Viitorul nostru dincolo de “Miorița”

Viitorul nostru dincolo de “Miorița”

Am devenit tot mai convinsă că balada asta este, într-adevăr (și din păcate), un poem fundamental al românilor și că, dacă azi ne uităm în jur și nu ne place ce vedem în România, “Miorița” ascunde o mulțime de răspunsuri. Însăși obstinația cu care o băgăm în continuare pe gât copiilor noștri prin școli și încă o considerăm (cu mândrie) ca fiind “balada noastră națională” vorbește enorm despre nevoia acută de schimbare care există în această țară.

Azi aleg să scriu comentariul meu la “Miorița”. E părerea mea, desigur subiectivă, ancorată mai degrabă într-o perspectivă psihologică decât într-una literară. Scriu “comentariul” ăsta cu vreo 20 de ani întârziere în speranța că astfel voi pune măcar o cărămidă la un viitor în care copilul meu, alături de cei al tuturor celor din generația mea, să trăiască și să construiască o altfel de istorie. 

Drama Premiantului

Drama Premiantului

Suntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.

Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia “zece pe linie” și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm – toate cu intenția declarată de a-i face “mai buni” și “a-i pregăti pentru viață”.
În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât “ce ai făcut azi la școală?”. Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă “ce trebuie”. Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: “Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic.” Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: “Te iubesc exact așa cum ești”.

35 și un strop de înțelepciune

35 și un strop de înțelepciune

Trăim într-o lume care deseori pare absurdă, haotică, contradictorie. Ne revoltăm de nedreptățile care par să se întâmple dincolo de controlul nostru, judecăm, ne polarizăm în “noi și ei”. Convingerea mea este că singura relație pe care cu adevărat o putem transforma este cea cu noi înșine și abia apoi putem face pasul spre a vindeca relația cu alții. Că totul, totul pleacă de aici. Cred din tot sufletul că lumea asta nu mai poate continua dacă fiecare dintre noi va continua să rămână în propria lui bulă, luptându-se cu sine și urându-i pe alții care nu sunt la fel.

Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Cred că ne-ar ajuta pe toți să ne uităm în interior și să ne întrebăm sincer cât de conștienți și asumați suntem noi în rolul de părinți. Când tot ce vezi în rolul ăsta e greul, apăsarea unei responsabilități sufocante, poate ar trebui să te întrebi de ce ai ales să devii părinte de la bun început. Poate “greul” nu e despre copil, poate e despre tine. Despre motivațiile tale, fricile tale, istoria ta personală cu toate traumele ei, relația ta cu partenerul tău.