vorbeam la telefon si nu am observat-o pe doamna responsabila de plata parcarii. Ignoranta mea n-a durat mult pentru ca doamna a inceput sa alerge dupa mine prin parcare, strigand, furioasa, sa ma opresc si sa platesc ACUM!

M-am oprit, usor nedumerita, apoi, rapid, usor enervata de atitudinea extrem de agresiva a doamnei respective, care imi vorbea ca unui infractor, acuzandu-ma ca am incercat sa plec fara sa platesc, desi ea ar fi fost acolo si o ora mai tarziu, cand m-as fi intors de la intalnire. Primul impuls a fost sa-i raspund la fel, indignata, s-o acuz de impolitete. Si as fi facut cu siguranta asta daca nu m-as fi uitat un pic mai atent la ea si nu m-ar fi oprit un val de empatie. I-am vazut fata rosie, congestionata nu doar de suparare, ci de extenuare. Era o zi torida, deja imi era foarte cald la nici un minut dupa ce coborasem din masina, iar femeia din fata mea parea gata sa se prabuseasca. Mi-am amintit de „poveste” si, brusc, mi-a fost evident de ce era atat de furioasa – nu era din cauza mea! Am intebat-o calm, ca pe o prietena: „De ce sunteti atat de suparata?” Ce credeti ca s-a intamplat?

A fost magic. Fizionomia doamnei s-a relaxat brusc, a oftat, si mi-a spus intr-o suflare ca era coplesita de canicula, colega i se imbolnavise, avea de facut o tura dubla pe caldura aceea infernala si de alergat dupa o multime de clienti care „uitau” sa plateasca. Am asigurat-o de intentiile mele bune, i-am spus ca imi dau seama ce greu este sa stai in picioare atatea ore in soare, i-am platit ora de parcare, si am plecat linistita la intalnire. In urma am lasat o responsabila de parcare mult mai calma, in mod evident usor uimita si placut impresionata de comportamentul meu „ciudat” de tolerant si care, sper, si-a tratat urmatorul client „uituc” ceva mai bland. Am fost bucuroasa tot restul zilei, pentru ca am simtit ca am facut o fapta buna care nu m-a costat nimic – doar un strop de empatie si un zambet in locul unui strigat. In mod evident, situatie win-win!

Sigur, in ciuda tuturor eforturilor, inca sunt oameni care nu-mi plac. Inca sunt situatii in care nu reusesc sa descopar „povestea”. Inca ma enervez in trafic. Inca sunt foarte departe de a fi „zen”!

Totusi, aleg sa privesc toate aceste „esecuri” de a-mi controla emotiile si de a nu mai pune etichete ca pe niste provocari. Ma provoaca sa mai incerc o data. Sa o iau de la capat data viitoare, cu urmatoarea persoana „dificila” cu care ma voi intalni. Daca azi nu resusesc, maine sigur n-o sa mai ratez „povestea”, pentru ca stiu ca fiecare persoana are una. Iar cand o afli, nu te mai poti supara la fel de usor. Cand afli povestea, iti dai seama ca ai in fata un om ca si tine, imperfect, care merita ascultat, inteles, si acceptat pentru ceea ce are bun.

Asta este teoria mea. A voastra care este? Cum gestionati oamenii dificili din jurul vostru? Cum va gestionati pe voi insiva? Astept cu drag comentariile voastre.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *