Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Dincolo de spectrul lui “o să vezi tu”…

Cred că ne-ar ajuta pe toți să ne uităm în interior și să ne întrebăm sincer cât de conștienți și asumați suntem noi în rolul de părinți. Când tot ce vezi în rolul ăsta e greul, apăsarea unei responsabilități sufocante, poate ar trebui să te întrebi de ce ai ales să devii părinte de la bun început. Poate “greul” nu e despre copil, poate e despre tine. Despre motivațiile tale, fricile tale, istoria ta personală cu toate traumele ei, relația ta cu partenerul tău.

Crizele, cadouri ascunse

Crizele, cadouri ascunse

Am văzut oameni călătorind de la tristețe la liniște, de la confuzie la claritate, de la revoltă la pace, de la neputință la auto-asumare. Și toate călătoriile astea au plecat de la o criză personală. Așa cum mi-a spus un client de-al meu, într-un ecou al unui discurs fabulos al lui JK Rowling, exact pe tema crizelor care devin noi începuturi – “Am ajuns la fund. De aici chiar nu mai am unde să mă duc, decât în sus”. “Middle age crisis” nu e doar un mit. Și nu e doar la “middle age”.

Învățături din țara mămicilor

Învățături din țara mămicilor

Am senzația că deseori punem semnul egal între stima noastră de sine și rolul nostru de mame – deciziile pe care le luăm pentru copiii noștri, indiferent că e vorba de sănătatea, alimentația sau educația lor – devin un fel de măsură a valorii noastre ca ființe umane. Ne identificăm cu copiii noștri în asemenea măsură încât nu mai e loc de altcineva pe lângă noi, nici măcar de bărbații noștri. Și, poate, la un anumit nivel profund inconștient, ne hrănim cu ideea că tații nu vor putea face niciodată pentru copii ceea ce facem noi. Argumentul suprem în multe polemici despre parenting este “ai copii?” sau “ești mamă?”. Dacă nu, taci. Avem nevoie de grupuri formate exclusiv din mame pentru că “doar mamele pot înțelege”.

Și mă întreb. Tații? Cu ei cum rămâne? Pe ei cine îi întreabă cum se simt, ce frici au când li se naște un copil, ce fel de tați visează să fie? Pe ei cine îi întreabă cum le e când iubita lor alege să fie doar “mami”, iar cel mic devine singura ei preocupare? Lor cine le spune că sunt importanți, că cei mici au nevoie de ei la fel de mult ca de mame, că pot și trebuie să fie prezenți și, da, că sunt lucruri pe care numai ei, tații, le pot înțelege?

Nu, nu ne naștem leneși

Nu, nu ne naștem leneși

Cred că, mulți dintre noi, preferăm să ne chinuim toată viața dacă asta ne dă măcar iluzia că n-am trăit degeaba. Poate că, pentru mulți dintre noi, lenea și blazarea sunt un fel de moarte, iar convingerea că omul e intrinsec leneș și blazat nu face decât să ne dea mesajul – “keep moving or you will die”.