De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Dec 17, 16 De ce câștigă Tudor Chirilă Vocea României? O perspectivă psihologică

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani buni televizorul este mobilă la noi în casă. Ne uităm foarte rar, și atunci doar la filme sau emisiuni care ne inspiră. “Vocea României” a rămas singura emisiune pe care o urmărim cu drag, sezon de sezon. Pentru mine, ca și pentru mulți alții care îndrăgesc show-ul ăsta, vinerea e prilej de a descoperi voci proaspete, de a admira oameni talentați și de a mă bucura de creativitatea unor artiști cu experiență (antrenorii) care ghidează și susțin niște (mai mult sau mai puțin) începători să-și depăseașcă limitele și să creeze momente memorabile în conștiințele celor de acasă. Dincolo de a privi emisiunea asta ca un spectator iubitor de muzică, de cel puțin trei sezoane o privesc prin ochii coach-ului și consultantului în cultură organizațională. Prin lentila asta, dincolo de conținutul emisiunii, pentru mine e absolut fascinant procesul psihologic din spate – dinamica din echipa antrenorilor, relațiile dintre ei, relația fiecăruia cu el însuși, așa cum transpare ea dincolo de ecran și, dacă privești suficient de atent, modul în care maturitatea lor emoțională se reflectă în rezultatele ehipelor pe care fiecare le păstorește. De trei sezoane câștigă, fără drept de apel, oameni antrenați de Tudor Chirilă. Au fost oameni pe care i-a “salvat” după ce fuseseră respinși din echipele altor antrenori sau oameni pe care i-a avut în echipa lui de la bun început. Deja, după trei sezoane, s-ar putea spune că e dincolo de pură șansă ca în echipa lui Tudor să fi ajuns, de fiecare dată, cei mai buni concurenți (sau, cel puțin, cei mai simpatizați de public). La fel cum este dincolo de șansă ca, de doi ani încoace, Loredana să nu fi avut niciun concurent în finală. Pentru mine, a privi show-ul ăsta a devenit un exercițiu șocant de asemănător cu cel pe care îl fac de câteva zeci de ori pe an, când lucrez cu echipe a căror dinamică de grup o măsor cu instrumente psihometrice validate științific și cu care, apoi, am discuții lungi despre cum modul...

read more

O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Jan 11, 16 O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Periodic, asistatăm la adevărate războaie online, pe Facebook, bloguri, site-uri de tot felul – pe subiectul violenței în educația copiilor. Nu, ăsta nu este încă un articol care să susțină un punct de vedere pe tema asta. Găsiți articole foarte pertinente și documentate aici și aici. Ceea ce m-a frapat în toată polemica asta este pasiunea, dusă uneori spre obsesie, pe care oamenii o au în a-și susține până în pânzele albe punctele de vedere. Spre exemplu, indiferent ce fel de argumente ar fi adus cineva împotriva “pălmuțelor” ca instrument de educare – fie că erau citate studii, fie că autorul era psiholog – cei care erau deja de părere că violența nu e bună aprobau entuziast, iar cei care credeau că e ok să-ți mai altoiești din când în când copilul și că fără “pălmuță” nu se poate săreau să explice de ce articolul cu pricina e o inepție sau de ce autorul său nu are dreptul să-și dea cu părerea. Nu am văzut pe nicăieri un singur comentariu de tipul – “până acum credeam că bătaia e ruptă din rai, însă, după ce am citit articolul ăsta mi-am dat seama că am greșit și de acum nu-mi voi mai bate copiii”. Aș generaliza și aș spune că nu am văzut niciodată vreun comentariu de tipul ăsta, indiferent care era subiectul dezbaterii. Ca regulă, tindem să citim articole și să preferăm informații care ne confirmă opiniile iar pe celelalte, care ne-ar putea pune la îndoială convingerile, fie le ignorăm fie le accesăm doar ca să ne asigurăm că sunt complet eronate/stupide/lipsite de valoare și reușim să le folosim, și pe ele, tot ca să ne întărim convingerile deja existente. Mecanismul ăsta, prin care oamenii combat vehement orice le-ar putea zgâlțâi sistemul de valori, se numește în psihologie “raționalizare” și are prea puțin de-a face cu rațiunea. Raționalizarea e modul în care mintea noastră încearcă să rezolve conflictele interioare (numite de psihologi “disonanțe cognitive”) care apar atunci când valorile, credințele sau deciziile noastre sunt...

read more

Prieten cu Umbra sau bine că nu ești Albă Ca Zăpada

Oct 11, 14 Prieten cu Umbra sau bine că nu ești Albă Ca Zăpada

Posted by in Auto-cunoaștere

Articolul ăsta îmi dă târcoale de ceva timp. Astăzi, după Atelierul de Autocunoaștere, vorbind cu o bună prietenă, subiectul “Umbra” a apărut din nou. Cum este posibil ca cineva să vorbească sus și tare despre iubire și armonie și în același timp să fie hiper-competitiv și invidios pe succesul altora? Cum se poate ca altcineva să se considere plin de înțelepciune, pozând într-un reper de echilibru și maturitate pentru tineri cu care lucrează, și în același timp să aibă toane de divă veșnic nemulțumită, tot timpul gata de critică? Cum e posibil ca bunătatea și cruzimea, blândețea și cinismul, onestitatea și viclenia să coexiste în aceeași persoană? Și cum e posibil ca persoana să se identifice doar cu latura “luminoasă” a propriei personalități, negând-o vehement pe cea întunecată, deși toți cei din jur o văd? Am plecat în discuția noastră de la astfel de paradoxuri comportamentale. Mi-am aminit de “Umbra” lui Freud, care includea sub eticheta asta tot ce poate fi mai urât și murdar în ființa umană, apoi m-am gândit la Jung, care a nuanțat termenul de “Umbră”, aducând sub umbrela lui toate aspectele noastre, rele sau bune, de care nu suntem conștienți. Tot ceea ce nu știm despre noi, spunea Jung, e Umbra. Există oameni care sunt toată viața convinși că alții sunt mai buni, frumoși deștepți sau capabili. Propria măreție le rămâne mereu ascunsă. Există alții care sunt veșnic orbi la propriile neajunsuri și foarte pricepuți la a le proiecta asupra celor din jur. Nu degeaba spunea, același Jung, că “indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice ca să nu stea față în față cu propriul suflet”. E atât de ușor să vedem aroganța, răutatea, egoismul în alții, ignorând complet faptul că nu le-am putea vedea acolo dacă nu ar fi și în noi… Dar nu despre asta vreau să scriu. Subiectul Umbrei și cum funcționează ea vă este familiar multora. Însă mai e ceva, ceva ce am descoperit acum doi ani, într-o altă discuție revelatoare cu o...

read more