Nu suntem poveștile noastre

Ani de zile am fost convinsă că primele zile ale anului sunt cele mai triste. Mi se părea mereu că plutește în aer așa, un sentiment dulce-amărui de nostalgie după timpul care s-a scurs, de pierdere pentru tot ce am trăit și n-o să se mai întoarcă, de oboseală după zile lungi de “Sărbătoare” în care mi se părea că alerg de colo colo încercând să mulțumesc pe toată lumea și sfârșeam mai degrabă epuizată decât relaxată. Anul ăsta a fost diferit. Am petrecut ultimele zile din an într-un soi de bulă de căldură, joacă, zâmbet, făcând exact ce am simțit să fac în fiecare moment, cu oameni pe care îi iubesc și mi i-am dorit în preajmă. 1 ianuarie a fost o zi cu soare mult și zăpadă și mai multă într-un oraș aproape gol, liniștit și împodobit de natură cu mai mult alb decât am văzut vreodată. Anul ăsta a început cu bucurie, speranță, intenții frumoase. Anul ăsta am rescris povestea primelor zile. Le-am dat alt sens, altă vibrație. Și cred că asta putem face și cu poveștile noastre mai mari, povești de viață ai căror prizonieri suntem fără voie. Și despre asta aș vrea să vă spun ceva acum, la început de an, când fiecare dintre noi începe să scrie o nouă poveste. Mi-am dat seama de curând că am devenit, pe nesimțite, un colecționar de povești. Povești ale celor dragi, povești ale oamenilor pe care îi întâlnesc în munca mea și pe care am privilegiul să îi însoțesc pentru o perioadă pe drumul vieții lor sau uneori chiar poveștile unor necunoscuți, întâlniți întâmplător și care au ales să-și deschidă sufletul și să mă primească în lumea lor. Atunci când oamenii simt să-mi împărtășească, îmi place să ascult și păstrez cu sfințenie secretul poveștilor pe care le primesc și identității protagoniștilor. Mi se pare că nu există dar mai mare decât să-ți poți oferi povestea fără teama de a fi judecat și cu încrederea că ea va fi prețuită și păstrată la...

read more

Fiecare om are o poveste! – Revista Cariere, 21 Sept 2011

Una din marile bucurii in meseria de trainer este contactul cu foarte multi oameni, cu varste, profesii, experiente si viziuni despre viata extrem de diferite, de la care invat in fiecare zi. In ciuda tuturor acestor diferente, nu inceteaza sa ma fascineze cat de multe lucruri avem cu totii in comun. Dialogand cu ei, am invatat o multime de lectii despre cum functioneaza mintea umana si, extrem de valoros pentru mine, am descoperit teme si stereotipuri comune in gandire, pe care le regasesc iar si iar. Unul dintre aceste stereotipuri in gandire ma framanta in mod deosebit, si tocmai de aceea am hotarat sa ii dedic acest articol. Este vorba despre tendinta, pe care se pare ca o impartaseste un numar impresionant de oameni, subsemnata inclusiv, de a judeca, eticheta si da vina pe ceilalti. Numar pe degete cursurile la care nu am auzit afirmatii precum: “x sau y este o persoana rea”; “managerii nostri sunt de vina pentru problemele pe care le avem”; “este imposibil sa lucrez bine cu o persoana pe care nu o pot suferi”; “pur si simplu nu stiu cum sa-l mai abordez, am incercat totul, si nu putem sa ne intelegem”; “de ce trebuie unii oameni sa fie asa de agresivi si dificili…”; si, una dintre “preferatele” mele – “oricat as incerca, nu reusesc sa-i gasesc nici o calitate lui x”. Nu-mi este greu sa empatizez cu toate aceste afirmatii. Si mie imi plac unii oameni mai mult, si altii mai putin. Mi se pare natural sa fie asa. Si tot natural mi se pare sa cautam vina in afara noastra, insa, in acelasi timp, sa ne grabim sa ne asumam meritele cand lucrurile merg bine (exista chiar si un concept in psihologie care denumeste exact aceasta tendinta – „self-serving bias”). Totusi, in timp, am inceput sa cred ca aceste credinte limitative care par insurmontabile, nu sunt de fapt decat un pas in dezvoltarea personala a fiecaruia dintre noi, o etapa pe care ar trebui sa invatam sa o...

read more