Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Nov 03, 17 Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Posted by in Auto-cunoaștere

Când am deschis facebook-ul azi dimineață mi-a căzut sub ochi, a câta oară, un articol de pe un blog în care, din nou – a câta oară – era vorba despre cât de greu e să crești copii. Articolul fusese share-uit de o prietenă – unul dintre cei mai zen oameni pe care îi cunosc – care se întreba, pe jumătate serioasă, pe jumătate amuzată, dacă ar trebui să se îngrijoreze despre ce va să vină când băiețelul ei, acum un bebeluș, va mai crește puțin… Obsesia asta a lui “o să vezi tu…” mă sâcâie de mult. Aud formularea asta de dinainte să o avem pe Edna. Pe vremea când încă mă întrebam dacă sunt pregătită să am copii și ce fel de mamă mi-ar plăcea să fiu și nu mă grăbeam deloc pentru că eram convinsă, ca și acum, că viața poate fi minunată cu sau fără copii, atâta timp cât alegi conștient și asumat, auzeam: “grăbește-te, trece vremea, o să vezi tu ce greu o să fie dacă nu faci copii la tinerețe”… Apoi, când, după lungi și profunde discuții, ne-am răspuns, fiecare separat și apoi amândoi, convingător, la întrebarea “de ce vreau copil și de ce vrem un copil împreună” și apoi am invitat-o pe Edna în viața noastră, a început cu adevărat șirul dezastrelor proiectate într-un moment care era mereu un pic mai departe de unde ne aflam noi atunci. Ești la jumătatea sarcinii și plină de energie? “O să vezi tu în ultimele luni ce greu o să fie”. Te pregătești de naștere și încă voioasă? “Dormi acum, că o să vezi tu după ce însemană oboseala…” Ai născut și ești în culmea fericirii? “Stai să vezi când o să înceapă colicile…”Ai copil de 2-3 luni și nu te plângi? “Stai să vezi când o să îi iasă dinții…”. Au trecut și colicile și durerile de dinți și n-a fost chiar așa rău iar tu te încăpățânezi să te bucuri de copilul tău, ba chiar, culmea culmilor, și...

read more

Crizele, cadouri ascunse

Împlinesc 34 de ani. Pentru prima oară în viața mea, vârsta interioară pare s-o fi ajuns din urmă pe cea biologică. Ani de zile m-am simțit mult mai “bătrână” pe dinăuntru decât scria în buletin. Acum, pentru prima dată, mă simt mergând în pas cu mine însămi. Viața a devenit un râu pe care navighez în fiecare zi, conștientă de barca în care sunt, de curenții apei, de maluri, de peisajul dimprejur. Nu mă mai grăbesc nicăieri, nu mai aștept cu nerăbdare să ajung undeva. Știu că există un curent care mă poartă mereu înspre cea mai conștientă versiune a mea și că fiecare moment are rostul lui. Am o viață frumoasă. După criteriile tradiționale de “succes” s-ar putea spune că am reușit. Sunt antreprenor de ani buni, business-ul meu este construit în jurul pasiunilor mele și al misiunii mele personale, îmi împart viața cu un om cu care sunt profund compatibilă, pe care îl iubesc și cu care simt că merg mână în mână în fiecare zi, am un copil care îmi dăruiește joacă, veselie și mirare perpetuă, am noroc de părinți care mă iubesc și susțin, de o soră care îmi e prietenă, de prieteni dragi care mi-au fost alături la bine și la greu, sunt sănătoasă și la fel și cei apropiați mie. Dincolo de realitatea asta frumoasă și armonioasă stau însă nenumărate momente de suferință, de confuzie, de rătăcire pe care le-am trăit de-a lungul timpului și pe care, la vremea respectivă, le-am considerat ghinioane, greșeli pentru care m-am simțit profund vinovată, momente de orbire, nedreptăți pentru care m-am simțit victimizată – crize. Sunt într-un loc însorit și aerisit în viața mea pentru că am trecut prin locuri în care era întuneric, umed și frig. Și nu cred că sunt singura. Văd în jurul meu o mulțime de oameni bântuiți de o perpetuă nemulțumire. Și, dacă asculți faptele, pe bună dreptate. Oameni care regretă decizii trecute pe care simt că nu le mai pot schimba. Oameni care se simt prizonierii...

