O carte pe lună: “A General Theory of Love” (“O teorie generală a iubirii”)

Mar 17, 16 O carte pe lună: “A General Theory of Love” (“O teorie generală a iubirii”)

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Nici nu știu de unde să încep să scriu despre cartea asta. Multe lecturi mi-au deschis mintea și mi-au expandat conștiința, însă “A General Theory of Love” mi-a răspuns, într-un mod cu totul nou, la o întrebare fundamentală, o întrebare pe care cred că o avem toți, indiferent dacă am exprimat-o vreodată clar sau nu: De ce este iubirea atât de importantă în viețile noastre?  Cu toții știm că avem nevoie de dragoste, că ea e una din sursele fundamentale de sens în viețile noastre, că subiectul iubirii a obsedat umanitatea de când există ea, că iubirea e sursă nesfârșită de creativitate și exprimare artistică, aspirație spirituală și că cele mai importante evenimente, decizii în existențele noastre gravitează în jurul ideii, căutării sau cultivării dragostei. Și totuși, de ce iubirea? De ce e ea suprema trăire omenească? Ce e iubirea asta după care alergăm cu toții și de ce unii par să n-o găsească niciodată? Ce este singurătatea și de ce doare atât? Ce sunt relațiile, cum funcționează ele și de ce nu funcționează uneori, chiar și atunci când ne dorim cu disperare să le salvăm? Cu siguranță există nenumărate răspunsuri la întrebările astea, însă cartea scrisă de Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon – profesori de psihiatrie la Universitatea din California – reușește să deschidă o perspectivă științifică fascinantă asupra unui posibil răspuns: ființele umane au fost create de Natură să tăiască optim numai în conexiune cu alții, niciodată în izolare. Iubirea este cel mai puternic vehicul prin care această conexiune se formează, iar creierele noastre sunt, fizic, “sculptate” de modul în care am fost iubiți sau alegem să iubim.  Creierele noastre, ca de altfel ale tuturor mamiferelor, au o structură triună – creierul reptilian (cea mai veche parte, aflată la baza coloanei vertebrale și responsabilă cu funcțiile vitale și instinctele primare), creierul limbic (prezent doar la mamifere și responsabil cu viața emoțională – subiectul central al cărții) și neo-cortexul (creierul rațional, unde se naște conștiința de sine). Cei trei autori demonstrează, cu...

read more

O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Jan 11, 16 O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Periodic, asistatăm la adevărate războaie online, pe Facebook, bloguri, site-uri de tot felul – pe subiectul violenței în educația copiilor. Nu, ăsta nu este încă un articol care să susțină un punct de vedere pe tema asta. Găsiți articole foarte pertinente și documentate aici și aici. Ceea ce m-a frapat în toată polemica asta este pasiunea, dusă uneori spre obsesie, pe care oamenii o au în a-și susține până în pânzele albe punctele de vedere. Spre exemplu, indiferent ce fel de argumente ar fi adus cineva împotriva “pălmuțelor” ca instrument de educare – fie că erau citate studii, fie că autorul era psiholog – cei care erau deja de părere că violența nu e bună aprobau entuziast, iar cei care credeau că e ok să-ți mai altoiești din când în când copilul și că fără “pălmuță” nu se poate săreau să explice de ce articolul cu pricina e o inepție sau de ce autorul său nu are dreptul să-și dea cu părerea. Nu am văzut pe nicăieri un singur comentariu de tipul – “până acum credeam că bătaia e ruptă din rai, însă, după ce am citit articolul ăsta mi-am dat seama că am greșit și de acum nu-mi voi mai bate copiii”. Aș generaliza și aș spune că nu am văzut niciodată vreun comentariu de tipul ăsta, indiferent care era subiectul dezbaterii. Ca regulă, tindem să citim articole și să preferăm informații care ne confirmă opiniile iar pe celelalte, care ne-ar putea pune la îndoială convingerile, fie le ignorăm fie le accesăm doar ca să ne asigurăm că sunt complet eronate/stupide/lipsite de valoare și reușim să le folosim, și pe ele, tot ca să ne întărim convingerile deja existente. Mecanismul ăsta, prin care oamenii combat vehement orice le-ar putea zgâlțâi sistemul de valori, se numește în psihologie “raționalizare” și are prea puțin de-a face cu rațiunea. Raționalizarea e modul în care mintea noastră încearcă să rezolve conflictele interioare (numite de psihologi “disonanțe cognitive”) care apar atunci când valorile, credințele sau deciziile noastre sunt...

read more

O carte pe lună. Brené Brown: “Rising Strong”

Nu mai știu unde am citit sau auzit o frază la a cărei înțelepciune mă întorc iar și iar în momentele mele grele: “Regretele sunt doar lecții pe care nu ți-ai dat voie să le înveți”. Citind ultima carte a lui Brené Brown – “Rising Strong” – mi-am reamintit în repetate rânduri fraza asta și ce a însemnat ea în viața mea. Am retrăit unele dintre cele mai dificile momente ale mele de până acum, acele momente în care am fost, cum spune Brené, “face down in the arena”. Au fost povești în cartea asta care m-au făcut să plâng, care mi-au evocat propria poveste, propriile eșecuri și alegeri greșite. La final însă, am simțit că am câștigat ceva extrem de valoros – înțelegerea procesului prin care, fără să-mi dau seama, am trecut de fiecare dată când, în loc să mă simt o victimă a împrejurărilor, să învinovățesc pe alții sau să mă blamez la nesfârșit pentru că n-am fost în stare de mai mult, am ales să fiu curioasă, să mă întreb de ce am făcut alegerile pe care le-am făcut, să mă confrunt cu mine și să învăț lecția prețioasă dintr-un moment dureros. Brené Brown este sociolog și cercetător calitativ. Ea însăși se descrie ca fiind un “cercetător povestitor” (“researcher storyteller”) pentru că și-a dedicat cariera disecării, cu instrumente științifice, unor subiecte extrem de sensibile care țin de sufletul uman, de relația fiecăruia dintre noi cu noi înșine și de conexiunea cu cei din jur. Brené a înțeles repede că nu poți pune într-o formulă rigidă subiecte precum autenticitate, vulnerabilitate, rușine, lupta cu imperfecțiunea, eșecul  – ingredientele pentru ceea ce ea numește “o viață împlinită” (“a wholehearted life”). În același timp, cu încăpățânarea cercetătorului obsedat de a înțelege tiparele din spatele fenomenelor de zi cu zi, a colectat în ani mii și mii de povești de viață, le-a analizat, împărțit în categorii și a descoperit “fire” care le unesc, asemănări și deosebiri esențiale între oamenii care trăiesc vieți împlinite și cei care nu, între...

read more

O carte pe lună – “Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine” Nathaniel Branden

De câțiva ani deja văd un tipar care tot apare în sesiunile mele de coaching și discuțiile cu participanții la cursuri. Dacă “sap” suficient de mult dincolo de problemele “de suprafață” pe care oamenii le povestesc – nemulțumiri de tot felul – față de job/colegi/părinți/copiii/parteneri de viață, relații toxice, frici, vise ratate – găsesc, aproape de fiecare dată, un punct comun – o relație controversată cu propria persoană. Am ajuns la convingerea că, de cele mai multe ori, nemulțumirile față de lumea exterioară nu sunt decât reflecții ale nemulțumirii față de noi înșine. Numitorul comun este stima de sine sau, mai bine spus, lipsa ei. Acum câteva luni am participat la un workshop de parenting al Uraniei Cremene, unul din oamenii dragi mie din piața de training și, după părerea mea, unul din cei mai buni specialiști în parenting din România. Mi-a plăcut enorm modul simplu și natural în care a explicat diferența între stima de sine – ce credem noi despre noi atunci când ne privim în oglindă, independent de ce crede oricine altcineva și imaginea de sine – cum ne percepem noi pe noi reflectați prin ochii altora. Stima de sine e ceva cu care ne naștem – rezervorul nostru de energie – care deseori este strivit de presiunile imaginii de sine pe care ne-am construit-o ca rezultat al presiunilor sau judecăților din exterior. Nu am văzut bebeluși care să se simtă jenați pentru că au căzut a mia oară, pentru că încă se târăsc în patru labe în timp ce alții de vârsta lor s-au ridicat deja în picioare și merg singuri sau pentru că stâlcesc cuvintele în lungul drum al învățării limbajului. Există undeva, în noi toți, o forță vitală, o încredere în sine care ne îndeamnă să fim curioși, să explorăm, să tratăm orice greșeală ca pe o experiență, să fim convinși că, fundamental, suntem suficient, la fel cum e fiecare om din jurul nostru. Stima de sine.  Energia asta atât de frumoasă începe să se erodeze atunci când vocea noastră interioară...

read more

O carte pe lună. “Călăul Dragostei”. Irvin Yalom

Oct 31, 14 O carte pe lună. “Călăul Dragostei”. Irvin Yalom

Posted by in Cărți, Povești de viață

Cărțile lui Yalom mă tot trăgeau, de ceva timp, de mânecă de pe rafturile librăriilor pe unde îmi tot rătăcesc pașii de câte ori am ocazia. Mereu aveam altceva de citit și tot amânam să fac cunoștință cu un autor ce părea să mă tot invite în lumea lui. Asta până când prietena mea, Delia, psihoterapeut în devenire, mi-a spus că e musai să-l descopăr pe acest uimitor terapeut și profesor de psihiatrie la Stanford devenit, spre norocul multora dintre noi, scriitor. Ea îi citise toate cărțile și era sigură că o să mă îndrăgostesc de el la prima vedere. Și așa a fost. Am început cu “Darul Psihoterapiei” – cadoul lui Yalom pentru toți cei care îmbrățișează cariera de însoțitori pe drumurile auto-descoperirii. Am regăsit în cartea asta idei pe care, ca și coach, le consideram un fel de axiome ale meseriei și pe care le prețuiesc acum și mai mult pentru că le-am găsit noi sensuri și nuanțe. Yalom vorbește despre rolul empatiei, încrederii, despre modul în care sinele clientului se reflectă în cel al terapeutului și vice-versa, despre capacitatea de a rămâne prezent, despre autenticitate, vulnerabilitate și despre cum fiecare client devine, dacă ești conștient și atent, o oglindă în care tu, coach sau terapeut, te poți vedea și poți ghici invitația de a mai face un pas în propria dezvoltare. E o carte care, cred eu, merită citită de toți cei care au rol de ghid sau însoțitor în viețile altora – coachi, consilieri, terapeuți, profesori. Am devorat “Darul psihoterapiei” în câteva zile și, așa cum bine prezisese Delia, nu m-am putut opri. Au urmat “Mama și sensul vieții” și “Călăul Dragostei” – ambele cărți, în mare parte, de non-ficțiune. Încă nu m-am oprit și acum îl descopăr pe Yalom și în calitatea sa de scriitor de ficțiune, cu “Plânsul lui Nietzsche”. După aproape 4 cărți parcurse, simt că am o idee despre ce vrea acest om înțelept să transmită. Mi se pare că Yalom e unul din acei oameni care...

read more