Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Nov 03, 17 Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Posted by in Auto-cunoaștere

Când am deschis facebook-ul azi dimineață mi-a căzut sub ochi, a câta oară, un articol de pe un blog în care, din nou – a câta oară – era vorba despre cât de greu e să crești copii. Articolul fusese share-uit de o prietenă – unul dintre cei mai zen oameni pe care îi cunosc – care se întreba, pe jumătate serioasă, pe jumătate amuzată, dacă ar trebui să se îngrijoreze despre ce va să vină când băiețelul ei, acum un bebeluș, va mai crește puțin… Obsesia asta a lui “o să vezi tu…” mă sâcâie de mult. Aud formularea asta de dinainte să o avem pe Edna. Pe vremea când încă mă întrebam dacă sunt pregătită să am copii și ce fel de mamă mi-ar plăcea să fiu și nu mă grăbeam deloc pentru că eram convinsă, ca și acum, că viața poate fi minunată cu sau fără copii, atâta timp cât alegi conștient și asumat, auzeam: “grăbește-te, trece vremea, o să vezi tu ce greu o să fie dacă nu faci copii la tinerețe”… Apoi, când, după lungi și profunde discuții, ne-am răspuns, fiecare separat și apoi amândoi, convingător, la întrebarea “de ce vreau copil și de ce vrem un copil împreună” și apoi am invitat-o pe Edna în viața noastră, a început cu adevărat șirul dezastrelor proiectate într-un moment care era mereu un pic mai departe de unde ne aflam noi atunci. Ești la jumătatea sarcinii și plină de energie? “O să vezi tu în ultimele luni ce greu o să fie”. Te pregătești de naștere și încă voioasă? “Dormi acum, că o să vezi tu după ce însemană oboseala…” Ai născut și ești în culmea fericirii? “Stai să vezi când o să înceapă colicile…”Ai copil de 2-3 luni și nu te plângi? “Stai să vezi când o să îi iasă dinții…”. Au trecut și colicile și durerile de dinți și n-a fost chiar așa rău iar tu te încăpățânezi să te bucuri de copilul tău, ba chiar, culmea culmilor, și...

read more

Învățături din țara mămicilor

Aug 20, 16 Învățături din țara mămicilor

Posted by in Auto-cunoaștere

Sunt, de puțin timp, membră a unui grup de mămici pe Facebook. Am fugit de grupurile astea cât am putut, știind de mult că sunt un teren fertil pentru polemică și agresivitatea aia de care numai mamele care-și apără deciziile și adevărurile absolute despre creșterea copilului sunt în stare. Grupul ăsta se vrea, și, într-o mare măsură este, moderat. Intenția e de împărtășire și susținere reciprocă, regula e non-judecata. După ce m-a adăugat o prietenă pe care o știu om la locul lui, mi-a plăcut energia și am decis să rămân – m-am gândit, și cred în continuare, că nu-mi strică deloc să mai învăț lucruri de la o comunitate de mame care nu sunt convinse că le știu deja pe toate. Liniștea a durat până azi, când una dintre membre a întrebat dacă ar fi ok să-l adauge și pe tatăl fetiței ei în grup. S-a gândit că, pentru că urma o perioadă aglomerată profesional pentru ea, în care el va sta mai mult decât ea cu fetița lor, pe care oricum o cresc cot la cot pentru că lucrează amândoi, i-ar prinde bine să mai citească un articol sau să mai primească o perspectivă utilă. În plus, tăticul cu pricina era foarte deschis și deloc inhibat de ideea de a fi parte dintr-un grup despre parenting alături de vreo 300 de femei. Întrebarea ei a declanșat o dezbatere întreagă – s-au creat rapid două tabere. Pe de o parte cele cărora, ca și mie, li s-a părut o idee bună să fie invitați și tați într-un grup despre “mămicie” – pentru că oricum sunt parteneri cu drepturi egale și implicați în egală măsură în creșterea copiilor lor. Pe de altă parte – și partea asta a câștigat – femeile care au considerat că tații copiilor lor nu au ce căuta în grupul format exclusiv din mame. Motivele erau multe – că tații nu sunt prezenți la fel de mult timp alături de copil în fiecare zi, că mamele oricum iau toate deciziile de...

read more

Nu, nu ne naștem leneși

Aug 01, 16 Nu, nu ne naștem leneși

Posted by in Auto-cunoaștere

Acum 100 de ani, unul dintre cei mai vizionari educatori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc prin lecturile mele despre arta însoțirii copiilor către devenirea lor ca ființe umane – Maria Montessori – scria: “The child’s conquest of independence begins with his first introduction to life.  While he is developing, he perfects himself and overcomes every obstacle that he finds in his path.  A vital force is active within him, and this guides his efforts towards their goal.  It is a force called the ‘horme’, by Sir Percy Nunn.” Cuvântul “horme” vine din limba greacă și înseamnă “forță vitală”, energie, impulsul și efortul de a realiza ceva. Zeița Horme avea chiar și un altar în Atena, alături de alte zeități înrudite sau loiale lui Zeus. Personajul opus era Aergia – zeița lenei și apatiei. Maria Montessori a preluat acest cuvânt pentru a descrie ceea ce ea considera a fi forța vitală din fiecare copil, acea energie cu care ne naștem cu toții și care ne îndeamnă permanent, inconștient, din prima clipă de viață, să ne auto-construim, să devenim adultul care putem fi. Horme este energia pe care o are în ea orice ghindă – potențialul de a deveni stejar. Pusă în mediul propice, ghinda știe singură ce are de făcut. La fel, credea Montessori, sunt și copiii – nu au nevoie decât de un mediu favorabil (care include adulți atenți și prezenți) pentru a se auto-dezvolta, a pune singuri cărămidă lângă cărămidă, către împlinirea potențialului lor ca ființe umane. Tocmai de aceea, în pedadogia montessori, educatorul urmează interesele copilului – rolul lui nu este să conducă învățarea, ci să creeze un mediu sigur și stimulant și apoi să observe atent încotro îl duc pe copil interesele lui naturale, susținându-l acolo unde e nevoie. Într-un astfel de mediu, cei mici au opțiuni și sunt lăsați să repete aceeași lecție ori de câte ori au nevoie până o învață. Nimeni nu îi obligă să învețe ceva pentru care nu sunt pregătiți, nici nu e nevoie de...

read more

9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Jul 04, 16 9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Posted by in Auto-cunoaștere

Azi Edna a împlinit 9 luni. Se spune că unui bebeluș îi trebuie cam 9 luni de viață ca să ajungă la acel stadiu de minimă autonomie pe care alte ființe de pe lumea asta o au deja la câteva minute de la naștere. E prețul pe care Omul îl plătește pentru creierul lui mare și cutia craniană care îl găzduiește – dacă am sta în pântecul mamei suficient timp cât să devenim capabili (chiar și rudimentar) să vorbim, să ne hrănim și să ne deplasăm (adică minim 18 luni), până la termen capul nostru ar fi atât de mare încât nașterea ar deveni imposibilă. Așa că natura a făcut un compromis- ne-a dat voie să ieșim în lume complet nepregătiți pentru ea, absolut dependenți de ființele care ne-au dat viață. Un nou născut nu poate, aparent, să facă mai nimic. Nu își controlează corpul, nu e capabil să se hrănească fără ajutor consistent, are vederea slabă, nu poate comunica altfel decât prin plâns. Cu toate astea, e departe de a fi complet neputincios. Un bebeluș abia venit pe lume e o minune capabilă de niște lucruri fantastice, care însă sunt atât de subtile încât îi pot cu ușurință scăpa adultului nepregătit sau nedispus să le observe. Distanța de 20 de cm până la care bebelușii sunt capabili să vadă clar, e fix atât cât e nevoie ca să le permită să observe fața mamei sau tatei care-i ține în brațe. Și observarea asta le dă toate informațiile de care au nevoie. Nu vorbesc, însă descifrează perfect expresiile faciale – de acolo află dacă mama e bucuroasă, nervoasă, speriată, calmă sau veselă și, în fiecare clipă, în creierul lor emoțional (sistemul limbic) se creează miliarde de noi conexiuni pe baza acestor informații – conexiuni care îi vor însoți mai târziu prin viață și-i vor ajuta să descifreze o mulțime de alte situații emoționale. Nu știu altceva decât să plângă, însă o fac în nenumărate feluri – pentru un părinte cu adevărat prezent, devine destul de...

read more

De ce vrei copil?

Jan 30, 16 De ce vrei copil?

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani, de când facilitez workshop-uri de auto-cunoaștere, am nenumărate dialoguri cu părinții care ajung la cursurile mele. Se pare că apariția copiilor, mai mult poate decât orice alt eveniment în viață, îi aruncă pe mulți dintre noi,  vrând nevrând, în procese grele de introspecție. Teme care au stat îngropate cu anii ies brusc și violent la suprafață odată cu nașterea copilului – de aici poate și dilemele nenumărate, controversele, nevoia acută de programe de parenting. Pe de o parte este dorința profundă a multor părinți de a-și crește cât mai frumos și sănătos copiii, departe de tiparele toxice care lor înșile le-au otrăvit copilăria. Pe de altă parte este nevoia multor părinți de a se cunoaște mai bine pe ei înșiși, de a înțelege și gestiona aspecte ale propriei persoane de care nici măcar nu erau conștienți înainte de copii. Prima nevoie, aceea de informație despre educație, despre abordări constructive în relația cu cei mici, este din fericire din ce în ce mai mult împlinită de o explozie de informație pe acest subiect. Există o mulțime de cărți, de bloguri, de articole, foarte multă cercetare, psihologi și specialiști în educație care vorbesc despre temele astea și programe de parenting de foarte bună calitate – toate menite să îi ajute pe proaspeții părinți să își înțeleagă mai bine copiii și nevoile lor și să aleagă comportamentele care vor hrăni, nu strivi, spiritul celor mici. Ce-a de-a doua nevoie, aceea de întoarcere spre sine, de înțelegere mai bună a propriei persoane, este, din păcate, încă prea puțin exprimată și mult prea puțin împlinită. Foarte mulți dintre părinții cu care stau de vorbă îmi povestesc cât de greu le este uneori să aplice concepte utile și valoroase pe care le învață la cursurile de parenting pentru că pur și simplu nu reușesc, ei înșiși, să se controleze, să înțeleagă de ce au anumite porniri în relația cu copiii, să își gestioneze eficient emoțiile. N-o să uit o discuție cu o participantă la un curs care îmi...

read more