Când am deschis facebook-ul azi dimineață mi-a căzut sub ochi, a câta oară, un articol de pe un blog în care, din nou – a câta oară – era vorba despre cât de greu e să crești copii. Articolul fusese share-uit de o prietenă – unul dintre cei mai zen oameni pe care îi cunosc – care se întreba, pe jumătate serioasă, pe jumătate amuzată, dacă ar trebui să se îngrijoreze despre ce va să vină când băiețelul ei, acum un bebeluș, va mai crește puțin…

Obsesia asta a lui “o să vezi tu…” mă sâcâie de mult. Aud formularea asta de dinainte să o avem pe Edna. Pe vremea când încă mă întrebam dacă sunt pregătită să am copii și ce fel de mamă mi-ar plăcea să fiu și nu mă grăbeam deloc pentru că eram convinsă, ca și acum, că viața poate fi minunată cu sau fără copii, atâta timp cât alegi conștient și asumat, auzeam: “grăbește-te, trece vremea, o să vezi tu ce greu o să fie dacă nu faci copii la tinerețe”… Apoi, când, după lungi și profunde discuții, ne-am răspuns, fiecare separat și apoi amândoi, convingător, la întrebarea “de ce vreau copil și de ce vrem un copil împreună” și apoi am invitat-o pe Edna în viața noastră, a început cu adevărat șirul dezastrelor proiectate într-un moment care era mereu un pic mai departe de unde ne aflam noi atunci.

Ești la jumătatea sarcinii și plină de energie? “O să vezi tu în ultimele luni ce greu o să fie”. Te pregătești de naștere și încă voioasă? “Dormi acum, că o să vezi tu după ce însemană oboseala…” Ai născut și ești în culmea fericirii? “Stai să vezi când o să înceapă colicile…”Ai copil de 2-3 luni și nu te plângi? “Stai să vezi când o să îi iasă dinții…”. Au trecut și colicile și durerile de dinți și n-a fost chiar așa rău iar tu te încăpățânezi să te bucuri de copilul tău, ba chiar, culmea culmilor, și de partenerul tău și reușiți să fiți în armonie, cu tot cu copil? “Stai să vezi după ce începe să meargă – n-o să mai aveți liniște”. Merge și viața ta încă nu e dată peste cap? “Stai să vezi când ajunge la 2 ani – nu te mai înțelegi cu el”. Îndrăznești să spui că ești fericit cu unul singur și nu simți nevoia de al doilea? “O să vezi tu ce rău o să-i fie singur și ce mult o să regreți că n-ai făcut doi…”.

Indiferent în ce moment al călătoriei de părinte ești, cineva, cumva, te avertizează despre un rău/greu/urât care o să vină. “Grădinița”, “Școala”, “Adolescența”… Sunt mai bine de doi ani de când ne tot urmărește spectrul lui “o să vezi tu” și ororile prezise încă nu ne-au ajuns.

Mă întreb (oarecum retoric) de unde vine voluptatea asta a unor părinți de a-i avertiza cu emfază pe alți părinți cu copii mai mici despre cât de greu o să le fie. Uneori am impresia că e un mod de a obține validare de sine prin suferință – “uite eu prin ce greutăți am trecut, cât am îndurat, cât sunt de puternic/important/curajos iar tu habar nu ai pentru că încă nu ai fost acolo – deci eu sunt superior”.

Mă bucur din suflet de rarele conversații în care pot împărtăși, relaxat, cu alt părinte toate descoperirile, bucuriile, revelațiile pe care copiii le aduc în viețile noastre. Mă bucur când putem râde împreună în loc să ne îngrijorăm împreună. Mă bucur când primesc zâmbete și povești complementare – “da, și noi ne distrăm/învățăm/creștem împreună cu copilul nostru”. Mă bucur când pot pune o întrebare și primi un sfat pertinent, nu o listă de “așa nu-uri” sau de categorice “așa se face”. Mă bucur când mă simt ascultată și primesc întrebări curioase în locul eternului “stai să-ți spun eu cum stau lucrurile”.

E foarte interesant că profețiile astea ale viitoarelor dezastre se practică doar între părinți. Aceiași părinți care le spun altor părinți “o să vezi cum o să fie” și “copii mici, probleme mici, copii mari probleme mari” își schimbă, deseori, brusc discursul când au de-a face cu ne-părinți. Deodată încep să-și amintească cât de “frumos e să ai copii”, cum “viața fără copii e pustie” și cum “copiii sunt cea mai mare realizare a unui om” și “îți dau un sens în viață” – ultimele două îmi dau fiori pe șira spinării.

În concluzie, dacă alegi să nu faci copii pentru că ești convins că treaba asta nu e pentru tine – o să fii judecat aspru și o să ți se spună că “o să vezi tu cât de mult o să regreți”. Dacă ai ales să-i faci, pregătește-te pentru că “o să vezi tu ce greu o să fie” și mai pregătește-te ca foarte mulți oameni să se simtă brusc îndreptățiți, ba chiar datori, să-ți dea sfaturi nesolicitate. Oricum a-i da-o, sigur nu e bine.

N-o să uit ce mi-a spus una dintre cele mai bune prietene ale mele, un spirit liber și mereu îndrăgostit: “Alis, sper ca după ce naști să mai pot să stau la povești și bârfe cu tine și să nu-mi vorbești doar despre lapte, scutece și parenting”. A trecut timpul și ne găsim în continuare timp de povestit despre tot felul de lucruri care n-au de-a face cu copiii și nu suntem mai puțin prietene pentru că am făcut niște alegeri diferite.

Am descoperit că viața nici nu s-a oprit, nici nu s-a îngustat și nici nu s-a dat peste cap în ziua în care eu am ales să am copii. Nu cred că ăștia mici sunt vreo cheie a fericirii. Nici o cauză a nefericirii. Nu mă simt nici mai mare, nici mai deșteaptă, nici mai împlinită, nici mai merituoasă, cunoscătoare, îndreptățită să dau din deget și să spun oricui că știu ceva ce el nu știe. Sunt aceeași eu ca înainte să am copii – aveam și înainte un sens în viață, mă bucuram de mine și de oamenii din jur, greșeam, învățam și creșteam pe dinăuntru. Sunt aceeași eu care acum se joacă mai mult, râde mai des, doarme mai puțin și a învățat o mulțime de lucruri despre răbdare, iubire necondiționată și cum să ajuți un omuleț foarte mic să se facă mare – iar astea sunt alegeri pe care le-am făcut și pe care mi le-am asumat în totalitate.

Alegerea de a deveni mamă a însemnat pentru mine nimic mai mult sau mai puțin decât să invit în viața mea încă om pe care să-l iubesc, de care să mă bucur și pe care să am ocazia să-l văd descoperindu-se pe sine în fiecare zi. E un om întreg, cu propria lui personalitate, nu e o extensie a mea și nu e reprezentativ pentru toți copiii de pe lumea asta. Nimic din ce trăiesc eu alături de copilul meu nu mă îndreptățește să-mi imaginez că am răspunsurile pentru alți părinți și copiii lor sau că pot spune cuiva care nu vrea copii că ar fi bine să facă. “Greul” meu poate fi “ușorul” altuia și “bucuria” mea ar putea fi o “corvoadă” pentru altcineva.

Cred că ne-ar ajuta pe toți să ne uităm în interior și să ne întrebăm sincer cât de conștienți și asumați suntem noi în rolul de părinți. Când tot ce vezi în rolul ăsta e greul, apăsarea unei responsabilități sufocante, poate ar trebui să te întrebi de ce ai ales să devii părinte de la bun început. Poate “greul” nu e despre copil, poate e despre tine. Despre motivațiile tale, fricile tale, istoria ta personală cu toate traumele ei, relația ta cu partenerul tău.

Poate ai ales să devii părinte ca să “nu-ți treacă vremea”, să “cimentezi relația”, să “intri în rândul lumii” sau “să-i faci pe-ai tăi bunici”. Niciunul dintre motivele astea nu e condamnabil. E plin de oameni care fac copiii din frică sau din motivații exterioare lor. Convingerea mea e că, odată veniți în lume, copiii noștri merită ca noi să facem un efort de “trezire”, de conștientizare și de introspecție și că nu e nicioată prea târziu să te întorci către tine și să te întrebi- “Cum mă pot bucura mai mult de copilul meu?”, “Cum îl pot integra în viața mea în mod armonios?”, “Ce fel de părinte vreau să fiu?”, “Ce fel de partener vreau să fiu pentru omul cu care am făcut un copil?”, “Cum fac loc și timp pentru mine, fiind în continuare prezent pentru copilul meu?”, “Ce moștenire car cu mine și am nevoie să vindec?”, “Ce poveri ale mele am nevoie să las jos ca să mă pot bucura cu adevărat de viața mea, așa cum e ea?”, “Cum pot să fac să fie mai ușor, nu mai greu?”.

Cred că un astfel de exercițiu ne-ar putea ajuta nu numai să ne bucurăm mai mult de copiii noștri, ci și să fim mai empatici cu alți părinți.

Toți ne uităm în jur și suntem programați să ne conectăm cu alții și să învățăm din experiențele lor. Iar atunci când pășești pe teren necunoscut e firesc să cauți repere la cei care au mai trecut pe acolo. Cred că noi, părinții de copii mai mari sau mai mici, am putea să ne ajutăm mai mult unii pe alții dacă ne-am încuraja și susține mai mult și judeca mai puțin. Cred că am putea să ne luăm mai multă stimă de sine din a oferi empatie altui părinte – fie bucurându-ne alături de el, fie susținându-l și încurajându-l într-un moment greu – în loc să aruncăm cu “o să vezi tu” care nu fac altceva decât să semene frică și îngrijorare pentru un viitor sumbru care poate n-o să se materializeze niciodată.

Dincolo de “o să vezi tu” e o întreagă lume care nu e “albă” sau “neagră” ci poate fi într-un spectru infinit de culori. Iar nuanțele le creăm noi, cu alegerile noastre, în fiecare zi.