O carte pe lună: “Omul în căutarea sensului vieții”

frankl_quote

Este titlul cărții pe care acum o consider cartea mea de căpătâi, acea carte pe care aș lua-o cu mine o pe o insulă pustie sau pe care aș fi ales-o dacă mi s-ar fi spus că nu pot citi decât o singură carte în viață.

Scrisă de Viktor Frankl, o minte luminată și un om remarcabil, care a supraviețuit Holocaustului doar ca să ajungă la concluzia că, până și în cele mai crunte circumstanțe, tot suntem liberi să ne alegem destinul.

Frankl a fost un evreu austriac, un profesor cu o carieră strălucitoare în psihiatrie, care a refuzat oferta să emigreze în SUA înainte de al Doilea Război Mondial pentru că părinților lui nu li se oferise viza. Nu i-a putut abandona, așa că a ales să rămână și și-a pecetluit destinul pentru următorii trei ani, petrecuți în lagărele naziste. A fost alături de tatăl lui când a murit și, un an mai târziu, și-a pierdut și soția și mama.

A supraviețuit printr-o combinație unică de atitudine și noroc chior – deși eu cred că a fost vorba de mult mai mult decât atât.

A fost martorul transformării oamenilor în niște fiare, în lupta lor disperată pentru supraviețuire. Prizonieri torturând alți prizonieri pentru a le lua ultima bucățică de pâine, chinuindu-se să mai supraviețuiască, ei înșiși, încă o zi. În mod uimitor, în același lagăr și în aceleași condiții inimaginabile, Frankl a văzut oameni devenind eroi, sacrificând puținul lor pentru a ajuta pe altul, de multe ori punându-și viața în pericol pentru a-i proteja pe cei din jur. A văzut oameni care, prin alegerile lor de a-i servi pe alții, dădeau sens acelei experiențe lipsite de orice noimă. Oameni care găseau în ei puterea să care, pe drumuri înghețate, 16 km spre și dinspre șantiere de muncă forțată, un confrate care nu mai putea merge și ar fi fost împușcat pe loc dacă s-ar fi prăbușit.

Care e diferența între ei? Între brute și eroi?

Răspunsul lui Frankl a fost că noi, oamenii, purtăm în noi potențialul pentru ambele. Putem la fel de ușor deveni brute sau eroi și singurul lucru care face diferența este liberul nostru arbitru. Putem alege. Chiar și atunci când ni s-a luat totul – avere, oameni dragi, statut social, când ni s-a furat până și numele și nu mai suntem decât un număr tatuat pe braț, spunea el, nimeni vreodată nu ne poate lua libertatea de a ne alege atitudinea în fața acelor circumstanțe. Ne considerăm victime? Ne considerăm îndreptățiți să devenim niște agresori? Sau alegem să oferim compasiune, să dăm o mână de ajutor și să ne considerăm în continuare stăpânii propriei minți?

De când a fost scrisă, acum mai bine de 65 de ani, cartea lui Frankl rămâne în top pe toate listele de cărți fundamentale pe care oricine ar trebui să le citească într-o viață. Moștenirea lui pentru umanitate, pe care a construit-o în anii lungi de după eliberarea din lagărele morții (a trăit până la venerabila vârstă de 92 de ani), este descoperirea extraordinară, făcută în cele mai atroce condiții imaginabile, că oamenii sunt, mai presus de orice, niște căutători de sens. 

Frankl a observat că prizonierii care aveau un vis, ceva pentru care să trăiască, un scop, un sens – fie de a-i ajuta pe alții, fie de a lăsa ceva în urma lor, fie de a supraviețui pentru a construi ceva în viața lor după lagăr – trăiau mai mult, aveau imunitatea mai bună în aceleași condiții insalubre. Povestește chiar cum, după un timp, putea anticipa cu precizie care dintre colegii de celulă urma să moară – primul semn era renunțarea, momentul acela când omul nu mai spera nimic și nu mai aștepta nimic.

Când a fost eliberat, spre onoarea lui, Frankl și-a păstrat atitudinea de om liber – a refuzat să se erijeze într-o victimă a ororilor nazismului, a refuzat să devină din victimă agresor și a ales să ierte și să-și concentreze energia pe a fonda o ramură nouă a psiho-terapiei – logoterapia. În logoterapie, oamenii sunt ajutați să-și descopere sensul pentru că, așa cum a descoperit Frankl, o viață fără sens e o viață pustie. Din păcate, puțini dintre noi, cei care trăim în confort și avem drept probleme majore joburile stresante sau ratele pe 30 de ani, ne oprim să ne gândim la asta.

Mă întreb câteodată – câți dintre noi ne considerăm cu adevărat liberi? Câți dintre noi alegem să ne definim un sens și să trăim viața din încredere, nu din frică?

Uneori mă simt compleșită de gradul de nefericire și victimizare pe care îl văd în jurul meu în fiecare zi. Uneori obosesc să aud oameni blamând alți oameni pentru eșecurile sau frustrările lor. Nu e niciodată vina noastră că suntem nefericiți. Nu avem noroc, am avut o copilărie grea sau relații toxice sau un job plictisitor sau un șef nesuferit și nu putem schimba nimic pentru că “ceilalți nu se schimbă”, “suntem prea bătrâni”, “prea îndatorați”, “cine o să le mai facă pe toate dacă nu le facem noi?”.

Am o prietenă care mi-a spus, spre uimirea mea, că își dorește în secret să fie concediată de la job-ul ei actual – atât de tare îl urăște – dar că nu-și poate da demisia pentru că îi e prea frică. I-ar plăcea să ia alții decizia pentru ea. Bineînțeles că n-o să fie dată afară prea curând pentru că, deloc întâmplător, e foarte bună în ceea ce face în jobul ăsta pe care îl detestă și, spre disperarea ei, e apreciată. Destinul, care are întotdeauna simțul umorului, o face să mai aștepte un pic – poate poate o să învețe ceva din experiența asta. Vorbind cu ea, m-am gândit că a-ți pierde job-ul poate uneori fi chiar o binecuvântare, dacă alegi s-o privești așa.

Cunosc oameni care își trăiesc existența perpetuu blamând pe cineva pentru amărăciunea lor, mereu nemulțumiți, mereu căutând vinovați. Dăm vina pe copilărie pentru că noi nu suntem în stare să ne bucurăm de viață adulți fiind. Ne găsim nenumărate scuze pentru a nu trăi, a nu ne bucura, a nu împărtăși, a nu zâmbi, a nu ierta, a nu asculta, a nu iubi. Ne îngropăm în “nu am timp”, “e prea târziu” și “e vina ta!”.

Invitația mea pentru voi acum este să vă opriți o clipă și să vă întrebați: Care e sensul vieții voastre? De ce vă treziți în fiecare dimineață și de ce faceți ceea ce faceți în fiecare zi? Câte din lucrurile cu care vă umpleți timpul vă aduc bucurie? Câte au cu adevărat un sens pentru voi? Câte lucruri faceți pentru că vreți și câte pentru că asta așteaptă alții de la voi? Cât de des vă gândiți că sunteți neputincioși, că nu aveți încotro, că sunteți niște victime ale împrejurărilor? Cât de des v-ați gândit că e prea târziu să încercați ceva nou, să dați voie unui vis să devină realitate? Cât de dispuși sunteți să acceptați și să iertați ceea ce nu mai poate fi schimbat și să alegeți acum să vă trăiți viața cu bucurie și iubire? Dar dacă n-ați fi atât de neputincioși și dacă n-ar fi atât de târziu? Ce ați faci atunci? Ce vă împiedică s-o faceți acum?

E plin internetul de citate inspiraționale din seria “Trăiește clipa!”, “Urmează-ți visele!”. Ne e mai ușor să dăm “like” sau “share” decât să ne apucăm să facem ceva cu adevărat ca să trăim citatele astea, nu doar să le folosim pe post de screen-saver sau cover-page.

Cartea asta a fost, pentru mine, o piatră de hotar într-o transformare profundă. A fost începutul vieții conștiente “la cauză” – alegerii de a nu mă mai considera o victimă, ci un om întreg, liber, care își poate alege destinul și atitudinea în orice circumstanță. Dacă Frankl a putut în lagăr, pot și eu în existența mea, plină de atâtea lucruri frumoase pentru care pot fi recunoscătoare și pe care uneori uit să le observ.  Nu pot decât să sper că va fi o sursă de inspirație și pentru voi. Și o invitație la acțiune. 🙂

1 Comment

  1. «„Pentru omul drept nimic nu este rău, nici în viață, nici după ce moare, rosturile lui nu sunt lăsate în părăsire de zei.“ (Platon, Apologia 41d). Cu alte cuvinte, cel care a ajuns să fie „un om drept“ este dincolo de rău, răul nu-l mai poate atinge, nimic nu i se poate întâmpla care să constituie un rău pentru el, el a învins viața, fiindcă numai dacă ești prizonierul vieții și al tentațiilor ei poți fi lovit de ea.» (Anton Dumitriu, Eseuri – Știință și cunoaștere • Alétheia • Cartea întâlnirilor admirabile, Editura Eminescu, 1986, p. 653)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *