O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”


Periodic, asistatăm la adevărate războaie online, pe Facebook, bloguri, site-uri de tot felul – pe subiectul violenței în educația copiilor. Nu, ăsta nu este încă un articol care să susțină un punct de vedere pe tema asta. Găsiți articole foarte pertinente și documentate aici și aici.

Ceea ce m-a frapat în toată polemica asta este pasiunea, dusă uneori spre obsesie, pe care oamenii o au în a-și susține până în pânzele albe punctele de vedere. Spre exemplu, indiferent ce fel de argumente ar fi adus cineva împotriva “pălmuțelor” ca instrument de educare – fie că erau citate studii, fie că autorul era psiholog – cei care erau deja de părere că violența nu e bună aprobau entuziast, iar cei care credeau că e ok să-ți mai altoiești din când în când copilul și că fără “pălmuță” nu se poate săreau să explice de ce articolul cu pricina e o inepție sau de ce autorul său nu are dreptul să-și dea cu părerea. Nu am văzut pe nicăieri un singur comentariu de tipul – “până acum credeam că bătaia e ruptă din rai, însă, după ce am citit articolul ăsta mi-am dat seama că am greșit și de acum nu-mi voi mai bate copiii”. Aș generaliza și aș spune că nu am văzut niciodată vreun comentariu de tipul ăsta, indiferent care era subiectul dezbaterii.

Ca regulă, tindem să citim articole și să preferăm informații care ne confirmă opiniile iar pe celelalte, care ne-ar putea pune la îndoială convingerile, fie le ignorăm fie le accesăm doar ca să ne asigurăm că sunt complet eronate/stupide/lipsite de valoare și reușim să le folosim, și pe ele, tot ca să ne întărim convingerile deja existente.

Mecanismul ăsta, prin care oamenii combat vehement orice le-ar putea zgâlțâi sistemul de valori, se numește în psihologie “raționalizare” și are prea puțin de-a face cu rațiunea.

Raționalizarea e modul în care mintea noastră încearcă să rezolve conflictele interioare (numite de psihologi “disonanțe cognitive”) care apar atunci când valorile, credințele sau deciziile noastre sunt puse la îndoială de informații din exterior.

Dacă, spre exemplu, eu am mâncat bătaie când eram mică de la mama și de la tata – exact persoanele de care depindea supraviețuirea mea și pe care le iubeam mai presus de oricine, în mintea mea de copil apărea o contradicție extrem de dureroasă- cum e posibil ca exact ființa cea mai iubită din lume să-mi facă rău? Trebuie să existe o explicație, nu am cum să trăiesc într-o asemenea conflict. Copil fiind, nu pot concepe că părinții greșesc, și atunci rămân doar două variante – voi raționaliza fie că bătaia nu e rea (deși mă doare, dar probabil că așa e normal să fiu pedepsită atunci când greșesc), fie că eu sunt rea și merit să fiu bătută, fie voi adopta orice combinație între aceste două convingeri. Bineînțeles, tot acest mecanism se desfășoară inconștient și modelează, în timp, convingerile copilului și mai apoi viitorului adult despre sine și despre cum e bine să-ți crești copiii. A admite mai târziu, la vârsta matură, că bătaia nu e bună, ar echivala cu a admite că părinții tăi, pe care i-ai iubit și divinizat, au greșit profund.

Unor oameni le trebuie ani de terapie ca să se împace cu ideea că părinții lor, deși au greșit față de ei, i-au iubit și sunt în continuare demni de iubire și că ei înșiși, deși au crezut ani de zile că sunt “defecți”, sunt ok și merită să fie iubiți așa cum sunt. Când ajungi la performanța asta conflictele interioare se rezolvă printr-o reașezare profundă de valori și raționalizarea nu mai e necesară. Însă puțini sunt cei care fac efortul ăsta. E mult mai comod să raționalizezi.

În același mecanism al raționalizării, dacă ești părinte și deja ai aplicat “corecții corporale” copilului tău, orice articol care vorbește despre cât sunt acestea de nocive te va arunca într-un mare conflict interior. Tu nu ai cum să-i faci rău copilului tău pentru că îl iubești. Deci dacă l-ai bătut este pentru că a meritat-o, pentru că altfel nu se poate, pentru că toți părinții își bat copiii și, dacă te gândești un pic mai bine o să ajungi la concluzia că ce ai făcut tu nici măcar nu se numește bătaie, ci a fost doar o “pălmuță”. Vei sfârși prin a te dezice de “nebunii” care își bat copiii iar pe autorii articolelor respective îi vei desființa în doi timpi și trei mișcări, în cele mai creative feluri – “nu are copii, deci nu poate vorbi”, “nu e specialist”, “vorbește din cărți” (ajută la raționalizare să te convingi că sursa informațiilor care îți contrazic opiniile nu e credibilă).

