Nu, nu ne naștem leneși

www.alisa

Acum 100 de ani, unul dintre cei mai vizionari educatori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc prin lecturile mele despre arta însoțirii copiilor către devenirea lor ca ființe umane – Maria Montessori – scria:

“The child’s conquest of independence begins with his first introduction to life.  While he is developing, he perfects himself and overcomes every obstacle that he finds in his path.  A vital force is active within him, and this guides his efforts towards their goal.  It is a force called the ‘horme’, by Sir Percy Nunn.”

Cuvântul “horme” vine din limba greacă și înseamnă “forță vitală”, energie, impulsul și efortul de a realiza ceva. Zeița Horme avea chiar și un altar în Atena, alături de alte zeități înrudite sau loiale lui Zeus. Personajul opus era Aergia – zeița lenei și apatiei.

Maria Montessori a preluat acest cuvânt pentru a descrie ceea ce ea considera a fi forța vitală din fiecare copil, acea energie cu care ne naștem cu toții și care ne îndeamnă permanent, inconștient, din prima clipă de viață, să ne auto-construim, să devenim adultul care putem fi. Horme este energia pe care o are în ea orice ghindă – potențialul de a deveni stejar. Pusă în mediul propice, ghinda știe singură ce are de făcut. La fel, credea Montessori, sunt și copiii – nu au nevoie decât de un mediu favorabil (care include adulți atenți și prezenți) pentru a se auto-dezvolta, a pune singuri cărămidă lângă cărămidă, către împlinirea potențialului lor ca ființe umane.

Tocmai de aceea, în pedadogia montessori, educatorul urmează interesele copilului – rolul lui nu este să conducă învățarea, ci să creeze un mediu sigur și stimulant și apoi să observe atent încotro îl duc pe copil interesele lui naturale, susținându-l acolo unde e nevoie. Într-un astfel de mediu, cei mici au opțiuni și sunt lăsați să repete aceeași lecție ori de câte ori au nevoie până o învață. Nimeni nu îi obligă să învețe ceva pentru care nu sunt pregătiți, nici nu e nevoie de constrângeri pentru ca cei mici să fie concentrați și absorbiți de activitățile pe care le fac. Concentrarea vine absolut natural, ca o consecință firească a “horme” lăsată să se manifeste liber.

Modul ăsta de a privi copiii, ca pe niște ființe pline de curiozitate și motivație intrinsecă, este diametral opus paradigmei în care am crescut marea noastră majoritate. Una dintre cele mai dureroase mantre ale copilăriei mele a fost “omul se naște leneș și, fără presiune exterioară, va urma mereu calea minimei rezistențe”.

De aici au plecat constelații întregi de convingeri limitative care m-au însoțit ani de zile și mi-au influențat profund modul în care m-am raportat la mine și la ceilalți și alegerile pe care le-am făcut. “Orice lucru valoros în viață se obține cu sacrificiu și suferință”; “trebuie să fii tot timpul ocupat ca să poți realiza ceva”; “nu te relaxa prea tare după un succes – există riscul să te culci pe-o ureche și să nu mai progresezi” – corolarul de la ultima afirmație fiind: “fii veșnic cel puțin un pic nemulțumit – doar așa poți evolua” și “nu te mulțumi niciodată cu ce ai – o să te blazezi și n-o să-ți mai dorești mai mult”; “caută permanent provocări noi (a se citi presiune suplimentară) – numai așa poți să crești”; “eu nu dau rezultate decât dacă sunt un pic stresat”.

Am crescut pusă în gardă față de mine însămi, ca și cum, undeva, în interiorul meu, pândea mereu acea ființă leneșă, auto-suficientă, care abia aștepta ca eu, cea silitoare, harnică, ambițioasă, să las, chiar și pentru o clipă, “garda jos”, ca să poată prelua controlul vieții mele și să mă ducă spre abisul unei triste mediocrități. Ani de zile m-am simțit vinovată pentru momentele de relaxare, pentru zilele în care nu aveam nimic “util” de făcut, pentru “timpul pierdut” și am glorificat starea de oboseală (uneori vecină cu epuizarea) ca un indicator că am muncit cât trebuie, că totul e bine, că “țin garda sus” și că sunt pe drumul cel bun.

Mult timp nu m-am întrebat care e drumul ăsta bun, înspre ce duce el, ce vreau de fapt să obțin muncind fără oprire, creându-mi singură obstacole atunci când viața părea să-mi ofere succesul prea “ușor”, ținându-mă permanent într-o stare de alertă față de…ce?

În anii mei de training și coaching am întâlnit sute de oameni cu convingeri similare. Oameni veșnic obosiți și, într-un mod aproape masochist, mândri de asta. Femei care încearcă să le facă pe toate – să fie mamele perfecte având în același timp o carieră strălucitoare. Bărbați care glorifică statul la birou zi și noapte, justificând efortul ăsta imens ca pe un sacrificiu necesar pentru familiile lor (sau, deseori, ca pe chinul absolut indispensabil pentru a-și permite luxul de a construi o familie, abia după ce cariera va fi intrat pe făgașul bun). Am întâlnit manageri care se plâng că tânăra generație e formată doar din leneși, că toți întreabă la interviu dacă programul e flexibil și câtă libertate vor avea, că “ăștia mici” nu mai știu cum e cu etica muncii, cu efortul necesar pentru succes, că așteaptă să “le pice toate de-a gata”, că sunt niște răzgâiați desprinși de realitatea dură, în care viața e o luptă și succesul se obține cu lacrimi, sudoare și sânge.

Am descoperit, pe măsură ce m-am reîmprietenit cu mine însămi, că “monstrul” din interior, acea Alis abulică, plictisită, fără ambiții sau dorințe, de care am fugit atâta timp muncind fără oprire, nu există. Am găsit în schimb, adânc îngropată sub nenumărate straturi de “trebuie”, o femeie căreia îi place să se joace, care e nativ curioasă și dornică de descoperire, care simte mereu nevoia de a crește și e în stare să facă asta relaxat, cu bucurie, cu ochii deschiși la magia fiecărei clipe.

Când mi-am pus întrebarea “spre ce alerg în halul ăsta?” și răspunsul din interior a fost “știi, ca capătul drumului ne așteaptă pe toți același lucru – nu e oarecum absurd să vrei să treacă timpul mai repede și să te grăbești atât de tare că nu mai ai timp să observi nimic în jur?”, abia atunci m-am simțit liberă să mă opresc din goană și s-o iau agale, admirând peisajul. Abia atunci am regăsit în interiorul meu “horme” – forța aia vitală de creștere și devenire, care nu are nevoie de nici o presiune exterioară pentru a se manifesta. Am descoperit, cu uimire, că lenea aia înnăscută de care mă temeam atât, nu există. Am înțeles că voi continua să cresc, să-mi pun întrebări, să învăț, pentru că e în mine s-o fac, nu pentru că trebuie, pentru că vreau să ating următorul obiectiv, pentru că mi-e frică de mine însămi și de ce s-ar putea întâmpla dacă mă relaxez prea tare.

Tot chinul ăsta pe care ni-l creăm singuri, toată lupta asta continuă cu viața pe care o văd la atât de mulți oameni, incapacitatea de a ne relaxa, de a ne bucura de ce suntem și avem în prezent fără a ne teme permanent că am stat prea mult, că e timpul să pornim din nou la drum, toată goana asta după tot felul de realizări care credem că ne vor aduce, într-un final, liniștea și fericirea și pe care, când în sfârșit le obținem, le transformăm rapid în niște “bife” pe lista nesfârșită de obiective către mai mult și mai mult- toată epopeea asta, pentru ce? Pentru a ne hrăni o imagine de sine construită, în mod fals, pe premisa că, dacă trăim viața cu bucurie și mergem agale în loc să alergăm, vom sfârși într-o mare de mediocritate și insignifianță, nu se “va alege nimic de noi” și, poate frica cea mai mare, nu va rămâne nici o urmă a trecerii noastre pe pământ. Cred că, mulți dintre noi, preferăm să ne chinuim toată viața, dacă asta ne dă măcar iluzia că n-am trăit degeaba. Poate că, pentru mulți dintre noi, lenea și blazarea sunt un fel de moarte, iar convingerea că omul e intrinsec leneș și blazat nu face decât să ne dea mesajul – “keep moving or you will die”.

De zece luni, mă uit cu fascinație la fetița mea, Edna, și admir forța nestăvilită a “horme” din ea. Îi văd eforturile extraordinare pentru fiecare realizare – cât a muncit ca să-și ridice capul, ca să învețe să-și coordoneze mâinile, să apuce obiectele pe care și le dorea, să stea în fund și, de câteva zile, să meargă de-a bușilea acolo unde vrea să ajungă. O văd arătând iar și iar spre obiecte din casă și încercând să repete cuvintele pe care i le spunem descriind acel obiect. De zece ori în fiecare zi facem turul întrerupătoarelor, lustrelor, interfonului, vizorului, fiecărui tablou de pe pereți. Repet iar și iar ce este fiecare iar ea mă întreabă iar și iar, până simt că a înțeles pentru că, brusc, într-o zi, nu mai arată spre obiectul respectiv și-și îndreaptă atenția către altceva. O observ și văd că atenția asta e vie, că e capabilă de o concentrare fantastică fără nici un impuls din afară. Nimic, dar absolut nimic din comportamentul ei nu-mi indică lene sau blazare. Și cred că toți părinții din lumea asta, dacă sunt un pic atenți, vor vedea același lucru la copiii lor în primii ani de viață – energie și curiozitate nestăvilite. Nici un strop de lene.

Că după aceea începem noi să punem etichete și să considerăm că jocul e un lux iar copiii noștri sunt leneși și lipsiți de ambiție pentru că refuză să fie interesați de acele activități care ni se par nouă, adulților, “utile” și “educative”, că ne enervăm pentru că refuză să stea jos cu mâinile la spate, să fie “disciplinați” în modul în care înțelegem noi asta, că încercăm să le direcționăm energia și interesele acolo unde credem noi că “ar trebui” să fie ele, că glorificăm “munca” în defavoarea “jocului” – toate astea nu sunt decât consecințele acelorași convingeri limitative care ne îndeamnă pe noi înșine să trăim pe pilot automat, într-o cursă permanentă în care încercăm din răsputeri să-i angrenăm și pe ei.

Așa se face că “horme” începe să dispară, că cei mici se revoltă împotriva presiunii exterioare și revolta asta se manifestă deseori prin derută, prin lipsă de interes sau motivație (pentru acele lucruri care credem noi, cei mari, că ar trebui să-i interseze sau motiveze).

Cred acum, mai profund ca niciodată, că datoria mea față de mine însămi este să mă reconectez cu “horme” din mine. Să trăiesc cu simțurile treze, cu bucurie față de fiecare clipă, să las curiozitatea să mă ghideze și să-mi dau voie să savurez viața așa cum savurez o cafea bună. Am convingerea că, făcând asta, voi putea fi o mamă mai prezentă și voi putea să recunosc și să onorez “horme” în fetița mea, permițând ghindei să devină stejar în ritmul ei și știind mereu că rolul meu e să asigur sol fertil, să pun apă și să mă dau la o parte din calea arborelui în devenire.

 

11 Comments

  1. <3

    pe măsură ce devenim mai conectați cu ceea ce simțim și avem nevoie, lumea chiar devine mai bună.

    Mulțumesc, Alis, că pui în cuvinte ce mulți dintre noi simt. Pe mine cel puțin mă ajută să rămân pe cărarea sănătății mentale într-o lume ce pare să ceară supraoameni drept condiție a existenței.

    • Mulțumesc mult și eu, Emma. Chiar cred nu e nevoie să fim supraoameni – e și așa suficient de greu să fim pur și simplu oameni…

  2. Sebastian /

    Felicitari Alis pentru articolul superb si edificator! Ai pe undeva si unul pentru adultii care vor sa isi regaseasca horme-ul si nu in ultimul rand curajul :).

    Multumesc!

  3. Samoila Valeria /

    Foarte frumos si adevarat tot ce ai scris, Alis! Ce de folos mi-ar fi fost sa fi gandit si eu asa cand mi-am crescut copilul! Din pacate, viata nu ne ofera o a doua sansa pentru a nu repeta greselile “incepatorului in arta” de a fi un bun parinte. Fetita ta este norocoasa ca are asa o mamica! Te salut cu drag!

    • Vali, cineva intelept spunea ca nu mai putem rescrie trecutul, dar ne scriem viitorul in fiecare zi. Si copiii adulti au nevoie de parinti constienti- niciodata nu e prea tarziu sa ne transformam.

  4. Foarte tare articolul.

    Sa-ti traiasca si sa-ti creasca “ghinda”!

    Alex

  5. Mihaela C. /

    Superb articolul! Multe lectii de viata ma invata si micuta mea! Sunt mereu surprinsa de curiozitatea si energia ei si adoooooor sa stau pur si simplu langa ea, sa vad cum descopera lumea in ritmul ei. Alis, imi merg direct la suflet articolele tale. Le recitesc mereu si gasesc idei si intelesuri noi de fiecare data. Iti multumesc ca lasi sa se vada iubirea si rabdarea!

    • Și eu îți mulțumesc mult că mă citești, Mihaela :). Să te bucuri în continuare de micuța ta și să tot împărtășim lecțiile pe care le învățăm de la ele 🙂

    • Și eu îți mulțumesc mult că mă citești, Mihaela :). Să te bucuri în continuare de micuța ta și să tot împărtășim lecțiile pe care le învățăm de la ele 🙂

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *