La Școală ca la Corporație. Sau invers…

cartoon6389De ceva timp îmi dă târcoale un gând, o paralelă, o analogie pe care am tot amânat s-o așez în cuvinte pe ecran pentru că m-am tot gândit că mi se pare și ar fi bine să mai verific, să mai întreb ce părere au și alții despre asta. Aseară stăteam de vorbă cu două bune prietene, ambele angajate în corporații, și mi-a venit iar gândul ăsta cum că Școala prin care am trecut cu toții seamănă din foarte multe puncte de vedere cu sitemul corporatist. Sau poate e invers – Corporația seamănă cu Școala. Nici nu sunt sigură care se leagă de care, însă ce știu e că prietenelor mele analogia li s-a părut interesantă și demnă de a fi împărtășită și cu voi, pe blog. Așa că iat-o.

La Școală am fost învățați că există niște reguli care trebuie respectate – se vine la scoală la o anume oră, se pleacă la alta, uneori există și o uniformă, există niște pauze care se respectă, nu mănânci la oră, stai în bancă cuminte (uneori cu mâinile la spate (câh!!! – cât am urât regula asta)), nu vorbești neîntrebat, nu râzi aiurea în timpul orei (asta e recentă, auzită de la un participant la curs despre băiețelul lui care a fost sancționat pentru că era prea vesel în timpul orelor).

La Școală există un șef pe fiecare materie – Profesorul – și un șef pe toată clasa – Dirigintele. Exstă un singur Premiant I și câte unul mai puțin norocos pentru Premiile II și III. Mențiunea nici nu se pune. Problemele au un singur răspuns și până și literatura o singură intepretare (nu te întreabă nimeni ce crezi tu despre “Luceafărul” – important e să înveți pe dinafară ce a spus Călinescu despre Eminescu și să reproduci ad-literam). Primești 10 pentru răspunsul corect – greșeala se taxează și în general e considerată ceva rău și periculos de care trebuie să te ferești cu orice preț.

Există un număr de materii la care poți excela – unele mai valorizate decât altele (în general ești mai bine văzut dacă ești bun la Mate decât la dacă ești cel mai tare la Sport. Despre desen sau muzică nici nu se pune problema – alea nici nu sunt materii, sunt așa…”o glumă”). Orice talent al tău nu se încadrează în cutiuța clar delimitată de cuvântul “materie” nu contează (spre exemplu, dacă ai un talent extraordinar de a face bijuterii – cum știu eu pe cineva – sau ești un copil extrem de empatic, capabil să intuiești emoțiile celorlalți – astea intră fie în categoria “hobby” – de făcut după ce-ți termini temele sau pur și simplu nu se consideră “talente”).

Comparațiile sunt la ordinea zilei – acasă și la școală. “Ai luat 8? Care a fost cea mai mare notă? Da’ a lu’ Ioneasca cât a luat?” sau “Popescu, 7. M-ai dezamăgit – soră-ta mai mare, când era la mine în clasă lua numai 10”. În plus, ca să excelezi, e musai să muncești în plus. De asta s-au inventat temele pentru acasă – “la școală” se extinde de fapt de multe ori până târziu în noapte. Dacă mai ai și meditații la materiile “cheie” plus o tonă de teme de vacanță viața ta de școlar e completă.

Semnul progresului la școală, rezultatul muncii tale, e absolvirea unei clase și trecerea în clasa următoare. Uneori trecerea asta e marcată și de câte un examen, de care atârnă toate orgoliile familiei și toată stima ta de sine. Am fost șocată când un băiețel de clasa a 5-a mi-a povestit că marea lui dezamăgire a fost că a luat 8 la teză la matematică și a fost indignat când mi-am permis să-l întreb cum poate fi asta așa o mare dezamăgire. “Cum? Nu-ți dai seama? Aș putea să nu mai intru la un liceu de elită!!” Orice alte comentarii sunt de prisos – absolivrea cum laudae e scopul suprem.

Scenariul de mai sus continuă cu mici variațiuni vreo 16 ani, dacă te-ai apucat să faci și facultate. Toate speranțele tale de școlar, elev și mai apoi student se îndreaptă spre acea zi magică când școala se va termina și viața va începe. Și ziua aceea vine. Triumfător, semnezi primul tău contract de muncă. Primești badge-ul și de azi ești, oficial, Corporatist! Ai salariu și telefon mobil și te simți om mare. Numai că…

La Corporație există un șef funcțional și un șef ierarhic. Dacă ai noroc ai doar unul, dacă nu chiar doi. Există un program pe care trebuie să-l respecți, cu niște pauze destul de clar stabilite. Există un cod de conduită, proceduri care îți spun ce ai și n-ai voie să faci. Uneori există și un dress-code – ceea ce e un fel drăguț de a spune că trebuie să te întorci la uniformă tocmai acum, când poate credeai că ai scăpat definitiv de ea (aveam eu pe vremuri o colegă vigilentă de la HR care îmi dădea mail de câte ori mă vedea îmbrăcată în blugi, în condițiile în care dress-code-ul stipula clar: “costum gri sau bleumarin, bluze în culori discrete, ținută business”. “Alis, te-am văzut în fustă de blugi. Sunt foarte dezamăgită, ar trebui să fii un exemplu pentru colegi” Iar eu îi răspundeam: “Draga mea, te rog să mă ierți, recunosc, am greșit. Mă căiesc și promit să mă îndrept”).

Revenind. La Corporație există un sistem de evaluare în urma căruia, de cele mai multe ori, există un singur “Premiant”. Locurile II, III și restul nu contează. Este recompensată absența greșelii pentru că, desigur, infama greșeală rămâne un Bau Bau care trebuie evitat cu orice preț. Rezultatul este că, în continuare, te vezi în situația în care se așteaptă de la tine răspunsul corect iar ăla nu poate fi decât unul singur. Există și aici “materii” mai populare decât altele – de exemplu e mai sexi să fii la Vânzări decât la Financiar.

Tot la Corporație este în general apreciată munca peste program – e lăudabil să-ți iei teme pentru acasă – mai un raport, mai un PPT, mai un mail la 12 noaptea – iar dacă pleci în vacanță cu laptopul și blackberry-ul după tine ca să poți fi contactat și pe o plajă pustie la celălalt capăt al lumii, cu atât mai bine.

Știi că ești un corporatist de succes dacă ești promovat – adică ai “absolvit” o clasă și treci în clasa următoare. Știu eu o companie unde oamenii nu vorbesc despre alții așa cum aș vorbi eu despre prietena mea Oana – “Oana a făcut, Oana a dres” – ci folosind titlurile – “Ramona, Manager Level II i-a spus lui Alin, Manager Level I că…”.

Așa cum visam să ajungem în sfârșit într-a 12-a, să mergem la majorate și să ne vedem apoi studenți, oameni maturi și liberi, tot așa visăm mai târziu să ajungem directori cu responsabilități cros-naționale, să alergăm dintr-un avion în altul, să fim independenți financiar și să ne construim casa de vis în suburbii. Și, dincolo de toate astea, un număr îngrijorător de oameni așteaptă “Marea Absolvire” – acel moment magic când nu vor mai avea nicio constângere, când munca lor de o viață se va materializa într-un cont suficient de generos în bancă încât să-și dea voie să spună, cu adevărat, “Sunt liber!”.

Paralelele Școală-Corporație nu pot să nu mă izbească. Un sistem care ne pregătește pentru un altul. Recompense și constrângeri similare. Noi așteptând “Absolvirea”. “Vreau să mă pensionez la 45 de ani, să fiu liber să fac ce vreau eu” – e o propoziție pe care am auzit-o în nenumărate feluri de nenumărate ori.

Întrebarea este – oare chiar o să absolvim vreodată? Oare chiar va veni acel moment în care vom simți că am făcut suficiente teme, că am dat suficiente răspunsuri corecte, că am luat suficienți de 10 încât să ne dăm voie să mai și trăim?

