Călătorii înăuntru și afară – ce am învățat despre mine după un an între continente

Dacă ați avut vreodată acel straniu și în același timp fascinant sentiment de familiaritate ajungând într-un loc pentru prima oară, atunci știți ce am simțit eu acum aproape un an când am coborât din avion la Sao Paolo. Nu înțelegeam nimic din ce se vorbea în jurul meu și în orice alte condiții m-aș fi simțit cel puțin neliniștită fiind singură, la un ocean distanță de tot ce-mi era familiar. Și totuși, ceva a făcut “click” în mine din prima secundă. N-am avut nici un fel de teamă sau reținere și m-am trezit cuprinsă de un soi de emoție pe care n-o poți avea decât atunci când ai fost plecat mult timp și, în sfârșit, te-ai întors acasă. Acum, la a patra călătorie într-un an, am început să glumesc spunând că fac “naveta transatlantică” iar prietenii, în loc să mă întrebe îngrijorați, cum o făceau la început – “Dar nu-ți e frică să te duci acolo? Am auzit că-i destul de periculos…” mă întreabă amuzați “Și? Când pleci din nou în țările calde?”. La fiecare nouă aventură braziliană am mai descoperit ceva nou. Uneori am senzația că am început să trăiesc de-a dreptul în două lumi – cea de-acasă, din România, pe care o cunosc atât de bine pentru că acolo mi-am petrecut existența de până acum și cea de-aici, din tărâmul ăsta unde verdele intens, luxuriant al pădurii se întâlnește miraculos cu azuriul aproape ireal al cerului – o lume pe care sufletul meu pare s-o fi cunoscut dinainte ca ochii mei să-o fi întâlnit prima oară. Călătoriile spre și dinspre “țările calde” mi-au adus multe bucurii și lecții de tot felul și în final s-au dovedit a fi, mai presus de orice, călătorii în mine însămi. Anul ăsta Brazilia mi-a fost cea mai bună profesoară și împărtășesc cu voi câte ceva din ce am învățat de la ea. La prima călătorie am învățat să îmbrățișez fără rezerve oameni străini pe stradă. Aici, când doi oameni se cunosc pentru prima oară e absolut...

read more