Părinți, copii și moșteniri emoționale

ss-giftededu-1081O categorie foarte specială de participanți la cursurile mele o reprezintă părinții. Indiferent dacă au copii mici sau mai mărișori, toți sunt frământați de cam aceleași dileme. “Cine e copilul meu și cum îl pot înțelege mai bine?”; “Cum îl pot pregăti pentru viață?”; “Cum pot fi un părinte mai bun?”.

Nu pot răspunde la întrebările astea pentru că nu sunt o specialistă în parenting și cred că nici nu poți pretinde să știi ceva despre asta până nu ai propriul copil. Există în România oameni care vă pot vorbi documentat despre cele mai bune practici pentru a relaționa cu cei mici. Urania Cremene și Luci Gheorghiu sunt două astfel de persoane, cu totul speciale, la care m-aș duce oricând să cer un sfat pentru relația mea cu piticul de acasă. Și sigur o s-o fac, când va fi timpul.

Ce știu însă sigur este că în spatele oricărei întrebări legate de tehnici de parenting ar trebui să stea o altă întrebare legată de relația acelui părinte, adult, cu propria persoană. Cred că prea mulți părinți muncesc o viață întreagă pentru a construi moșteniri pentru copiii lor – case, mașini, conturi în bancă. Mai cred că, din păcate, prea puțini dintre aceiași părinți se preocupă serios de ceea ce este poate cea mai importantă moștenire pe care o lasă, vrând nevrând, copiilor lor – moștenirea emoțională.

Nu știu (încă) multe despre copii, însă am privilegiul să fi învățat (și continui s-o fac zilnic) foarte multe lucruri despre cum gândește/simte/învață/decide/acționează un adult. Văd zilnic la cursuri sau în coaching-ul individual oameni mari care ascund în ei copii răniți. Sunt oameni care trăiesc și acționează condiționați de traume și credințe limitative moștenite de la propriii părinți și pur și simplu nu știu cum să nu dea mai departe propriilor copii acest balast emoțional pe care l-au cărat mereu cu ei prin viață.

Am avut privilegiul să lucrez o perioadă, ca trainer de inteligență emoțională, cu copiii din programul Gifted Education  (copii între 6 și 14 ani). Aici vin copii talentați, toți cu IQ-uri peste 130, ca să învețe să relaționeze mai constructiv unii cu alții. În România peste 90% dintre acești copii (care sunt numeroși – 4% din totalul copiilor țării – dublul mediei mondiale) ratează școlar până în clasa a 8-a. Mulți dintre ei sunt marginalizați la școală, decalajul dintre IQ-ul lor și Inteligența Emoțională e prea mare, se simt stingheri, “altfel”, nu sunt stimulați intelectual suficient, au probleme de comportament. Una peste alta, în țara noastră copiii supradotați sunt considerați o categorie cu risc social, la fel ca și copiii cu handicap.

Lucrând cu ei, am simțit că m-am îmbogățit în câteva luni cât în câțiva ani. Am fost permanent uimită de înțelepciunea acestor copii, de intiuiția lor, de profunzimea și autenticitatea pe care o aduc în fiecare discuție, de curajul lor extraordinar de a fi cine sunt, imperfecți și autentici, fără frici și teama de penibil. Am observat și că cei mai mari aveau dificultăți exprimarea de sine pe care cei mici nu le aveau. Apoape că întrezăream, în rezerva și scepticismul adolescenților de 14 ani, defetismul multora dintre adulții de mai târziu. Mi-au dat lacrimile când o fetiță de clasa a 5-a, stând pe burtă, sprijinită de o pernuță, în cercul nostru de discuții, mi-a spus cu voce gravă și privire melancolică – “Știi, Alis, nouă ne place tare mult să venim aici, la centru. Aici chiar simțim că cineva ne ascultă”. 

“Și acasă?” – m-am întrebat în sinea mea. “Acasă nu vă ascultă nimeni?”

Se pare că nu.

Copiii din programul pentru supradotați proveneau din tot felul de familii. Unele mai bogate, altele cu posibilități limitate. Existau părinți care nu-și putuseră permite taxa de admitere în program și prestau muncă voluntară, plătind pentru participarea copiilor lor în prăjituri, grijă pentru copii, curățenie în clasă după ore. Existau și părinți cu mulți bani, ai căror copii aveau ultimul tip de telefon sau tabletă și care veneau la centru doar când îi aduceau sau luau pe cei mici. La centru toți copiii erau egali – îi unea inteligența lor, nu potența materială a părinților. Și, indiferent de mediul din care proveneau, toți își doreau același lucru – părinți care să își găsească timp pentru ei, părinți care să îi asculte, să se joace cu ei, să le citească, să le răspundă cu răbdare la miile de întrebări pe care mințile lor curioase și inteligente le aveau. Toți știau că părinții lor îi iubesc. Dar asta nu le era suficient.

Existau copii ai căror părinți, mai ales după ce aflaseră că au un copil supradotat, puneau o presiune enormă pe umerii lor mici – îi voiau premianți, olimpici la toate materiile posibile. Am fost îngrozită când un copil de clasa a doua mi-a spus că el e foarte ocupat. Nu l-am luat în serios până n-a început să-mi povestească – avea în fiecare zi pregătire la altă materie – de luni până vineri un program care i s-ar fi părut draconic și celui mai workaholic dintre corporatiștii cu care lucrez.

Cunoscându-i mai bine pe cei mici n-am putut să nu observ că problemele, dacă existau, nu erau ale lor, ci ale unor părinți încă nematurizați emoțional care, complet inconștient și animați cele mai bune intenții, transferau pe umerii fragili ai fetițelor și băiețeilor lor toate blocajele nerezolvate din propria lor istorie personală.

Mă întorc la adulții mei de la cursurile despre leadership, autenticitate, motivație, coaching sau orice altă temă “de suflet” mai abordez în corporație. De fiecare dată când îi invit la introspecție, cei care sunt părinți se gândesc invariabil și la cei mici de acasă, nu doar la echipele de la birou. “Acasă” îi doare cel mai mult. De multe ori le văd tristețea pe chipuri când realizează că trăiesc pe “pilot automat” nu doar la job, ci și în relația cu propriii copii. Le văd descumpănirea când descoperă că nu lipsa timpului, stress-ul și oboseala de la serviciu, ci lipsa de conștientizare, propriile umbre, frici și credințe limitative îi fac nerăbdători, absenți și uneori chiar agresivi cu cele mai dragi ființe din viața lor. Le văd determinarea să schimbe relația cu cei mici, să creeze altfel de moșteniri emoționale.

Uneori îmi imaginez o lume perfectă în care oamenii ar fi îndemnați să se cunoască pe sine cu adevărat și să vindece tot ce e de vindecat în propria istorie înainte de a alege să aducă pe lume o altă ființă umană. O lume în care, pe lângă securitate financiară, școli de prestigiu și un cont sănătos în bancă, părinții s-ar preocupa conștient pentru a da copiilor lor o moștenire emoțională “curată”. O lume în care cei mari nu vor mai pasa propriul bagaj de frici și limitări copiilor lor. O lume în care adulții se vor simți mai puțin responsabili de soarta celui mic și mai mult de propriul destin și alegeri.

Poate așa aș vedea mai puțini “maturi” care bagă pe gât copiilor propriile vise ratate sub eticheta “eu știu ce e mai bine pentru tine”, adulți care nu știu să asculte, care petrec mai mult timp controlându-și odraslele în loc să le învețe să facă alegeri înțelepte, care jură că nu vor face niciodată greșelile pe care propriii părinți le-au făcut și sfârșesc prăbușindu-se sub povara profețiilor autoîmplinite. Poate așa aș vedea mai puțini oameni mari apăsați de sentimentul vinovăției că nu sunt părinții care și-au dorit să fie și mai puțini copii tânjind după modele autentice și repere cu adevărat sănătoase pentru viitorul lor.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *