circumplex_pgAm primit aseară un mail scurt care conținea poate unul din cele mai profunde mesaje pe care le-am citit în ultimul timp. A venit de la o clientă de-a mea, manager într-o corporație, cu echipa căreia am avut bucuria să petrec de curând o zi cu totul specială. A fost o zi în care un grup de oameni de business inteligenți, serioși, profesioniști, performanți și competitivi și-au dat jos măștile corporatiste și și-au dat voie să fie doar oameni – frumoși, sensibili, vulnerabili, imperfecți și extraordinar de autentici. O zi în care am măsurat cu o serie de chestionare psihometrice de la Human Synergistics modul în care acești oameni interacționează între ei și am vorbit despre trei tipuri de atitudini pe care le putem avea unii față de alții – agresive (roșii), pasive (verzi) și constructive (albastre). Am vorbit despre cum agresivitatea și pasivitatea, ambele consecințe ale unor temeri, sunt două moduri în care am învățat, de mici, să relaționăm unii cu alții pentru a ne proteja, în timp ce constructivismul, bazat pe încredere și bunăvoință, e o pornire pe care poate toți o aveam în primii noștri ani de viață, însă am uitat-o după multe experiențe care ne-au așezat nenumărate straturi de frici peste inocența copilăriei.

De fiecare dată când explic în fața unui grup mecanismele fricii și încrederii îmi dau seama că e greu să găsesc formularea perfectă, cea care ar da sens mesajului în fața unei audiențe de obicei hiper-raționale. Aud, în mediul de business, tot felul de întrebări de bună credință, la care uneori îmi e greu să răspund fără să devin prea abstractă: “Ce interes am avea să nu mai concurăm între noi?”, “De ce avem mai mult de câștigat dacă ne ajutăm decât dacă ne vedem fiecare de propriul interes?”, “Cum putem să mai avem rezultate într-o lume hiper-competitivă dacă ne preocupă binele celuilalt?”, “Altruismul și profitul au cum să meargă mână în mână?”, “Pot să am încredere în ceilalți și să renunț la control fără să-mi asum riscul că o să fiu dezamăgit sau lucrurile o să o ia razna?”.

Cum să explic că toate întrebările astea sunt, de fapt, despre frică și dragoste? Că frica este singurul motiv pentru care oamenii simt nevoia să concureze obsesiv, să controleze totul, să fie cârcotași sau hiper-perfecționiști sau, în cealaltă extremă, să evite conflictul, să se supună fără crâcnire sau să fie excesiv și nenatural de drăguți unii cu ceilalți și dispuși la compromisuri dezavantajoase. Că dragostea este cea care ne determină să avem încredere, să ne pese, să ne ajutăm chiar atunci când nu avem direct și imediat ceva de câștigat, să ne susținem punctele de vedere curajos și cu respect pentru cel din fața noastră, să fim autentici, să ne dăm voie să oferim și să primim ajutor când avem nevoie, să facem mai mult și să vrem să demonstrăm mai puțin.

Cum să explic că dragostea și frica sunt două forțe care ne conduc viețile? Că ne naștem cu dragoste și că, așa cum arată neuro-știința, suntem capabili să învățăm extraordinar de repede frica? Că suntem niște ființe care au evoluat milioane de ani conduse de instinctul de supraviețuire luptă/fugă și că același instinct care ne-a salvat viețile în savană ne determină acum să ne “mâncăm” fără niciun sens unii pe alții? Că, în ciuda acestui instinct prezent în fiecare dintre noi, toți venim pe lume deschiși, încrezători și plini de lumină, ca și cum asta ar fi starea zero, starea de început, când purtăm cu noi energia iubirii necondiționate, a altruismului, a colaborării pe care apoi le uităm odată ce începem să învățăm frica și ni se declanșează ancestralele instincte de auto-protecție.

Cum să explic că în noi se luptă toată viața aceste două forțe – iubirea, starea de conștiință evoluată, cu frica, starea de conștiință a animalului preocupat exclusiv de propria supraviețuire? Că trăim într-o lume în care frica naște, la propriu, monștri, în care preocuparea îngustă pentru propriul confort și propria supraviețuire se face pe seama celor din jur, pe seama planetei înseși. Că am ajuns într-un moment în istoria noastră în care nu ne mai putem permite să trăim conduși de frică – nu dacă ne dorim să mai existe specia asta și pentru generațiile care urmează. Că nu ne mai permitem să fim egoiști, agresivi, risipitori de resurse, orbi, veșnic cu garda sus, veșnic cu ochii în patru la pericole și amenințări, perpetuu preocupați să construim o bulă în care noi și ai noștri să fim bine, iar după noi potopul. Că, la nivel personal, emoțiile noastre negative ne îmbolnăvesc corpul și ne otrăvesc relațiile. Că, la nivel colectiv, planeta asta nu mai poate să ne încapă pe toți cu bulele noastre. Că e timpul să construim o singură bulă în care să încăpem toți cu tot cu mediul în care ne ducem viețile. Iar o astfel de mare bulă nu se poate construi cu frică, ci cu iubire și încredere.

Cum să explic toate astea într-un mod inteligibil? Cum să le exprim ca să nu sune a “bla bla” filozofico-idealist și să atingă, în modul cel mai practic, viețile unor oameni ca mine și ca voi – oameni cu familii, rate, joburi, vise pentru viitor?

În seara asta, citind mailul clientei mele, am realizat că poate mă apropii de acel moment magic în care mesajul ăsta ajunge cu adevărat la oamenii pragmatici din fața mea sau poate că pur și simplu oamenii au început să fie pregătiți să-l recepteze și să reflecteze asupra lui.

Referindu-se la măsurătoarea de comportamente pe care am făcut-o împreună cu echipa ei, îmi scrie simplu și frumos, mai frumos decât aș fi fost eu în stare să exprim:

“Comportamentele rosii si verzi sunt în fapt reacții fight/luptă (roșu) sau flight/fugă (verde). Cele pentru care creierul nostru se auto-programează de zeci de mii de ani. Și că  cele albastre (comportamentele constructive) sunt cele de dragoste, pe care învățații sau iluminații le-au înțeles ca fiind următoarea etapă de dezvoltare a omenirii. Care omenire, pe alocuri, începe să iasă din epoca în care “fight or flight” este esențial pentru supraviețuire. Deci, e firesc sa fie greu, nenatural, să te manifesti în albastru, căci nu e programarea adâncă. Dar, este o necesitate să încercam sa fim în “albastru”, pentru că aceste comportamente sunt noua etapa de dezvoltare (chiar fiziologică) a speciei umane. Necesitate, dacă vrem să fim parte din cei care supraviețuiesc (asa cum e demonstrat de Viktor Frankl sau Nicolae Steinhardt sau de alte zeci de mărturii ale sfinților din închisorile comuniste).”

Așadar, dragii mei, invitația pentru voi este să vă întrebați care e emoția din spatele celor mai importante decizi pe care le luați sau care guvernează relațiile cu cei dragi vouă. Să descoperiți dacă acum vă trăiți viața din frică sau din iubire și, dacă e ceva de schimbat, să faceți o alegere conștientă. Nu pot decât să sper că ea vă va duce spre vieți mai senine, mai fericite, mai responsabile, mai conectate cu cei din jur și cu lumea mare. Spre mai mult “albastru”.