Unde fugi când te ascunzi de tine însuți?

running away from yourselfTocmai am terminat de citit o carte: “The Examined Life – How We Lose and Find Ourselves” scrisă de psihoanalistul Stephen Grosz. E o colecție de povești strânse în mai bine de 25 de ani de carieră de la pacienți, și pe care Grosz le transformă cu o măiestrie uimitoare în povești de viață din care noi toți putem învăța ceva.

Ce poți învăța din fobia, depresia, atacurile de panică, ura de sine sau obsesiile cuiva? Ce poți învăța de la o soție al cărui soț a murit?Dar de la un copil autist? Dar de la o tânără anorexică și depresivă?

Ce a învățat Grosz, ca om, din experiențele celor pe care îi trata în calitate de medic?

Toate astea sunt întrebări la care poți găsi răspuns citind această carte. Grosz are un talent extraordinar de a găsi revelații în cele mai groaznice drame umane. Departe de a fi tristă, cartea te “prinde” și te inspiră, atât prin ritmul poveștilor – fiecare are doar câteva pagini – cât și prin capacitatea ieșită din comun a lui Grosz de a extrage lecții universale din niște întâmplări foarte particulare.

Care a fost tema comună pe care am descoperit-o citind toate aceste povești, una mai interesantă ca alta? Tema este: “a fugi de tine însuți”.

Mi se pare că există în noi, în fiecare dintre noi, un impuls să “ne uităm pe fereastră” când lucrurile merg prost și “în oglindă” când merg bine. 

Cumva, printr-un mecanism care probabil inițial a fost menit să ne protejeze stima de sine, devenim infinit de creativi în a ne auto-sabota, a refuza să ne confruntăm cu proprii demoni și a ne încăpățâna să căutăm cauzele tuturor nefericirilor noastre în afară. Pur și simplu fugim de noi înșine, în loc să ne întoarcem spre adevărurile din interior, cele profunde. Facem asta cu atât mai abitir cu cât acele adevăruri sunt mai dureroase. Suntem maeștri la a ne minți și a ne ascunde de propria noastră conștiință. 

Una dintre poveștile din cartea asta m-a impresionat în mod deosebit. Grosz a cunoscut într-un avion o femeie care, din vorbă în vorbă, a ajuns să-i împărtășească problema pe care de ani de zile o avea cu părinții ei, mai ales cu tatăl care, în ultimii 16 ani, refuzase să-i mai vorbească sau să mai aibă orice fel de contact cu ea. Atât de înverșunat era tatăl în hotărârea lui încât nici când, cu ani în urmă, veniseră pe lume nepoții, copiii fiicei lui, nu își schimbase decizia. Ce oare îl făcea atât de înverșunat?

Motivul nu era, aparent, atât de dramatic pe cât te-ai aștepta. Fata, evreică, iubise și se măritase cu un băiat catolic. Tatăl făcuse crize de furie, cărora le-au urmat certuri teribile și comentarii rasiste cumplite la adresa viitorului ginere. Când fiica a refuzat să abandoneze ideea căsniciei cu tânărul blond catolic, tatăl a repudiat-o definitiv. Ea n-a înțeles niciodată cu adevărat decizia lui și a suferit cumplit ani de zile. Nici măcar căsnicia fericită n-a ajutat-o să treacă peste durerea de a fi respinsă de proprii părinți.

Acum, 16 ani mai târziu, femeia se întorcea acasă împreună cu băieții ei, deja adolescenți, care urmau să-și vadă bunica pentru prima oară. Primise un telefon de la mama ei care o anunța că părinții urmau să divorțeze pentru că tatăl avusese, în ultimiii 25 de ani, o relație cu secretara lui. Și ghiciți ce? Secretara era catolică. Și blondă.

Psihologii numesc fenomenul ăsta “scindare” (“splitting”). În cuvintele lui Grosz, scindarea este o “strategie inconștientă prin care negăm sentimente pe care nu le putem tolera. De obicei vrem să ne vedem pe noi înșine ca fiind buni și tindem să transferăm acele aspecte ale noastre pe care ne provoacă rușine asupra altor persoane sau grupuri. Scindarea e o modalitate de a evita auto-cunoașterea. Când tatăl lui Abby a respins-o, încerca să se separe pe el însuși de acele aspecte ale lui de care îi era rușine, pe care nu le putea tolera. Pe termen scurt asta ne dă senzația de ușurare – “Nu eu sunt rău, tu ești”. Dar negând și proiectând părți din noi asupra altora, ajungem să credem că acele părți nu sunt în controlul nostru. La extrem, scindarea ne face să vedem lumea ca un loc periculos – mai degrabă decât să-și vadă și accepte proprii demoni, tatăl lui Abby îi confruntă, ca și cum i-ar fi văzut pentru prima oară, în fiica lui.”

Cât de des, mă întreb, fugim de noi înșine în felul ăsta, proiectând părți din noi, pe care nu vrem să le vedem, asupra altora? Și nici măcar nu suntem conștienți de asta!

Eu una știu că am făcut asta de multe ori. Citind cartea lui Grosz mi-am amintit de câte ori am judecat, m-am enervat pe alții crezând că eu știu cel mai bine. De câte ori oare, mă întreb acum, chiar știu cel mai bine și de câte ori oare judecățile mele față de ceilalți nu sunt nimic altceva decât judecăți față de mine însămi?

Carl Jung spunea: “Tot ce ne irită la alții ne poate duce către o mai bună înțelegere de sine“.

Redescopăr adevărul ăsta în fiecare zi, de câte ori mă surprind fugind de mine și dând vina pe exterior. Și aproape zilnic mai primesc câte o lecție – oamenii pe care i-am judecat nu sunt altceva decât oglinzi pentru mine și propriile mele teme încă nerezolvate.

Așa cum mă întreb, vă întreb: “Unde vă ascundeți când fugiți de voi înșivă? Ce rol joacă “scindarea” în propriile voastre vieți?

Sunt sigură că n-o să vă pară rău să petreceți câteva ore din viață citind cartea lui Grosz, care e plină de o mulțime de alte povești inspiraționale despre viață, iubire, rătăcire și regăsire de sine. S-ar putea să vă ajute în propria voastră călătorie prin viață.

Cu drag de la cineva care a fugit, s-a întors, se rătăcește și se regăsește pe sine însăși din nou și din nou.

4 Comments

  1. Adriana /

    Imi place foarte mult cum scrii. Si, mai ales, cum gandesti.. sau, mai bine zis, cum simti. Keep walking! 😉

  2. oana /

    Buna. Tocmai am terminat cartea. Mi se pare o carte inceputa si neterminata. Cazurile raman deschise. Eu sunt acum intr.o perioada in care caut implementari, exemple, chiar incurajari. De aceea cautam ceva deznodamant in cazuri. Dar poate ca deznodamant nu exista. Tot se perinda multe partiale deznodamanturi prin viata.
    Multumesc pt hintul de a o citi. Mi.a activat apetitul.
    O zi buna tuturor. Oana

    • Oana, și mie mi s-a părut că poveștile rămân deschise. Dar, exact cum spui, poate că ăsta e farmecul lor – prea vrem deznodăminte în tot și toate… Poate lecția e să trăim povestea, prezenți și ancorați în “acum”, să ne învățăm lecțiile știind că o să mai urmeze și altele, fără să tot așteptăm momentul de “The end” – ăla o să vină oricum pentru toată lumea.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *