Recent Posts

Să pui răul înainte! Sau mai bine nu!

Ca de obicei, când un subiect “se cere” explorat, viața mi-l scoate în cale, mă trage de mânecă, mă înghiontește, până-l văd, conștientizez și dau voie unui nou articol să se nască. Cred, tot mai tare, că articolele astea mă scriu pe mine, nu eu pe ele. Iar săptămâna asta am fost de-a dreptul hăituită de tema fricii, pesimismului ca armă de apărare împotriva suferinței și de ideea asta pe care eu o găsesc de-a dreptul toxică, că vei fi în siguranță dacă “pui răul înainte”. Așa că a devenit musai să scriu despre asta și, sper, să vă dau și vouă o temă de gândire peste weekend. Acum câteva zile vorbeam cu o prietenă care e adepta ideii de “random acts of kindness”. Fapte bune făcute fără nicio așteptare de reciprocitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a dărui. Într-o zi, aflată în parc în căutare de inspirație pentru un proiect, prietena mea are un gând – să cumpere un balon cu heliu și să-l dăruiască primului copil care-i va ieși în cale. Zis și făcut. Cumpără balonul, identifică rapid o fetiță care se plimba cu bunica pe alei, se apropie și cere permisiunea bunicii pentru a-i oferi celei mici balonul. Bunica refuză abrupt. Prietena mea clarifică – nu vrea să i-l vândă, vrea doar să i-l dăruiască. Bunica din nou refuză, spunând că fetița are deja prea multe jucării. Un alt prieten îmi scrie ieri pe Facebook despre o întâmplare similară, care pe el l-a mâhnit. Lângă o gură de metrou, o tânără împărțea niște fluturași. Părea obosită și întristată de indiferența cu care oamenii treceau pe lângă ea, refuzând să primească ce avea să le ofere. Prietenul meu se gândește că ar putea să facă un gest frumos și s-o înveselească pe tânăra cu pricina oferindu-i ceva care s-o bucure. Cel mai la îndemână era o gheretă cu covrigi și gogoși calde. Omul cumpără o gogoașă și i-o oferă fetei. Reacția ei este de indignare – îl refuză vehement spunându-i că...

read more

100 de zile de fericire. 100HappyDays

Jan 27, 15 100 de zile de fericire. 100HappyDays

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

De mai bine de două săptămâni, am început un exercițiu numit “100 de zile de fericire” (100HappyDays). Este o idee a unui tânăr din Ukraina care, într-un moment de tristețe din viața lui, a decis să-și ia soarta în mâini și să își amintească sieși câte motive de fericire avea de fapt. 100HappyDays a devenit un fenomen mondial, iar anul trecut am privit cu admirație mai mulți prieteni care au trecut cu succes prin cele 100 de zile de fericire și nu s-au oprit acolo. Exercițiul presupune ca, în fiecare zi, timp de 100 de zile consecutive, să conștientizezi cel puțin un moment de bucurie și să scrii ceva despre asta – pe o rețea de socializare sau undeva unde să vezi doar tu. Eu fac exercițiul recunoștinței zilnice de mai mult timp și cred sincer că mi-a schimbat viața. Acum am decis să experimentez cum e să mă gândesc nu numai la de ce sunt recunoscătoare, ci și, concret, când în ziua respectivă m-am simțit fericită. Ce implică exercițiul ăsta? E simplu –  între alte postări pe Facebook din acea zi, alegi să incluzi și una dedicată momentului tău de fericire – un gând, o poză. Sau poți, dacă nu vrei să faci asta public, să-ți iei un caiet în care să notezi zilnic motivul tău de fericire. Important este să existe acel moment când te oprești și îți spui ție de ce te-ai bucurat astăzi. Acel moment de prezență, de conștientizare. Și important e să imortalizezi într-un fel acel moment, să te poți întoarce la el și să-l folosești ca resursă pentru alte zile și alte momente poate mai puțin plăcute. Dacă reușești să faci exercițiul ăsta timp de 100 de zile consecutiv, ai toate șansele să observi ceva profund schimbându-se în modul tău de a percepe lumea. S-ar putea să-ți dai seama că observi lucruri frumoase care înainte îți scăpau. Sau că te bucuri de “mărunțișuri” cărora altă dată nu le dădeai importanță. Că relațiile tale devin mai armonioase. Sau că ai devenit mai...

read more

O carte pe lună: “Omul în căutarea sensului vieții”

Jan 24, 15 O carte pe lună: “Omul în căutarea sensului vieții”

Posted by in Cărți

Este titlul cărții pe care acum o consider cartea mea de căpătâi, acea carte pe care aș lua-o cu mine o pe o insulă pustie sau pe care aș fi ales-o dacă mi s-ar fi spus că nu pot citi decât o singură carte în viață. Scrisă de Viktor Frankl, o minte luminată și un om remarcabil, care a supraviețuit Holocaustului doar ca să ajungă la concluzia că, până și în cele mai crunte circumstanțe, tot suntem liberi să ne alegem destinul. Frankl a fost un evreu austriac, un profesor cu o carieră strălucitoare în psihiatrie, care a refuzat oferta să emigreze în SUA înainte de al Doilea Război Mondial pentru că părinților lui nu li se oferise viza. Nu i-a putut abandona, așa că a ales să rămână și și-a pecetluit destinul pentru următorii trei ani, petrecuți în lagărele naziste. A fost alături de tatăl lui când a murit și, un an mai târziu, și-a pierdut și soția și mama. A supraviețuit printr-o combinație unică de atitudine și noroc chior – deși eu cred că a fost vorba de mult mai mult decât atât. A fost martorul transformării oamenilor în niște fiare, în lupta lor disperată pentru supraviețuire. Prizonieri torturând alți prizonieri pentru a le lua ultima bucățică de pâine, chinuindu-se să mai supraviețuiască, ei înșiși, încă o zi. În mod uimitor, în același lagăr și în aceleași condiții inimaginabile, Frankl a văzut oameni devenind eroi, sacrificând puținul lor pentru a ajuta pe altul, de multe ori punându-și viața în pericol pentru a-i proteja pe cei din jur. A văzut oameni care, prin alegerile lor de a-i servi pe alții, dădeau sens acelei experiențe lipsite de orice noimă. Oameni care găseau în ei puterea să care, pe drumuri înghețate, 16 km spre și dinspre șantiere de muncă forțată, un confrate care nu mai putea merge și ar fi fost împușcat pe loc dacă s-ar fi prăbușit. Care e diferența între ei? Între brute și eroi? Răspunsul lui Frankl a fost că noi, oamenii, purtăm în noi...

read more

Brandul Personal. Despre cum te vezi tu, nu cum te văd alții

Jan 22, 15 Brandul Personal. Despre cum te vezi tu, nu cum te văd alții

Posted by in Auto-cunoaștere

Azi am ținut un workshop despre “Personal Branding” în fața unui grup de vreo 40 de ingineri dintr-o mare companie de IT. În general, din experiența mea, inginerii sunt genul de participanți la workshop-uri care au o atitudine foarte autentică – “no nonsense”. Sunt deștepți, de obicei direcți, nu dau din cap aprobator dacă nu li se pare că ce aud chiar e valoros și nu prea suportă clișeele de orice fel (până la urmă, cine le suportă?). Iar asta îmi place tare mult la ei. În plus, sunt în general hiper-raționali, ceea ce  pentru un trainer ca mine, care vorbește despre subiectele alea “soft” – emoții, trăiri, sens, relaționare – e o provocare constantă pentru a fi și mai bună, mai coerentă, mai informată, mai prezentă și mai autentică. Revenind la subiect, știam că vreau să vorbesc despre “brand personal” într-o notă “no nonsense” – așa cum le place lor și cum îmi place și mie. Și m-am trezit în fața unei dileme pe care am mai avut-o și altă dată când e vorba de subiectul ăsta. Am simțit că trebuie să aleg, din nou, între ceea ce spune “lumea” că e relevant și ceea ce cred eu că e relevant. Am încercat să găsesc un singur filmuleț pe Youtube despre “Personal Branding” pe care să-l pot considera măcar cât de cât inspirațional. Ceva care să nu fie despre “cum să te vinzi”, “cum să ieși în evidență”, “cum să-ți faci un plan”, “cum să-ți creezi o imagine”. Ceva care să nu fie despre cum să te prezinți în fața altora, ci despre cum să te prezinți în fața ta însuți. Ceva care să nu sune a poveste americană cu happy end forțat sau ca o rețetă ieftină cu “5 pași pentru succes garantat”. N-am găsit nici unul. Există autori, cum e William Aruda – care sunt considerați adevărați guru ai subiectului. Îi respect, știu că avem cu toții ceva de învățat de la ei, însă mie una, mărturisesc, nu mi-au trezit nicio emoție. Și...

read more

Viața în “Oceanul Albastru”

Jan 17, 15 Viața în “Oceanul Albastru”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

“Blue Ocean Strategy” este deopotrivă un concept și o carte devenită fenomen – vândută în peste 3.5 milioane de exemplare. Ideea centrală este simplă: pe măsură ce piețele devin din ce în ce mai aglomerate și competiția mai acerbă, șansele de succes ale companiilor sau indivizilor care concurează pentru aceeași piață scad. Autorii cărții, profesorii W. Chan Kim și Renee Mauborgne  folosesc termenul de “ocean roșu” (red ocean) ca să descrie piețele deja existente, în care se dă o lupta “sângeroasă” între competitori pentru aceiași clienți și aceleași resurse, din ce în ce mai puține. Autorii numesc “ocean albastru” (blue ocean) toate industriile/domeniile/piețele care nu există încă, acele spații încă ne-explorate, în care competiția nu există și posibilitățile sunt nelimitate. Dincolo de conceptul de business, ideea de “blue ocean strategy” ca mod de a trăi viața mă fascinează de ceva timp încoace. Îmi dau seama, uitându-mă la oamenii cu care am ocazia să lucrez ca și coach sau trainer și privind în urmă, la propria educație, că marea noastră majoritate am fost educați în spiritul “red ocean”. Mantrele copilăriilor noastre au fost “viața e grea”, “viața e o luptă”, “doar cei mai buni reușesc”, “ești permanent în competiție, dacă nu vei fi printre cei mai buni nu vei avea nicio șansă”. Iar modul în care eram îndemnați să ne diferențiem și să facem loc în această lume aglomerată și hiper-competitivă era, în mod paradoxal, același: “ia note mari”, “mergi la o facultate recunoscută”, “găsește-ți o meserie bănoasă”. Dar ce te faci când mii și mii de oameni au urmat același drum – notele mari, facultatea cea mai “bună”, meseria cea mai “profitabilă”? Te trezești cu un ocean întreg de “premianți”, care continuă să se lupte la nesfârșit pentru aceleași oportunități limitate. “Campioni” din primii ani de viață și până la vârsta adultă, deseori frustrați că viața nu pare să ne ofere premiul cel mare și care, deveniți părinți, punem și mai mare presiune pe copiii noștri să urmeze același drum al “performanței” ca rețetă pentru succes. Văd competiția...

read more

Școala de Coaching Mind Learners

Jan 07, 15 Școala de Coaching Mind Learners

Posted by in Auto-cunoaștere

În cei opt ani de când fac training, șase ani de coaching și mai ales în cei patru ani de când am creat Mind Learners, am ajuns să cred că nimeni nu este prea mic pentru a schimba lumea. Pentru că lumea se schimbă om cu om. Am înțeles că fiecare om care se transformă pe sine poate, la rândul său, atinge viețile a nenumărați alți oameni cu care vine în contact și am avut privilegiul să fiu de multe ori martora unor asemenea transformări. Anul ăsta am decis să pun laolaltă tot ce am învățat eu vreodată despre dezvoltarea umană și să creez un cadru în care oamenii care simt că au o contribuție de adus, că au o misiune din a schimba în bine viețile celor din jur, să poată dobândi încrederea și cunoștințele pentru a-și pune în practică chemarea. Misiunea Programului de Coaching Transformațional Mind Learners este să pregătească coachi excepționali, care vor deveni capabili să genereze transformări profunde în organizațiile pentru care vor lucra și pentru clienții pe care îi vor servi. Am pus în acest program tot ce sunt eu ca și coach și toată experiența pe care am dobândit-o de la mentorii mei și de la zecile de clienți care mi-au acordat încrederea de a le fi însoțitor pe drumul dezvoltării lor. Am bucuria să am alături de mine în acest proiect de suflet câțiva prieteni, profesioniști care cred, ca și mine, că un coach este acela care poate face altora un cadou fără preț – capacitatea de a fi de nedezamăgit. Vom selecta în program persoane profund motivate nu doar să facă coaching, ci să fie coachi dedicați, plini de compasiune și impecabil pregătiți. Participanții noștri sunt manageri sau profesioniști seniori, care au maturitatea și motivația să ducă mai departe cunoștințele pe care le vor dobândi și să devină agenți ai schimbării în lumea din jurul lor. Convingerea noastră este că nu poți genera schimbare dacă tu însuți nu ai trecut prin ea. De aceea, programul va pune un accent deosebit pe...

read more

Nu suntem poveștile noastre

Ani de zile am fost convinsă că primele zile ale anului sunt cele mai triste. Mi se părea mereu că plutește în aer așa, un sentiment dulce-amărui de nostalgie după timpul care s-a scurs, de pierdere pentru tot ce am trăit și n-o să se mai întoarcă, de oboseală după zile lungi de “Sărbătoare” în care mi se părea că alerg de colo colo încercând să mulțumesc pe toată lumea și sfârșeam mai degrabă epuizată decât relaxată. Anul ăsta a fost diferit. Am petrecut ultimele zile din an într-un soi de bulă de căldură, joacă, zâmbet, făcând exact ce am simțit să fac în fiecare moment, cu oameni pe care îi iubesc și mi i-am dorit în preajmă. 1 ianuarie a fost o zi cu soare mult și zăpadă și mai multă într-un oraș aproape gol, liniștit și împodobit de natură cu mai mult alb decât am văzut vreodată. Anul ăsta a început cu bucurie, speranță, intenții frumoase. Anul ăsta am rescris povestea primelor zile. Le-am dat alt sens, altă vibrație. Și cred că asta putem face și cu poveștile noastre mai mari, povești de viață ai căror prizonieri suntem fără voie. Și despre asta aș vrea să vă spun ceva acum, la început de an, când fiecare dintre noi începe să scrie o nouă poveste. Mi-am dat seama de curând că am devenit, pe nesimțite, un colecționar de povești. Povești ale celor dragi, povești ale oamenilor pe care îi întâlnesc în munca mea și pe care am privilegiul să îi însoțesc pentru o perioadă pe drumul vieții lor sau uneori chiar poveștile unor necunoscuți, întâlniți întâmplător și care au ales să-și deschidă sufletul și să mă primească în lumea lor. Atunci când oamenii simt să-mi împărtășească, îmi place să ascult și păstrez cu sfințenie secretul poveștilor pe care le primesc și identității protagoniștilor. Mi se pare că nu există dar mai mare decât să-ți poți oferi povestea fără teama de a fi judecat și cu încrederea că ea va fi prețuită și păstrată la...

read more

Relaxarea NU e Lene și Bucuria NU e Lux

Dec 09, 14 Relaxarea NU e Lene și Bucuria NU e Lux

Posted by in Auto-cunoaștere

Când eram copil auzeam destul de des îndemnuri de genul: “Odihnește-te de muncă printr-o altă muncă” sau “Nu lăsa garda jos” sau “Nu mai pierde timpul!”. Am crescut, ca mulți dintre noi, cu un set de convingeri foarte puternice legate de ce e munca, ce e lenea, ce îți “poți permite să faci” și ce nu, ce și cum “trebuie” să facă un om “de succes”, despre valoarea “sacrificiului” și despre cum “în viață nu poți să faci doar ce îți place” și “pofta vine mâncând”. Mult timp am fost o fană a celebrului studiu de la Stanford (The Marshmallow Test) în care copiilor li se oferă o bezea și li se promite o a doua cu condiția să aștepte răbdători câteva minute. Cercetătorul pleacă și urmărește din spatele unui ecran ce face copilul. În mod evident, o bună parte dintre copii cedează tentației și mănâncă bezeaua, în timp ce câțiva reușesc să reziste. Studiul a urmărit viețile acestor copii ani mai târziu, iar concluzia a fost interesantă – cei care se abținuseră de la a mânca bezeaua au avut rezultate mai bune la testele de mai târziu (Bacalaureat, admitere la facultăți), dar și în viață, după diferite criterii – sănătate, succes profesional. Explicația a fost că acei copii care reușiseră să-și înfrâneze impulsurile (“delayed gratification”) au dovedit și mai târziu în viață resurse pentru a construi răbdători, a avea un stil de viață echilibrat, a amâna plăcerea de moment în favoarea unui obiectiv mai înalt, a fi mai perseverenți și mai motivați să facă sacrificii pentru a obține ceea ce își doreau cu adevărat. În continuare cred că studiul ăsta conține lecții valoroase despre echilibru și cumpătare. Mai cred însă că mult timp am folosit concluziile lui ca să îmi alimentez niște bariere interioare. Mi-am creat convingerea că pentru orice lucru bun în viață trebuie să sacrific ceva, am avut convingerea că munca trebuie să fie grea, că fericirea are un preț, că înainte de a face ceea ce mă bucură trebuie să fac ceea ce...