Aș putea să vă mai dau mii de exemple despre raționalizare. Mecanismul ăsta pe care natura l-a creat ca să ne ajute să rămânem consecvenți în decizii și acțiuni (imaginați-vă cum ar fi dacă ne-am pune la îndoială fiecare gând, convingere sau decizie – tot timpul – probabil am înnebuni!) – mecanismul ăsta sănătos în esența lui – se întoarce împotriva noastră la nivel individual și colectiv.

Raționalizarea e motivul pentru care mentalitățile se schimbă atât de greu – rezistența la schimbare e uriașă atunci când vine cineva să-ți spună că ceea ce tu ai făcut ani de zile e greșit. Profesori care refuză cu obstinație să-și schimbe metodele de predare plictisitoare și învechite convingându-se că de vină e “sistemul”, manageri care continuă să conducă în același stil autoritar convinși fiind că oamenii sunt leneși și nu pot fi conduși altfel (dar îi trimit la cursuri despre motivație și angajament), cupluri care stau ani de zile în relații toxice și își spun mereu că e prea târziu să mai schimbe ceva – orice schimbare care ne cere să ne revizuim obiceiuri, convingeri, acțiuni pe care le-am făcut ani de zile – se lovește de zidul implacabil al raționalizării.

E un act de profundă maturitate să recunoști când ai greșit, să te oprești din când în când să faci ordine în atitudini și convingeri, la fel cum faci ordine în dulap măcar o dată pe an și poate mai dai de pomană haine vechi sau care nu-ți mai vin.

Acestea fiind spuse, vă recomand o carte fabuloasă despre raționalizare și implicațiile ei extraordinare în viețile noastre. “Mistakes were made, but not by me” – tradusă la noi “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine” – a sociologului Carol Tavris.

Cartea e plină de exemple – de la raționalizările pe care companiile care tocmai au provocat un dezastru ecologic (deversări de petrol spre exemplu) le servesc publicului, la eternele minciuni ale politicienilor, la bias-urile oamenilor de știință care deseori pot influența fără să-și dea seama rezultatele unor experimente în funcție de așteptările lor anterioare, la nenumărate alte moduri în care ne mințim pe noi fără ca măcar să fim conștienți că o facem.

Irvin Yalom – un alt autor tare drag mie – scria undeva că oamenii preferă să moară decât să recunoască că nu au dreptate. Atunci n-ar trebui să ne mai mirăm că ne plac atât de mult polemicile, că abia așteptăm să sărim unii la beregata altora și suntem gata să ne sfârtecăm în încercarea disperată de a ne apăra convingerile.

Convingerea mea (pe nu mi-o schimb nici moartă, sic!) este că dovada adevăratei maturități este atunci când ești dispus să recunoști că ai greșit fără să mai adaugi “dar”. “Am greșit, dar el a început”. “Am greșit, dar n-am avut încotro”. Pur și simplu să poți spune: “Am greșit, am învățat ceva valoros din asta, sunt un om mai bun ca rezultat al acestei lecții, de acum voi proceda diferit”. Dacă am putea spune asta mai des în cuplu, între prieteni, într-o dezbatere, în secret măcar, în mintea noastră – cred că am trăi într-o lume un pic mai blândă, mai tolerantă, mai înțeleaptă și poate, doar poate, un pic mai fericită.

Până una alta, vă invit să citiți cartea lui Carol Tavris și să vă întrebați: Voi ce minciuni v-ați spus și nu mai sunteți dispuși să vă spuneți în continuare?

Update Oct 2016: Am reluat acest articol la invitația celor de la Editura Herald, care au lansat ediția 2016 a campaniei „Te asteptam in librarie!“. Intre 1 august si 1 noiembrie 2016, ești invitat sa intri in cele 150 de librarii partenere din Bucuresti si din tara si sa descoperi cele 30 de carti aflate in promotie.

„Un palid punct albastru” de Carl Sagan, „Geografia intima a femeii” de Natalie Angier, „In cautarea fiintei” de G.I. Gurdjieff, „Tratat despre toleranta” de Voltaire, „Practica Zen” de Taizan Maezumi, „Povestea vietii mele” de Benjamin Franklin, „Psihic si materie” de Marie-Louise von Franz, „Filozofia si practica buddhismului Tibetan” de Dalai Lama sunt doar cateva dintre titlurile pe care le vei gasi pe rafturile librariilor incepand cu 1 august 2016. Pe langa cultivarea unei minti deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selectionate.

„Te asteptam in librarie!” este o campanie cu acoperire nationala, ajunsa la cea de-a VIII-a editie, care a evoluat ca fenomen cultural ce incurajeaza lectura, orienteaza cititorul catre alegerea cartilor potrivite, atrage atentia asupra rolului de mediere culturala indeplinit de librarii si faciliteaza schimbul de idei. Mai multe despre campanie, aici.

5 Comments

  1. Cristina /

    M-ai convins! Caut cartea indata. Multumesc pentru recomandare si inspiratie! 🙂

  2. Minunat text! Felicitari!

  3. excelent articol, Alice!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *