box-of-shameAm dat aseară share pe Facebook unui articol al Oanei Moraru – una din vocile cele mai puternice și, după părerea mea, inspiraționale din educație în România. Oana Moraru nu se teme să spună lucrurilor pe nume, iar articolul ăsta m-a atins în mod deosebit, pentru că subiectul – rușinea-  este unul foarte sensibil pentru mulți dintre noi, iar eu nu fac excepție. Ce m-a surprins a fost reacția pe care a generat-o postul meu – o groază de comentarii – majoritatea pro, unele contra și, bineînțeles, nelipsitele polemici.

Ceva în mine se strânge dureros când văd în continuare o mulțime de oameni – mulți dintre ei educatori sau profesori, mulți dintre ei părinți- cărora li se pare normal ca cei mici să fie educați utilizând rușinea drept instrument de șantaj emoțional sau pedeapsă. Vorbeam despre asta cu o foarte bună prietenă care mi-a spus ceva la care nu mă gândisem, însă mi s-a părut absolut corect – “Dacă generația părinților noștri a folosit rușinea în educație pentru că pur și simplu n-a știut să facă altfel, generația noastră nu mai are nici o scuză. Există acum atâta informație pe subiectul ăsta și despre educație în general, atâtea resurse, multe gratuite – cărți, site-uri – nu-ți trebuie decât un pic de bunăvoință și disponibilitate să pui mâna să citești”. E valabil și pentru educatorii și profesorii de azi.

Da, și eu cred că nu avem nicio scuză. Nici o scuză să ne mai bruscăm copiii în parc, cum am văzut deunăzi un tătic făcând. Nici o scuză să-i umilim. Nici o scuză să-i așezăm pe “scăunelul rușinii” – orice ar reprezenta el în fiecare familie sau clasă. Nu mai poți spune că nu știi ce impact ai atunci când condiționezi supunerea copilului tău de argumente de genul “o să râdă copiii de tine”, “ești mare, nu te mai smiorcăi”, “nu mai plânge ca o fetiță”, “mă faci de râs”. Nu te mai poți ascunde în spatele unor scuze de tipul “sunt obosit”, “mi-am pierdut răbdarea”, “m-a scos din sărite”, “e încăpățânat, altfel nu ascultă”, “ce-o să zică lumea – că nu sunt în stare să-mi strunesc copilul”.

Există cercetări extraordinare pe subiectul rușinii, care arată dincolo de orice dubiu că puține emoții sunt mai toxice pentru dezvoltarea ființei umane și calitatea relațiilor dintre oameni. Brene Brown este o cercetătoare care și-a dedicat o mare parte din carieră studiului acestui subiect. Ea spune:

Shame is the most powerful, master emotion. It’s the fear that we’re not good enough.

Da, rușinea este o super-emoție. Nu există frică mai dureroasă decât frica că nu suntem suficient, că în orice moment ceilalți ne-ar putea descoperi vulnerabilitatea.

Atunci când folosim rușinea ca să ne “educăm” copiii, intenția pozitivă este să îi facem conștienți de impactul acțiunilor lor. Luca, băiețelul despre care scrie Oana Moraru în articolul ei  a fost pus pe scăunelul rușinii la grădiniță pentru că a mușcat un alt copil. Mai mulți părinți au reacționat în comentariile de pe Facebook – “și ce era să-i facă dacă a mușcat? Nu e normal să învețe că nu trebuie să muște?”. Brene Brown ar spune că educatoarea a vrut să-i dea lui Luca o lecție. Pedeapsa ar trebui să-l facă să se simtă vinovat pentru ce a făcut și să nu mai repete greșeala. Însă, din păcate, ce nu înțelege educatoarea și ne arată cercetările lui Brown, este că vinovăție înseamnă să te simți rău pentru ceea ce ai făcut, în timp ce rușine înseamnă să te simți rău pentru ceea ce ești. Scăunelul rușinii nu-l va face niciodată pe Luca să se simtă rău pentru ceea de a făcut, însă îl va învăța rapid că e ceva în neregulă cu el și că ar trebui să se simtă prost pentru ceea ce este, că poate fi oricând pus la colț și privit ca pe un paria dacă nu se supune. Un copil de 2 sau 3 ani, care a mușcat pentru că poate e stresat de primele zile la grădiniță, poate că nu i s-au stabilit corect, ferm și blând niște limite sau poate încă nu pricepe consecințele acțiunilor lui, nu va înțelege nimic din “lecția” pe care, probabil cu bune intenții, adulții din jurul lui încearcă să i-o dea punându-l să stea pe scăunelul infamiei. Va simți însă în toată ființa lui mică gustul dureros al umilinței. Iar gustul ăsta îl va lua cu el mai târziu în viața de adult și-i va influența decizii, alegeri și poate însuși modul în care va trăi și-și va educa la rându-i propriii copii.

Prietena cu care povesteam oful meu legat de subiectul ăsta m-a întrebat de ce mă afectează atât de tare. Pe moment nu am știut să-i răspund – am știut doar că simt durere aproape fizică când văd copii pedepsiți prin umilință. Acum, scriind articolul ăsta, mi-am amintit brusc de ce mă doare atât de mult.

A existat un episod în copilăria mea când eu am fost Luca. Eram tot la grădiniță. Aveam patru ani și, după cum mi se povestește, vorbeam mult și nu mă temeam să-mi spun părerile în fața adulților din jurul meu (unele lucruri nu se schimbă niciodată, se pare). Îmi amintesc foarte bine incidentul cu pricina și, chiar dacă unele detalii s-au șters, emoțiile pe care le-am trăit sunt la fel de vii ca acum 28 de ani. Un copil a furat ceva din dulăpiorul altuia. Mama păgubitului a venit la grădiniță să se plângă și să afle cine era vinovatul. Mama “inculpatului” era o persoană influentă, pe care educatoarele nu voiau s-o pună într-o postură proastă (din nou, rușinea, sau poate frica – de data asta a adulților – a jucat un rol crucial). Așadar educatoarele au încercat să-l “acopere” pe vinovat și s-o convingă pe mama păgubitului că nu știau cine furase din dulapul copilului ei. Eu am asistat la discuția respectivă și, băgăcioasă și neîntrebată, am intervenit și am spus adevărul. Sigur că nu am înțeles toată “urzeala politică” pe care tocmai o distrusesem, nici situația îngrozitor de penibilă în care le-am pus pe educatoarele mele. În mintea mea de copil am crezut că fac ceva bun – oamenii păreau confuzi, eu știam care e realitatea și puteam să-i ajut. Simplu și corect, nu-i așa?

Ei bine, intervenția mea întru clarificare și adevăr m-a costat una din puținele bătăi serioase de care îmi aduc aminte din copilărie. Mama a fost chemată de urgență la grădiniță, a fost făcută cu ou și cu oțet, i s-a pus în vedere că are un copil impertinent care nu-și cunoaște lungul nasului și care a creat o situație jenantă (rușine pe toate planurile!), iar eu am suportat acasă consecințele sub forma unei corecții corporale de care încă îmi aduc perfect aminte. Iar a doua zi a urmat ceva mult mai dureros pentru mine. Am fost ridicată în picioare la ora prânzului în sala de mese, în fața tuturor celorlalți copii din grădiniță – să fi fost cel puțin 40 – și am fost dată exemplu negativ. “Să nu faceți și voi ca Alis, care intervine în discuțiile celor mari, vorbește neîntrebată și s-a dovedit prost crescută și impertinentă”.

Nu cred că vreunul din colegii mei a înțeles ce făcusem eu greșit. M-au privit, bucuroși probabil că nu erau în locul meu. Eu una sigur n-am înțeles. Am înțeles doar că eram un copil rău, care am făcut-o pe mama de rușine și că educatoarele pe care până atunci le iubeam nu mă mai plac pentru că ceva era în neregulă cu mine.

Nu cred că pățania mea e singulară. Nu cred că există vreun adult din generația mea cu care să fi lucrat în coaching și care să nu-mi fi povestit măcar câte un episod similar. Rușinea a fost un un soi de “dat” în copilăriile noastre și, pentru mulți dintre noi, e o emoție care și acum, ca adulți, ne paralizează și pe care din păcate de multe ori nici nu o mai recunoaștem ca atare. Cunosc o mulțime de oameni care își trăiesc viața mânați de rușine. Fac nunta așa cum vor rudele, nu cum și-ar dori ei – de rușine. Pleacă capul în fața unui șef sau partener abuziv- de rușine. Nu își cer drepturile – de rușine. Nu cer ceea ce și-ar dori în relația de cuplu – de rușine. Nu își spun punctele de vedere – de rușine. Nu spun ceea ce simt – de rușine. Nu sunt autentici – de rușine. Proiectează propria rușine neconștientizată sub formă de furie asupra altora – de multe ori acei “alții” sunt chiar copiii – exemplul mamei mele e mai mult decât grăitor – furia ei pe mine atunci a fost doar o expresie a propriei rușini.

Invitația mea pentru voi, prin articolul ăsta, este să vă gândiți ce anume faceți doar de rușine în viețile voastre sau ce anume v-ați dori să faceți sau să fiți și rușinea vă împiedică. V-aș mai invita să vă întrebați ce preț ați plătit până acum în viețile voastre atunci când v-ați lăsat ghidați de rușine? Ce ați pierdut? Pe cine ați pierdut? Ce nu v-ați dat voie să fiți sau să faceți doar pentru că v-a fost rușine? Și, pe cei care sunteți părinți sau lucrați cu copiii, v-aș mai invita să vă întrebați dacă asta e moștenirea pe care vreți s-o dați mai departe. Și dacă nu, ce ați vrea să puneți în loc și cum puteți deveni voi un exemplu pozitiv pentru ai voști copii, deschizându-le poarta către un viitor trăit mai curajos, mai autentic, mai empatic și mai uman.