read more

O carte pe lună. “Călăul Dragostei”. Irvin Yalom

Oct 31, 14 O carte pe lună. “Călăul Dragostei”. Irvin Yalom

Posted by in Cărți, Povești de viață

Cărțile lui Yalom mă tot trăgeau, de ceva timp, de mânecă de pe rafturile librăriilor pe unde îmi tot rătăcesc pașii de câte ori am ocazia. Mereu aveam altceva de citit și tot amânam să fac cunoștință cu un autor ce părea să mă tot invite în lumea lui. Asta până când prietena mea, Delia, psihoterapeut în devenire, mi-a spus că e musai să-l descopăr pe acest uimitor terapeut și profesor de psihiatrie la Stanford devenit, spre norocul multora dintre noi, scriitor. Ea îi citise toate cărțile și era sigură că o să mă îndrăgostesc de el la prima vedere. Și așa a fost. Am început cu “Darul Psihoterapiei” – cadoul lui Yalom pentru toți cei care îmbrățișează cariera de însoțitori pe drumurile auto-descoperirii. Am regăsit în cartea asta idei pe care, ca și coach, le consideram un fel de axiome ale meseriei și pe care le prețuiesc acum și mai mult pentru că le-am găsit noi sensuri și nuanțe. Yalom vorbește despre rolul empatiei, încrederii, despre modul în care sinele clientului se reflectă în cel al terapeutului și vice-versa, despre capacitatea de a rămâne prezent, despre autenticitate, vulnerabilitate și despre cum fiecare client devine, dacă ești conștient și atent, o oglindă în care tu, coach sau terapeut, te poți vedea și poți ghici invitația de a mai face un pas în propria dezvoltare. E o carte care, cred eu, merită citită de toți cei care au rol de ghid sau însoțitor în viețile altora – coachi, consilieri, terapeuți, profesori. Am devorat “Darul psihoterapiei” în câteva zile și, așa cum bine prezisese Delia, nu m-am putut opri. Au urmat “Mama și sensul vieții” și “Călăul Dragostei” – ambele cărți, în mare parte, de non-ficțiune. Încă nu m-am oprit și acum îl descopăr pe Yalom și în calitatea sa de scriitor de ficțiune, cu “Plânsul lui Nietzsche”. După aproape 4 cărți parcurse, simt că am o idee despre ce vrea acest om înțelept să transmită. Mi se pare că Yalom e unul din acei oameni care...

read more

Prieten cu Umbra sau bine că nu ești Albă Ca Zăpada

Oct 11, 14 Prieten cu Umbra sau bine că nu ești Albă Ca Zăpada

Posted by in Auto-cunoaștere

Articolul ăsta îmi dă târcoale de ceva timp. Astăzi, după Atelierul de Autocunoaștere, vorbind cu o bună prietenă, subiectul “Umbra” a apărut din nou. Cum este posibil ca cineva să vorbească sus și tare despre iubire și armonie și în același timp să fie hiper-competitiv și invidios pe succesul altora? Cum se poate ca altcineva să se considere plin de înțelepciune, pozând într-un reper de echilibru și maturitate pentru tineri cu care lucrează, și în același timp să aibă toane de divă veșnic nemulțumită, tot timpul gata de critică? Cum e posibil ca bunătatea și cruzimea, blândețea și cinismul, onestitatea și viclenia să coexiste în aceeași persoană? Și cum e posibil ca persoana să se identifice doar cu latura “luminoasă” a propriei personalități, negând-o vehement pe cea întunecată, deși toți cei din jur o văd? Am plecat în discuția noastră de la astfel de paradoxuri comportamentale. Mi-am aminit de “Umbra” lui Freud, care includea sub eticheta asta tot ce poate fi mai urât și murdar în ființa umană, apoi m-am gândit la Jung, care a nuanțat termenul de “Umbră”, aducând sub umbrela lui toate aspectele noastre, rele sau bune, de care nu suntem conștienți. Tot ceea ce nu știm despre noi, spunea Jung, e Umbra. Există oameni care sunt toată viața convinși că alții sunt mai buni, frumoși deștepți sau capabili. Propria măreție le rămâne mereu ascunsă. Există alții care sunt veșnic orbi la propriile neajunsuri și foarte pricepuți la a le proiecta asupra celor din jur. Nu degeaba spunea, același Jung, că “indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice ca să nu stea față în față cu propriul suflet”. E atât de ușor să vedem aroganța, răutatea, egoismul în alții, ignorând complet faptul că nu le-am putea vedea acolo dacă nu ar fi și în noi… Dar nu despre asta vreau să scriu. Subiectul Umbrei și cum funcționează ea vă este familiar multora. Însă mai e ceva, ceva ce am descoperit acum doi ani, într-o altă discuție revelatoare cu o...

read more

Părinți, copii și moșteniri emoționale

Sep 15, 14 Părinți, copii și moșteniri emoționale

Posted by in Auto-cunoaștere

O categorie foarte specială de participanți la cursurile mele o reprezintă părinții. Indiferent dacă au copii mici sau mai mărișori, toți sunt frământați de cam aceleași dileme. “Cine e copilul meu și cum îl pot înțelege mai bine?”; “Cum îl pot pregăti pentru viață?”; “Cum pot fi un părinte mai bun?”. Nu pot răspunde la întrebările astea pentru că nu sunt o specialistă în parenting și cred că nici nu poți pretinde să știi ceva despre asta până nu ai propriul copil. Există în România oameni care vă pot vorbi documentat despre cele mai bune practici pentru a relaționa cu cei mici. Urania Cremene și Luci Gheorghiu sunt două astfel de persoane, cu totul speciale, la care m-aș duce oricând să cer un sfat pentru relația mea cu piticul de acasă. Și sigur o s-o fac, când va fi timpul. Ce știu însă sigur este că în spatele oricărei întrebări legate de tehnici de parenting ar trebui să stea o altă întrebare legată de relația acelui părinte, adult, cu propria persoană. Cred că prea mulți părinți muncesc o viață întreagă pentru a construi moșteniri pentru copiii lor – case, mașini, conturi în bancă. Mai cred că, din păcate, prea puțini dintre aceiași părinți se preocupă serios de ceea ce este poate cea mai importantă moștenire pe care o lasă, vrând nevrând, copiilor lor – moștenirea emoțională. Nu știu (încă) multe despre copii, însă am privilegiul să fi învățat (și continui s-o fac zilnic) foarte multe lucruri despre cum gândește/simte/învață/decide/acționează un adult. Văd zilnic la cursuri sau în coaching-ul individual oameni mari care ascund în ei copii răniți. Sunt oameni care trăiesc și acționează condiționați de traume și credințe limitative moștenite de la propriii părinți și pur și simplu nu știu cum să nu dea mai departe propriilor copii acest balast emoțional pe care l-au cărat mereu cu ei prin viață. Am avut privilegiul să lucrez o perioadă, ca trainer de inteligență emoțională, cu copiii din programul Gifted Education  (copii între 6 și 14 ani). Aici...

read more

Despre “Trebuie”, “Nu se poate”, “Încerc” și alți tirani

Am lucrat în ultima perioadă destul de mult cu tineri. Studenți. Membri în ONG-uri sau organizații studențești. Unii la primul job. Alții participanți în programe de internship în companii. Frumoși, curioși,  inteligenți, ambițioși, dornici de învățare. De fiecare dată workshop-urile mele îi invită la introspecție. Vorbim despre autenticitate, emoții, valori personale, misiune în viață. Exercițiu deloc ușor chiar și pentru oameni “copți”, pe care viața i-a pus deja de multe ori față în față cu ei înșiși, darămite pentru tineri de 19-20 de ani aflați la început de drum. Mă bucur mereu să-i văd cu cât curaj se aruncă în dialogul cu ei înșiși în ciuda vârstei fragede, sau poate tocmai datorită ei. Și apoi le simt confuzia și teama atunci când răspunsurile pe care și le dau la întrebarea “cine sunt?” nu prea se potrivesc cu ceea ce au fost obișnuiți să creadă că “e normal”, “bine”, “trebuie”, “se face”, “se poate”.  “Nu există job în care să poți fi cu totul fericit, deci trebuie să accept niște compromisuri dacă vreau să am succes”. “O să fiu fericită când o să ajung într-o funcție înaltă și pentru asta trebuie să muncesc și să pun accent pe lucrurile la care mă pricep, nu neapărat pe cele care îmi plac”. “Banii sunt pe primul loc în lista mea de valori, deci trebuie să găsesc job-ul care îmi oferă cel mai mare salariu – numai așa pot să strâng suficient ca să-mi realizez visul de a avea propria afacere până la 25 de ani”. “Nu poți să faci în viață numai ce visezi”. “Nu simt că am ales facultatea potrivită și nu mă văd făcând meseria pentru care m-am pregătit, dar trebuie să continui pentru că îmi e frică să încerc altceva”. “Părinții mei mi-au spus că viața nu e roz și trebuie să mă lupt și să fac sacrificii ca să fiu cel mai bun dacă vreau să reușesc”. “Mi s-a spus că astea sunt talentele mele și asta e cariera care o să-mi aducă succes”. Sunt...

read more

Și ce e, totuși, coaching-ul ăsta?

Aug 28, 14 Și ce e, totuși, coaching-ul ăsta?

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

Vorbesc despre coaching aproape în fiecare zi în diferite contexte – în cursuri de leadership, în sesiuni de coaching individual, în workshop-uri cu studenți, în ONG-uri, în corporații, în conversații la o cafea. Coaching-ul a trecut demult granița profesionalului și-mi umple viața în moduri suprinzătoare. Mi se întâmplă să mă sune prietenele mele cele mai apropiate să-mi spună “Alis, am o problemă, nu vreau un sfat, vreau să faci coaching cu mine”. Mă trezesc uneori făcând coaching cu Viorel, sau el cu mine și, contrar a ceea ce spun “canoanele” (că nu e bine să faci coaching cu partenerul tău de viață), pe noi ca și cuplu discuțiile astea în care ne ascultăm curioși și ne punem unul altuia întrebări ne ajută mult și ne-au permis să devenim, separat și împreună, mai înțelepți și mai conștienți. Relația mea cu coaching-ul a început acum mai bine de 6 ani, cu o dezamăgire. Îmi doream foarte mult să înțeleg ce e de fapt treaba asta despre care tot începusem să aud în jurul meu, așa că m-am înscris la o formare -una din puținele disponibile pe atunci pe piața românească. Am primit o mulțime de materiale de citit, am fost la un curs de câteva zile la munte, mi s-a vorbit despre tehnici, tipuri de întrebări, modele, standarde, etică, proces – concepte care mi s-au părut în mare parte reci și sterile. Se vorbea mai mult despre cum poate un coach să facă bani din asta decât ni se vorbea despre ce e de fapt și cum putem deveni coachi cu adevărat valoroși. Eu eram deja trainer, îmi iubeam meseria, nu visam să fac coaching pentru bani, ci pentru că aveam o intuiție că m-ar fi ajutat să ajung mai aproape de sufletele oamenilor cu care lucram. Am plecat cu un gust amar, dar și cu sentimentul că încă era ceva valoros de aflat, doar că trebuia să caut informația în altă parte. Apoi, un an mai târziu, l-am cunoscut pe Sir John Whitmore. Omul este o...

read more

Eroii care nu apar la știri

Aug 23, 14 Eroii care nu apar la știri

Posted by in Povești de viață

Tocmai m-am întors de la Tărlungeni, un sat de lângă Brașov, de care până acum vreo două luni nici nu auzisem și care astăzi ocupă un loc foarte special în sufletul meu. Acolo are loc, de vreo 5 săptămâni, cea mai mare tabără de leadership în educație organizată vreodată România – Leadership Summer Academy a celor de la Teach for Romania. 21 de tineri învățători și profesori; peste 50 de traineri voluntari care au lucrat cu profesorii; mai mult de 600 de ore predate în mijlocul vacanței de vară celor 200 de copii care au venit voluntar la școală; peste 12 ore de predat, învățat, feedback, reflecție în fiecare zi pentru fiecare dintre profesori, timp de 6 săptămâni. Echipa Teach for Romania, care a muncit zi și noapte să facă toate astea posibile, are doar 11 oameni. Cei 21 de profesori se pregătesc pentru a preda, din septembrie, în scoli defavorizate din toate colțurile țării. ONG-ul Teach for Romania îi va susține oferindu-le sprijin (inclusiv material) care să le permită să plece în cea mai mare aventură a vieții lor – schimbarea destinelor unor copii cărora nimeni nu le dă astăzi nicio șansă. Vor preda copiilor de etnie romă, copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, copiilor de condiție modestă, ai căror familii cu greu își permit să îi trimită la școală. Vor preda în condiții care vouă sau mie ni se par greu de imaginat. Și toate astea pentru că ei cred că educația din România se poate schimba și că schimbarea începe în clasă. Am avut două ateliere ieri și azi cu “profii” – cum se numesc ei între ei. Am râs, am plâns, mi-a tremurat inima și mi s-a umplut sufletul de bucurie și de emoție vâzând cu câtă pasiune vorbeau despre “copiii lor”. “Îi visez noaptea” – îmi spunea una dintre tinerele profe. Profii recrutați de Teach for Romania pentru program au trecut printr-un proces de selecție foarte riguros. Au intrat în tabăra de pregătire doar cei mai buni –...

read more

Dezvoltarea personală – dincoace de clișee

Dezvoltare personală. În jur se vorbește foarte mult despre asta.  Se pare că expresia a devenit o mare găleată în care sunt amestecați toți cei care, într-un fel sau altul, predau, fac coaching sau terapie, scriu sau vorbesc despre subiecte legate de învățare, conștientizare, succes personal și profesional, inspirație pentru o viață mai fericită, motivație, mergând până la spiritualitate în toate declinările ei. Amalgamul ăsta de oameni și subiecte închise toate în aceeași cutie se pare că a creat destulă confuzie și polemică. Termenul însuși – “dezvoltare personală” – e perceput de unii drept o cale spre a trăi vieți mai împlinite și fericite. Alții îl consideră un clișeu, un fel de “cârlig” pentru a vinde cărți sau cursuri unei audiențe naive, o modalitate de manipulare, speranțe false date unor oameni care speră să fie fericiți fără niciun efort și în general balast informațional ascuns sub cuvinte pompoase și fraze sforăitoare. De câteva zile tot vorbesc cu Viorel despre treaba asta – el simte că ceea ce facem eu și comunitatea profesională căreia îi aparțin nu e suficient înțeles. El a fost cel care m-a îndemnat să îmi pun întrebarea dacă se poate face un pic de ordine și aduce claritate în jurul subiectului. Aici e încercarea mea de a face asta. Cum arată piața de “dezvoltare personală”? Cine sunt oamenii care practică așa ceva și ce îi califică? Sunt două întrebări la care pot răspunde din prisma experienței mele de până acum, fără a avea pretenția că sunt deținătoarea vreunui adevăr absolut. Articolul ăsta este o invitație la reflecție mai profundă, la a lua în serios o temă care, nu întâmplător, stârnește atâtea controverse, și a vă pune voi înșivă întrebări care, sper, o să vă ajute să deosebiți clișeul de aspectele cu adevărat utile drumului vostru spre propria evoluție. Atunci când sunt întrebată cu ce mă ocup răspunsul scurt este “sunt trainer și coach”. Lucrez cu oameni din companii în diverse formule de cursuri corporate și coaching executiv, lucrez cu oameni care au nevoie de mine pentru...

read more

Viața din frică. Viața din iubire. Sau de ce să fim “albaștri”

Jul 07, 14 Viața din frică. Viața din iubire. Sau de ce să fim “albaștri”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Am primit aseară un mail scurt care conținea poate unul din cele mai profunde mesaje pe care le-am citit în ultimul timp. A venit de la o clientă de-a mea, manager într-o corporație, cu echipa căreia am avut bucuria să petrec de curând o zi cu totul specială. A fost o zi în care un grup de oameni de business inteligenți, serioși, profesioniști, performanți și competitivi și-au dat jos măștile corporatiste și și-au dat voie să fie doar oameni – frumoși, sensibili, vulnerabili, imperfecți și extraordinar de autentici. O zi în care am măsurat cu o serie de chestionare psihometrice de la Human Synergistics modul în care acești oameni interacționează între ei și am vorbit despre trei tipuri de atitudini pe care le putem avea unii față de alții – agresive (roșii), pasive (verzi) și constructive (albastre). Am vorbit despre cum agresivitatea și pasivitatea, ambele consecințe ale unor temeri, sunt două moduri în care am învățat, de mici, să relaționăm unii cu alții pentru a ne proteja, în timp ce constructivismul, bazat pe încredere și bunăvoință, e o pornire pe care poate toți o aveam în primii noștri ani de viață, însă am uitat-o după multe experiențe care ne-au așezat nenumărate straturi de frici peste inocența copilăriei. De fiecare dată când explic în fața unui grup mecanismele fricii și încrederii îmi dau seama că e greu să găsesc formularea perfectă, cea care ar da sens mesajului în fața unei audiențe de obicei hiper-raționale. Aud, în mediul de business, tot felul de întrebări de bună credință, la care uneori îmi e greu să răspund fără să devin prea abstractă: “Ce interes am avea să nu mai concurăm între noi?”, “De ce avem mai mult de câștigat dacă ne ajutăm decât dacă ne vedem fiecare de propriul interes?”, “Cum putem să mai avem rezultate într-o lume hiper-competitivă dacă ne preocupă binele celuilalt?”, “Altruismul și profitul au cum să meargă mână în mână?”, “Pot să am încredere în ceilalți și să renunț la control fără să-mi asum riscul...

read more

O carte pe lună – “Inteligența Erotică” (“Mating in Captivity”).

Jun 19, 14 O carte pe lună – “Inteligența Erotică” (“Mating in Captivity”).

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Scriam acum ceva timp că e musai să vă povestesc despre cartea asta care, mie una, mi-a schimbat complet modul de înțelegere asupra relațiilor de cuplu. Eu am citit-o în engleză, sub un titlu mai mult decât incitant – “Mating in Captivity” –  și mă bucur tare mult să descopăr că s-a tradus și în românește. Esther Perel are un talent extraordinar de a îmbina profunzimea psihoterapetutului cu elocința speaker-ului inspirațional. Discursul ei pe TED.com a devenit unul din cele mai vizionate în istoria site-ului iar ea este considerată acum unul din cei mai influenți experți în relații de cuplu la nivel mondial. Cartea e inspirată din sute de povești ale cuplurilor cu care Perel a lucrat de-a lungul anilor. Ideea centrală, extrem de simplă și, în același timp, șocant de puțin evidentă pentru majoritatea oamenilor, este că fiecare cuplu se zbate între două forțe contradictorii – dragostea, care caută apropiere și dorința, care are nevoie de distanță. Perel explică mecanismele prin care îndrăgostiții caută aproape compulsiv o fuziune cu persoana iubită. Cu toții am trecut prin asta – dorul de celălalt chiar atunci când e lângă tine, gelozia, dorința de a monopoliza atenția și timpul persoanei iubite, pasiunea devoratoare care devine o energie ce te absoarbe cu totul în relație, făcându-te să uiți cine erai înainte de a-l cunoaște pe celălalt. Paradoxul este că atunci când, asemeni a doi magneți, îndrăgostiții fuzionează, tensiunea dispare. Revelația mea, citind această carte, a fost că acea tensiune care îi determină pe oameni să vrea să se apropie cât mai mult este de fapt una și aceeași cu dorința care păstrează vie pasiunea sexuală între aceiași doi oameni. Intimitatea sfârșește prin a ucide sexualitatea. Iar cuplurile au nevoie de ambele. Pare o situație fără ieșire. Însă nu e așa, explică Esther Perel. Cuplurile “inteligente erotic” găsesc o stare de echilibru între aceste forțe contradictorii. Cuplurile în care pasiunea rămâne vie știu să respecte individualitatea fiecăruia în cadrul relației. A fi împreună cu celălalt nu înseamnă a fi...

read more

Ce am învățat despre fericire în 31 de ani

Jun 12, 14 Ce am învățat despre fericire în 31 de ani

Posted by in Auto-cunoaștere

A mai trecut un an și am sentimentul că pentru mine timpul curge invers, că anii care trec mă fac să mă simt mai ușoară, nu mai împovărată. Fiecare zi de naștere pare să mă aducă mai aproape de mine însămi, de oamenii pe care îi iubesc, de toți oamenii extraordinari care îmi ies în cale prin tot felul de întâmplări sincronice, de toți cei pe care îi cunosc la cursuri sau ale căror povești le aflu în ședințele de coaching. În seara asta a fost ultima întâlnire din prima serie de Ateliere de Autocunoaștere Mind Learners. Am trăit o emoție pe care îmi e greu s-o descriu. 14 suflete s-au deschis în fața mea și unele în fața altora, și-au pus pe hârtie valorile care le definesc și misiunea personală – “de ce-ul” fiecăreia dintre ele în viața asta. Să-i văd pe alții găsindu-și și rostindu-și “de ce-ul” reprezintă poate cea mai frumoasă împlinire a propriului meu “de ce”. Ca orice om, am zile bune și zile proaste, zile când mi se pare că viața e un mare teren de joacă iar eu un copil zburdalnic și zile când mi-aș dori să mă fac mică mică și să mă ascund într-un cotlon unde nu mă poate găsi nimeni. Am zile când mă simt copleșită de durerea unora dintre cei cu care lucrez, de poveștile lor pline de suferință, de neputința de a ajuta mai mult, de propriile mele emoții negative născute din te miri ce, de enervare, frici, judecăți inutile, revoltă că lumea nu e dreaptă așa cum cred eu că ar trebui să fie dreptatea. Am alte zile când mă simt inspirată văzând cum aceiași oameni cu aceleași povești găsesc în ei puterea să-și transforme dramele în lecții, tristețile în înțelepciune, închistarea în joacă. Astea sunt zilele în care îmi reamintesc ce frumoși și plini de resurse suntem toți și mă minunez ca un copil care descoperă lumea pentru prima oară. Sunt convinsă acum, la 31 de ani, că n-o să pot și nici...

read more

Oameni treji. Oameni adormiți.

May 28, 14 Oameni treji. Oameni adormiți.

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

Nici nu știu de unde să încep articolul ăsta. Simt că încerc să spun tot ce am învățat eu până acum despre viață în doar câteva sute de cuvinte. E prea puțin. De fapt problema sunt cuvintele – te limitează. Dar totuși o să încerc, pentru că știu că mai sunt și alții ca mine, alții care simt la fel, alții cărora le este greu să articuleze coerent ce a însemnat pentru ei tranziția de la viața trăită “în somn” și viața trăită “treaz”. Ultimele zile m-au făcut să devin și mai introspectivă decât de obicei. Am întâlnit oameni aflați la polurile opuse ale acestui spectru “adormit”-“treaz” despre care vreau să vă povestesc. M-am observat pe mine în interacțiune cu ei. Mi-am trăit emoțiile cu toată responsabilitatea de care am fost capabilă și m-am surprins trecând printr-o paletă imensă de stări – enervare, empatie, tristețe, speranță, neputință, bucurie, rușine, compasiune, furie, dragoste. Mi-am adus aminte de Matrix, filmul pe care l-am văzut la vremea respectivă ca pe un SF și l-am înțeles mult mai târziu. Mi-am amintit de celebrele pilule albastre și roșii pe care Morpheus i le oferă lui Neo. Pilula albastră l-ar fi dus înapoi în lumea virtuală în care fusese prins până atunci, iar cea roșie l-ar fi “trezit” irevocabil, expunându-l la realitățile crude ale unei lumi în care conștiința umană era folosită ca sursă de energie pentru o mare, urâtă mașinărie. Neo a avut de ales între două feluri de a trăi.  Traiul în realitatea în care totul părea “normal”, însă el trecea prin viață cu un sentiment insuportabil că ceva nu e în regulă, că există ceva mai mult decât ce poate el observa și măsura, și traiul într-o lume cu totul nebună, plină însă de oameni cu adevărat vii și conștienți de ei și de tot ce se află în jurul lor. Din ce în ce mai tare simt că există o paralelă între povestea din Matrix și viețile noastre. Există oameni care trăiesc într-o realitate pragmatică, în care propriile...

read more

O carte pe lună – “Dansul Furiei” (“The Dance of Anger”) Harriet Lerner

May 25, 14 O carte pe lună – “Dansul Furiei” (“The Dance of Anger”) Harriet Lerner

Posted by in Cărți

Când am citit “Mating in Captivity” a lui Esther Perel (a cărei recenzie o voi scrie foarte curând) am simțit că am găsit cea mai revelatoare carte despre sexualitate și relații de cuplu. Citind “The Dance of Anger” a lui Harriet Lerner îmi dau seama că am descoperit cea mai bună carte despre orice fel de relații din tot ce am citit până acum. Femeia asta are așa un dar în a explica dinamici de familie extrem de complicate într-un limbaj simplu, presărat cu exemple, încât aproape te face să crezi că ai putea deveni tu însuți psihoterapeutul capabil să facă lumină acolo unde niciunul din cei implicați nu pare să mai înțeleagă nimic. Relații încâlcite, părinți și copii angrenați în certuri cronice, triunghiuri relaționale acasă sau la birou – doamna Lerner le ia pe toate și le așează sub o lupă a unei logici impecabile din care nu lipsește nicio clipă compasiunea. Harriet Lerner este o feministă iar cartea “The Dance of Anger” este dedicată femeilor și furiei lor. Însă, citind-o, nu am putut să nu mă gândesc că paginile astea ar fi un instrument indispensabil pentru oricine speră să își construiască relații mai conștiente și mai armonioase. Este o carte pentru femei pe care ar face tare bine s-o citească și bărbații. Ce spune ea? O mulțime de lucruri la care nu m-am gândit niciodată. De mult n-am mai subiliniat atâtea pasaje dintr-o lectură. Pornind de la un exemplu al unei femei care a sunat-o să-i spună că nu poate participa la un workshop pe care Dr. Lerner urma să îl țină pentru că soțul “nu-i dădea voie deși ea se certase cu el și insistase din răspunteri”  autoarea vorbește despre sindromul “Fetei cuminți” – care ar face orice numai să nu-și spună clar și răspicat punctul de vedere, protejându-i în felul ăsta pe cei din jur, pe care îi lasă să ia decizii pentru ea. “Cu cât jucăm mai mult rolul “fetei cuminți” și supuse cu atât “energia noastră e direcționată spre a...

read more