read more

De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Dec 17, 16 De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani buni televizorul este mobilă la noi în casă. Ne uităm foarte rar, și atunci doar la filme sau emisiuni care ne inspiră. “Vocea României” a rămas singura emisiune pe care o urmărim cu drag, sezon de sezon. Pentru mine, ca și pentru mulți alții care îndrăgesc show-ul ăsta, vinerea e prilej de a descoperi voci proaspete, de a admira oameni talentați și de a mă bucura de creativitatea unor artiști cu experiență (antrenorii) care ghidează și susțin niște (mai mult sau mai puțin) începători să-și depăseașcă limitele și să creeze momente memorabile în conștiințele celor de acasă. Dincolo de a privi emisiunea asta ca un spectator iubitor de muzică, de cel puțin trei sezoane o privesc prin ochii coach-ului și consultantului în cultură organizațională. Prin lentila asta, dincolo de conținutul emisiunii, pentru mine e absolut fascinant procesul psihologic din spate – dinamica din echipa antrenorilor, relațiile dintre ei, relația fiecăruia cu el însuși, așa cum transpare ea dincolo de ecran și, dacă privești suficient de atent, modul în care maturitatea lor emoțională se reflectă în rezultatele ehipelor pe care fiecare le păstorește. De trei sezoane câștigă, fără drept de apel, oameni antrenați de Tudor Chirilă. Au fost oameni pe care i-a “salvat” după ce fuseseră respinși din echipele altor antrenori sau oameni pe care i-a avut în echipa lui de la bun început. Deja, după trei sezoane, s-ar putea spune că e dincolo de pură șansă ca în echipa lui Tudor să fi ajuns, de fiecare dată, cei mai buni concurenți (sau, cel puțin, cei mai simpatizați de public). La fel cum este dincolo de șansă ca, de doi ani încoace, Loredana să nu fi avut niciun concurent în finală. Pentru mine, a privi show-ul ăsta a devenit un exercițiu șocant de asemănător cu cel pe care îl fac de câteva zeci de ori pe an, când lucrez cu echipe a căror dinamică de grup o măsor cu instrumente psihometrice validate științific și cu care, apoi, am discuții lungi despre cum modul...

read more

Învățături din țara mămicilor

Aug 20, 16 Învățături din țara mămicilor

Posted by in Auto-cunoaștere

Sunt, de puțin timp, membră a unui grup de mămici pe Facebook. Am fugit de grupurile astea cât am putut, știind de mult că sunt un teren fertil pentru polemică și agresivitatea aia de care numai mamele care-și apără deciziile și adevărurile absolute despre creșterea copilului sunt în stare. Grupul ăsta se vrea, și, într-o mare măsură este, moderat. Intenția e de împărtășire și susținere reciprocă, regula e non-judecata. După ce m-a adăugat o prietenă pe care o știu om la locul lui, mi-a plăcut energia și am decis să rămân – m-am gândit, și cred în continuare, că nu-mi strică deloc să mai învăț lucruri de la o comunitate de mame care nu sunt convinse că le știu deja pe toate. Liniștea a durat până azi, când una dintre membre a întrebat dacă ar fi ok să-l adauge și pe tatăl fetiței ei în grup. S-a gândit că, pentru că urma o perioadă aglomerată profesional pentru ea, în care el va sta mai mult decât ea cu fetița lor, pe care oricum o cresc cot la cot pentru că lucrează amândoi, i-ar prinde bine să mai citească un articol sau să mai primească o perspectivă utilă. În plus, tăticul cu pricina era foarte deschis și deloc inhibat de ideea de a fi parte dintr-un grup despre parenting alături de vreo 300 de femei. Întrebarea ei a declanșat o dezbatere întreagă – s-au creat rapid două tabere. Pe de o parte cele cărora, ca și mie, li s-a părut o idee bună să fie invitați și tați într-un grup despre “mămicie” – pentru că oricum sunt parteneri cu drepturi egale și implicați în egală măsură în creșterea copiilor lor. Pe de altă parte – și partea asta a câștigat – femeile care au considerat că tații copiilor lor nu au ce căuta în grupul format exclusiv din mame. Motivele erau multe – că tații nu sunt prezenți la fel de mult timp alături de copil în fiecare zi, că mamele oricum iau toate deciziile de...

read more

Nu, nu ne naștem leneși

Aug 01, 16 Nu, nu ne naștem leneși

Posted by in Auto-cunoaștere

Acum 100 de ani, unul dintre cei mai vizionari educatori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc prin lecturile mele despre arta însoțirii copiilor către devenirea lor ca ființe umane – Maria Montessori – scria: “The child’s conquest of independence begins with his first introduction to life.  While he is developing, he perfects himself and overcomes every obstacle that he finds in his path.  A vital force is active within him, and this guides his efforts towards their goal.  It is a force called the ‘horme’, by Sir Percy Nunn.” Cuvântul “horme” vine din limba greacă și înseamnă “forță vitală”, energie, impulsul și efortul de a realiza ceva. Zeița Horme avea chiar și un altar în Atena, alături de alte zeități înrudite sau loiale lui Zeus. Personajul opus era Aergia – zeița lenei și apatiei. Maria Montessori a preluat acest cuvânt pentru a descrie ceea ce ea considera a fi forța vitală din fiecare copil, acea energie cu care ne naștem cu toții și care ne îndeamnă permanent, inconștient, din prima clipă de viață, să ne auto-construim, să devenim adultul care putem fi. Horme este energia pe care o are în ea orice ghindă – potențialul de a deveni stejar. Pusă în mediul propice, ghinda știe singură ce are de făcut. La fel, credea Montessori, sunt și copiii – nu au nevoie decât de un mediu favorabil (care include adulți atenți și prezenți) pentru a se auto-dezvolta, a pune singuri cărămidă lângă cărămidă, către împlinirea potențialului lor ca ființe umane. Tocmai de aceea, în pedadogia montessori, educatorul urmează interesele copilului – rolul lui nu este să conducă învățarea, ci să creeze un mediu sigur și stimulant și apoi să observe atent încotro îl duc pe copil interesele lui naturale, susținându-l acolo unde e nevoie. Într-un astfel de mediu, cei mici au opțiuni și sunt lăsați să repete aceeași lecție ori de câte ori au nevoie până o învață. Nimeni nu îi obligă să învețe ceva pentru care nu sunt pregătiți, nici nu e nevoie de...

read more