Să pui răul înainte! Sau mai bine nu!

Ca de obicei, când un subiect “se cere” explorat, viața mi-l scoate în cale, mă trage de mânecă, mă înghiontește, până-l văd, conștientizez și dau voie unui nou articol să se nască. Cred, tot mai tare, că articolele astea mă scriu pe mine, nu eu pe ele. Iar săptămâna asta am fost de-a dreptul hăituită de tema fricii, pesimismului ca armă de apărare împotriva suferinței și de ideea asta pe care eu o găsesc de-a dreptul toxică, că vei fi în siguranță dacă “pui răul înainte”. Așa că a devenit musai să scriu despre asta și, sper, să vă dau și vouă o temă de gândire peste weekend. Acum câteva zile vorbeam cu o prietenă care e adepta ideii de “random acts of kindness”. Fapte bune făcute fără nicio așteptare de reciprocitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a dărui. Într-o zi, aflată în parc în căutare de inspirație pentru un proiect, prietena mea are un gând – să cumpere un balon cu heliu și să-l dăruiască primului copil care-i va ieși în cale. Zis și făcut. Cumpără balonul, identifică rapid o fetiță care se plimba cu bunica pe alei, se apropie și cere permisiunea bunicii pentru a-i oferi celei mici balonul. Bunica refuză abrupt. Prietena mea clarifică – nu vrea să i-l vândă, vrea doar să i-l dăruiască. Bunica din nou refuză, spunând că fetița are deja prea multe jucării. Un alt prieten îmi scrie ieri pe Facebook despre o întâmplare similară, care pe el l-a mâhnit. Lângă o gură de metrou, o tânără împărțea niște fluturași. Părea obosită și întristată de indiferența cu care oamenii treceau pe lângă ea, refuzând să primească ce avea să le ofere. Prietenul meu se gândește că ar putea să facă un gest frumos și s-o înveselească pe tânăra cu pricina oferindu-i ceva care s-o bucure. Cel mai la îndemână era o gheretă cu covrigi și gogoși calde. Omul cumpără o gogoașă și i-o oferă fetei. Reacția ei este de indignare – îl refuză vehement spunându-i că...

read more

Viața din frică. Viața din iubire. Sau de ce să fim “albaștri”

Jul 07, 14 Viața din frică. Viața din iubire. Sau de ce să fim “albaștri”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Am primit aseară un mail scurt care conținea poate unul din cele mai profunde mesaje pe care le-am citit în ultimul timp. A venit de la o clientă de-a mea, manager într-o corporație, cu echipa căreia am avut bucuria să petrec de curând o zi cu totul specială. A fost o zi în care un grup de oameni de business inteligenți, serioși, profesioniști, performanți și competitivi și-au dat jos măștile corporatiste și și-au dat voie să fie doar oameni – frumoși, sensibili, vulnerabili, imperfecți și extraordinar de autentici. O zi în care am măsurat cu o serie de chestionare psihometrice de la Human Synergistics modul în care acești oameni interacționează între ei și am vorbit despre trei tipuri de atitudini pe care le putem avea unii față de alții – agresive (roșii), pasive (verzi) și constructive (albastre). Am vorbit despre cum agresivitatea și pasivitatea, ambele consecințe ale unor temeri, sunt două moduri în care am învățat, de mici, să relaționăm unii cu alții pentru a ne proteja, în timp ce constructivismul, bazat pe încredere și bunăvoință, e o pornire pe care poate toți o aveam în primii noștri ani de viață, însă am uitat-o după multe experiențe care ne-au așezat nenumărate straturi de frici peste inocența copilăriei. De fiecare dată când explic în fața unui grup mecanismele fricii și încrederii îmi dau seama că e greu să găsesc formularea perfectă, cea care ar da sens mesajului în fața unei audiențe de obicei hiper-raționale. Aud, în mediul de business, tot felul de întrebări de bună credință, la care uneori îmi e greu să răspund fără să devin prea abstractă: “Ce interes am avea să nu mai concurăm între noi?”, “De ce avem mai mult de câștigat dacă ne ajutăm decât dacă ne vedem fiecare de propriul interes?”, “Cum putem să mai avem rezultate într-o lume hiper-competitivă dacă ne preocupă binele celuilalt?”, “Altruismul și profitul au cum să meargă mână în mână?”, “Pot să am încredere în ceilalți și să renunț la control fără să-mi asum riscul...

read more