Câte ceva despre rușine

Am dat aseară share pe Facebook unui articol al Oanei Moraru – una din vocile cele mai puternice și, după părerea mea, inspiraționale din educație în România. Oana Moraru nu se teme să spună lucrurilor pe nume, iar articolul ăsta m-a atins în mod deosebit, pentru că subiectul – rușinea-  este unul foarte sensibil pentru mulți dintre noi, iar eu nu fac excepție. Ce m-a surprins a fost reacția pe care a generat-o postul meu – o groază de comentarii – majoritatea pro, unele contra și, bineînțeles, nelipsitele polemici. Ceva în mine se strânge dureros când văd în continuare o mulțime de oameni – mulți dintre ei educatori sau profesori, mulți dintre ei părinți- cărora li se pare normal ca cei mici să fie educați utilizând rușinea drept instrument de șantaj emoțional sau pedeapsă. Vorbeam despre asta cu o foarte bună prietenă care mi-a spus ceva la care nu mă gândisem, însă mi s-a părut absolut corect – “Dacă generația părinților noștri a folosit rușinea în educație pentru că pur și simplu n-a știut să facă altfel, generația noastră nu mai are nici o scuză. Există acum atâta informație pe subiectul ăsta și despre educație în general, atâtea resurse, multe gratuite – cărți, site-uri – nu-ți trebuie decât un pic de bunăvoință și disponibilitate să pui mâna să citești”. E valabil și pentru educatorii și profesorii de azi. Da, și eu cred că nu avem nicio scuză. Nici o scuză să ne mai bruscăm copiii în parc, cum am văzut deunăzi un tătic făcând. Nici o scuză să-i umilim. Nici o scuză să-i așezăm pe “scăunelul rușinii” – orice ar reprezenta el în fiecare familie sau clasă. Nu mai poți spune că nu știi ce impact ai atunci când condiționezi supunerea copilului tău de argumente de genul “o să râdă copiii de tine”, “ești mare, nu te mai smiorcăi”, “nu mai plânge ca o fetiță”, “mă faci de râs”. Nu te mai poți ascunde în spatele unor scuze de tipul “sunt obosit”, “mi-am pierdut răbdarea”, “m-a scos...

read more

Părinți, copii și moșteniri emoționale

Sep 15, 14 Părinți, copii și moșteniri emoționale

Posted by in Auto-cunoaștere

O categorie foarte specială de participanți la cursurile mele o reprezintă părinții. Indiferent dacă au copii mici sau mai mărișori, toți sunt frământați de cam aceleași dileme. “Cine e copilul meu și cum îl pot înțelege mai bine?”; “Cum îl pot pregăti pentru viață?”; “Cum pot fi un părinte mai bun?”. Nu pot răspunde la întrebările astea pentru că nu sunt o specialistă în parenting și cred că nici nu poți pretinde să știi ceva despre asta până nu ai propriul copil. Există în România oameni care vă pot vorbi documentat despre cele mai bune practici pentru a relaționa cu cei mici. Urania Cremene și Luci Gheorghiu sunt două astfel de persoane, cu totul speciale, la care m-aș duce oricând să cer un sfat pentru relația mea cu piticul de acasă. Și sigur o s-o fac, când va fi timpul. Ce știu însă sigur este că în spatele oricărei întrebări legate de tehnici de parenting ar trebui să stea o altă întrebare legată de relația acelui părinte, adult, cu propria persoană. Cred că prea mulți părinți muncesc o viață întreagă pentru a construi moșteniri pentru copiii lor – case, mașini, conturi în bancă. Mai cred că, din păcate, prea puțini dintre aceiași părinți se preocupă serios de ceea ce este poate cea mai importantă moștenire pe care o lasă, vrând nevrând, copiilor lor – moștenirea emoțională. Nu știu (încă) multe despre copii, însă am privilegiul să fi învățat (și continui s-o fac zilnic) foarte multe lucruri despre cum gândește/simte/învață/decide/acționează un adult. Văd zilnic la cursuri sau în coaching-ul individual oameni mari care ascund în ei copii răniți. Sunt oameni care trăiesc și acționează condiționați de traume și credințe limitative moștenite de la propriii părinți și pur și simplu nu știu cum să nu dea mai departe propriilor copii acest balast emoțional pe care l-au cărat mereu cu ei prin viață. Am avut privilegiul să lucrez o perioadă, ca trainer de inteligență emoțională, cu copiii din programul Gifted Education  (copii între 6 și 14 ani). Aici...

read more