Am nenumărați prieteni care lucrează în diverse companii și iubesc ceea ce fac, care au găsit un echilibru. Am alți prieteni care au preferat să pornească la drum pe cont propriu – descoperindu-și pasiunile și misiunea și punându-le la treabă ca să construiască ceva ce nu s-ar încadra în nicio “materie”, în nicio “cutie”. Cunosc companii mari care simt din ce în ce mai acut nevoia de inovație, de oameni care să se comporte mai puțin ca niște școlari și mai mult ca niște adulți creativi, dispuși să-și asume riscuri, să încerce lucruri noi și să greșească, învățând din greșelile lor pentru a crea ceva nou, mai frumos, mai bun și mai folositor.

Convingerea mea este că business-urile noastre și viețile noastre ar avea de câștigat dacă am începe să ne desprindem de mentalitatea asta a Școlii ca mod de a trăi. Cât timp la Coporație e ca la Școală, angajații se vor comporta ca niște elevi închistați în cutiuțele strâmte ale unui sistem unde nu există loc decât pentru standardizare, nicidecum pentru unicitate. Cât timp Școala rămâne blocată în cutume vechi de 100 de ani, de pe vremea când forma generații peste generații de roboței numai buni de așezat la banda de producție – companiile se vor lupta din greu să-i învețe pe oameni să lucreze împreună, să vină cu idei, să comunice deschis și autentic.

Mă întreb, veșnica idealistă care mă știți că sunt, cum ar fi o școală în care am învăța din prima clipă să lucrăm împreună în loc să concurăm unii cu alții, unde teoria și practica nu ar mai fi la ani lumină una de alta și lecțiile ar fi un joc, nu o corvoadă, unde greșelile ar fi privite ca niște etape firești în evoluție și învățare, unde am fi întrebați ce părere avem despre o poezie sau o carte și cum altfel ne-am gândi că putem rezolva o problemă? Cum ar fi dacă am fi educați să ne comparăm cu noi înșine observând cum am progresat față de luna trecută sau anul trecut în loc să privim permanent înfrigurați peste umăr ca nu cumva alții să ne ajungă din urmă? O bună prietenă a cărei mamă e învățătoare mi-a povestit că toata clasa mamei ei este premiantă – asta pentru că există și dascăli pentru care conceptul de “încredere în sine” și ideea de “autodezvoltare” nu sunt deloc străine. Visul meu este să văd din ce în ce mai mulți.

Mă mai întreb cum ar fi dacă mai multe companii ar aplica aceleași principii sănătoase în relația cu proprii angajați? Cum ar fi să fie recompensate greșelile din care s-a învățat cel mai mult? Cum ar fi să fie premiate echipele și nu doar indivizii pentru rezultate excepționale? Cum ar fi să existe laboratoare de inovație unde oamenii să fie plătiți pentru a experimenta și a găsi cele mai trăznite idei de business? Conceptele astea nu sunt utopii – cunosc organizații unde ele există și se practică – însă, la fel ca și doamna învățătoare cu o întreagă clasă de premianți, ele sunt, încă, din păcate excepții.

Două sisteme, surprinzător de multe paralele, foarte foarte multe semne de întrebare. Eu doar atât am avut să vă povestesc. De aici încolo vă las pe voi să vă puneți și mai multe întrebări. Și poate să găsiți și niște răspunsuri…

3 Comments

  1. ar cadea capitalismul daca ar fi toti asa. capitalismul asta e cel mai opresiv sistem cu putinta, pentru ca a imprumutat de la comunism exact ce era mai nasol din comunism si si-a permis sa renunte la tot ce era mai bun in esenta capitalismului inceputurilor, si anume individualismul si creativitatea.

  2. Învăţare … humanum est!

  3. sa sti ca este un astfel de tip de educatie, se numeste “person-centered” si este aplicat in Finlanda, iar in Marea Britanie sunt niste oameni minunati care au inceput sa deschida “sistemul”. Vesti bune, lumea se schimba! 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *