Oameni. Drumuri. Dragoste.

Anul ăsta m-am pornit mai greu la scris, și asta nu pentru că aș fi rămas fără subiecte, ci pentru că trăirea mi-a devenit atât de intensă încât cuvintele care s-o descrie se lasă așteptate. Am parcurs în ultimul an distanțe mai lungi ca niciodată. Și înăuntru, și în afară. Și am învățat despre lume. Și despre mine. Am învățat despre dragoste. Dragoste de natură. De viață. Dragoste de părinți, de frați, de prieteni, de iubiți. Dragoste de oameni. Dragoste de mine. Undeva în sufletul meu am știut mereu că dragostea face parte din însăși esența ființelor care suntem, că fără ea fie încetăm să mai fim cu totul, fie ne transformăm în niște forme fără fond, niște corpuri mișcându-se de colo colo, prinse inexorabil în rutina zilelor care se scurg fără nici un sens. Dar tot undeva, în adânc, s-a instalat cândva, demult, probabil atât de demult încât nici nu mai pot să-mi amintesc conștient când, frica. Frica că aș putea pierde iubirea. La un moment dat am început să cred că dragostea este ceva ce posed, nu ceva ce sunt și că fără acest ceva atât de prețios voi suferi. Drept urmare mi-am creat convingerea că trebuie să lupt pentru dragoste și că nu trebuie niciodată să mă culc pe o ureche, să mă relaxez în certitudinea că sunt iubită și lucrurile nu pot sta altfel. În primii 30 de ani ai existenței mele m-am străduit să câștig iubirea celor din jurul meu și, odată câștigată, să nu cumva s-o pierd. Și cu fiecare pierdere, cu fiecare prieten care a apucat-o pe alt drum, cu fiecare minciună, cu fiecare nedreptate, cu fiecare ghinion a venit durerea și cu ea credința că într-adevăr dragostea e fragilă și-mi poate fi luată într-o clipă. M-am convins pe mine că mă pot apăra de suferință dacă sunt vigilentă. Dacă “investesc” iubire în oamenii care au cele mai mici șanse să mă dezamăgească, dacă îmi ofer dragostea cu țârâita și dacă, așa cum mă sfătuia de atâtea...

read more