Despre “Trebuie”, “Nu se poate”, “Încerc” și alți tirani

DSC_0984Am lucrat în ultima perioadă destul de mult cu tineri. Studenți. Membri în ONG-uri sau organizații studențești. Unii la primul job. Alții participanți în programe de internship în companii. Frumoși, curioși,  inteligenți, ambițioși, dornici de învățare.

De fiecare dată workshop-urile mele îi invită la introspecție. Vorbim despre autenticitate, emoții, valori personale, misiune în viață. Exercițiu deloc ușor chiar și pentru oameni “copți”, pe care viața i-a pus deja de multe ori față în față cu ei înșiși, darămite pentru tineri de 19-20 de ani aflați la început de drum. Mă bucur mereu să-i văd cu cât curaj se aruncă în dialogul cu ei înșiși în ciuda vârstei fragede, sau poate tocmai datorită ei. Și apoi le simt confuzia și teama atunci când răspunsurile pe care și le dau la întrebarea “cine sunt?” nu prea se potrivesc cu ceea ce au fost obișnuiți să creadă că “e normal”, “bine”, “trebuie”, “se face”, “se poate”. 

“Nu există job în care să poți fi cu totul fericit, deci trebuie să accept niște compromisuri dacă vreau să am succes”. “O să fiu fericită când o să ajung într-o funcție înaltă și pentru asta trebuie să muncesc și să pun accent pe lucrurile la care mă pricep, nu neapărat pe cele care îmi plac”. “Banii sunt pe primul loc în lista mea de valori, deci trebuie să găsesc job-ul care îmi oferă cel mai mare salariu – numai așa pot să strâng suficient ca să-mi realizez visul de a avea propria afacere până la 25 de ani”. “Nu poți să faci în viață numai ce visezi”. “Nu simt că am ales facultatea potrivită și nu mă văd făcând meseria pentru care m-am pregătit, dar trebuie să continui pentru că îmi e frică să încerc altceva”. “Părinții mei mi-au spus că viața nu e roz și trebuie să mă lupt și să fac sacrificii ca să fiu cel mai bun dacă vreau să reușesc”. “Mi s-a spus că astea sunt talentele mele și asta e cariera care o să-mi aducă succes”.

Sunt toate afirmații pe care le-am auzit de-a lungul timpului de la tineri cu care am lucrat. Și nu de puține ori, am plecat de la workshop-urile cu ei sâcâită de aceeași întrebare.

Când oare, în viețile noastre, începem să intrăm sub tirania unor credințe limitative de tipul: “nu se poate”, “trebuie”, “așa se face”, “o să încerc, dar…”?

Nu o dată mi s-a spus: “Alis, nu toți au norocul tău, să facă ce le place și să trăiască din asta”. De fiecare dată mi se strânge inima când aud asta. Pentru că eu cred, din tot sufletul meu, că nu e vorba de noroc, ci de alegere.

Acum aproape patru ani am fost pusă în fața deciziei de a pleca din ultimul meu job corporate și de face training și coaching pe cont propriu. Alegerea nu a fost între job și antreprenoriat – nu mai cred demult că antreprenoriatul e musai rețeta fericirii. Alegerea a fost între a-mi face meseria cum îmi spuneau alții că e bine sau de a fi liberă să fac training așa cum simt eu că mi se potrivește. Iar asta puteam face doar ca freelancer.

A fost unul dintre cele mai înspăimântătoare momente din viața mea. Aveam un credit uriaș la bancă pentru casa pe care tocmai o construisem cu multe sacrificii, pentru că așa crezusem că o să devin un om mai împlinit și mai “de succes”. Nu aveam niciun fel de economii. Aveam, împreună cu prietena cu care pornisem pe drumul ăsta, un singur proiect de training care mi-ar fi asigurat venituri egale cu cele din corporație pentru încă trei luni. După, era un mare semn de întrebare. Aveam câțiva oameni dragi care mă susțineau moral, aveau încredere în mine, care nu au încercat să-mi influențeze decizia în niciun fel și mi-au făcut marele cadou de a refuza să-și dea cu părerea. M-am văzut singură în fața alegerii care urma să-mi schimbe viața. Și m-am simțit ca un om pe cale să se arunce în gol de undeva de foarte sus, fără parașută, doar cu credința că s-ar putea să-i crească aripi până jos.

Atunci mi-am amintit de un sfat pe care l-am citit într-o carte a lui Elisabeth Kubler Ross – înțelepciune de la miile de muribunzi pe care i-a asistat în ultimele lor clipe. Pe patul de moarte oamenii regretă rareori lucrurile pe care le-au făcut în viața lor și cel mai des lucrurile pe care nu le-au făcut. M-am întrebat:

Dacă nu fac asta, dacă nu-mi urmez visul acum, cu toate riscurile, o să-mi pară rău toată viața?

Răspunsul care a venit de undeva, din cel mai adânc loc al ființei mele, a fost un mare și răsunător DA. Și m-am aruncat. Au trecut patru ani de atunci. Și niciodată, niciodată în anii ăștia nu mi-am spus “o să încerc”. Mereu îmi spun: “o să fac asta”. Și lucrurile se întâmplă. Am învățat să zbor.

În jurul meu sunt astăzi o mulțime de oameni care au trecut prin momente de alegere asemănătoare. Oameni care s-au eliberat de tirania lui “trebuie”, “nu se poate”, “e imposibil”.

Viorel a părăsit o poziție de director de marketing ca să facă bucătărie. A știut că misiunea lui e să creeze experiențe memorabile în farfurie. Au trecut 7 ani de atunci și el continuă să facă asta și să-i învețe și pe alții cum se face magia în tigaie. Camelia a renunțat, după multe frământări, la un job frumos în corporație ca să facă ceea ce iubea de când era copil – bijuterii. Toamna asta va găzdui primul ei curs într-o școală de bijuterie contemporană. Raluca a devenit coach după 13 ani de training în mai multe companii. Ieri îmi spunea că se vede făcând asta până la adânci bătrâneți și că bucuria de a-i vedea pe alții reușind și de ști că a putut fi lângă ei în momentele de cumpănă e inegalabilă. Luci este psiholog și unul din puținii specialiști Montessori în educație timpurie – 0-3 ani. A făcut o facultate, un master și o formare de câțiva ani ca să poată lucra cu micuți preverbali, pentru că atunci, la vârsta aia, se așează temelia pentru restul vieții. Și ea e acolo când cei mici construiesc fundația viitorului lor. Veronica a ales un job corporate unde poate face o diferență în viața oamenilor cu care lucrează. Și nu cunosc pe nimeni mai capabil să aducă oamenii potriviți împreună și să-i ajute să scoată la lumină tot ce au mai bun și mai frumos în ei. Cristina este cel mai bun psihoterapeut pe care îl cunosc. A terminat arte plastice, devenise un grafician de excepție. Dar drumul ei era altul și a avut curajul să-l urmeze. A făcut facutatea de psihologie și ani lungi de formare în psihoterapie iar astăzi salvează suflete. Full time.

Aș putea continua mult și bine- mai cunosc și alții, mulți alții. Antreprenori. Angajați. Toți împliniți în locurile și rolurile pe care și le-au ales. Oamenii ăștia nu sunt accidente. Nu sunt întâmplări. Nu sunt “norocoșii” care au sfidat sorții. Nu aveau cine știe ce resurse financiare care să le permită “luxul” de a-și urma vocațiile. Mulți au familii, oameni care depind de ei. Unii au credite. Sunt oameni “normali” și totuși nu. Diferența dintre ei și mulți alții care își poartă după ei nefericirea și o botează “ghinion”, “obligații”, “constrângeri” – este simplă. Oamenii ăștia s-au eliberat de sub tirania propriilor credințe limitative. Au ales să definească ei înșiși ce e sau nu e posibil în propria viață. Au ales să se lase ghidați de busola interioară a propriilor valori și a unei misiuni personale pe care fiecare și-a ales-o conștient. Și-au definit “de ce”-ul în viață și au avut curajul să-l urmeze. Au decis să redefinească succesul după propriile criterii. Au ales să se definească prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce fac și au încetat să-și mai așeze destinul în cutiuțele pe care educația, societatea, istoria personală și colectivă le pun la dispoziție.

Sunt oameni care trăiesc făcând ceea ce simt că s-au născut să facă. Nu e mereu ușor. Nu e comod. Drumul asumării de sine e deseori presărat cu incertitudine, frică. E greu să croiești poteci prin hățișuri neumblate. Autostrăzile deja bătătorite te invită mereu cu iluzoria lor aură de siguranță. Și totuși, câtă bucurie e pe drumul ăla pe care tu și numai tu l-ai ales! Câtă libertate într-o viață în care nu mai știi sigur unde o să fii peste cinci ani, însă știi cu certitudine de ce ești astăzi aici.

Articolul ăsta este pentru toți tinerii frumoși care acum își încep drumul. Este pentru toți oamenii care au un vis și-și spun în fiecare zi că nu se poate. Nu în ultimul rând, este pentru toți cei care au avut curajul să-și asume responsabilitatea pentru propria existență și să-și exercite cel mai măreț drept pe care fiecare l-am primit odată cu viața asta – să-i dea un sens.

6 Comments

  1. Alis,ma gandeam mai devreme, citind cateva lucruri undeva,care undeva se termina asa:tu in ce stadiu esti?
    Mi-au smuls un zambet cuvintele astea,pentru ca te pun in fata unor fapte si as fi vrut sa las cateva randuri,ca acum.
    Venind la tine am gasit ceea ce simteam ,la stadiul in care sunt as fi spus de fapt:lucrurile se intampla.

  2. Fratele meu este la inceputul unui astfel de drum… A avut curajul sa renunte, dupa douazeci de ani, la slujba din banca!

  3. Si ce te faci oare cand nu iti place ceea ce faci dar nici nu stii incotro sa o apuci, nu ti-ai descoperit inca visul si iti doresti atat de tare pentru ca vrei sa fii liber si fericit? 🙂

    • Alice, cred că foarte mulți oameni sunt în situația asta – știu ce nu le place dar nu a definit ce le place. Eu cred că primul pas este ăsta – să definești ce îți place, către ce aspiri. Există tot felul de exerciții drăguțe pentru genul ăsta de introspecție – liste de lucruri la care te pricepi, lucrrui care îți plac, calități pe care le ai, calități pe care le admiri la alții. Apoi task-ul e să începi să identifici un fir roșu între toate listele astea. De obicei tema aia comună e un punct de pornire. Sigur, e foarte simplist ce scriu eu aici, însă e un început și pe mine una m-a ajutat mult.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *