mindful livingUltimele două săptămâni mi-au fost pline de emoții, întâmplări, vise, cursuri, gânduri, bucurii, griji, zâmbete, frici, dragoste – toate, toate trăite conștient.

Viorel s-a întors acasă după aproape un an și jumătate petrecute la malul oceanului, într-un loc în care e soare pe cer și în oameni. S-a născut oficial Taste Learners – partenerul culinar al lui Mind Learners. El ține cursuri de gătit pentru amatorii pasionați de arta culinară, eu țin workshopuri de autocunoaștere pentru căutătorii de sine. Toate în același spațiu pe care l-am visat împreună acum jumătate de an, pe o ploaie braziliană torențială, și acum îl vedem devenit realitate. O realitate în care mirosul de mâncare delicioasă se amestecă cu mirosul de markere proaspete iar personalitățile și idiosincraziile fiecăruia dintre noi se întâlnesc și învață să danseze împreună.

E foarte frumos și romantic tot procesul ăsta de reîntâlnire și construcție a unui vis comun, însă nu e tot timpul ușor și nici lipsit de lecții pentru fiecare dintre noi. Săptămânile astea am devenit brusc și mai conștientă de toate trăirile mele. Mi-am reamintit cum mă simțeam în perioada în care am trăit ca un somnambul – trezindu-mă în fiecare zi în aceeași rutină, fără să-mi pun prea multe întrebări despre de ce fac ceea ce fac și ce simt în timp ce fac ceea ce fac. Mi-am dat seama cât de greu e uneori să-ți asumi responsabilitatea deplină pentru propria viață. M-am gândit la cât de ușor era când trăiam ca prin somn.

Viața ca un somnambul e o viață în care toate trăirile îți sunt cumva anesteziate, iar întrebările importante plutesc undeva în zona crepusculară de dincolo de conștientizare. Parcă știi ce nu-ți convine, însă nu ai puterea să rostești. Parcă ai vrea altceva, însă nu poți spune exact ce. Parcă nu așa ar trebui să arate viața ta, dar nu prea poți defini cum ai vrea să fie.

Viața trăită în virtutea inerției are și ea totuși avantajele ei. Nu te bucuri intens dar nici nu suferi cumplit. Rutina îți dă un soi de comfort din care, oricât te-ai plânge, tot e greu să ieși. E oarecum deprimant să te prăbușești în fiecare seară în fața televizorului, însă nici nu găsești energia să ieși, să faci altceva. Te plângi că nu ai timp liber pentru tine dar nici nu știi ce să faci cu el atunci când îl ai. Aștepți weekendurile cu nerăbdare, însă reușești cumva să le transformi rapid într-o altfel de rutină – curățenie, supermarket, parc, mâncare multă la prânz, teme, duminică seară și apoi iar e luni. Începe cealaltă rutină – aia din timpul săptămânii. Până vineri aștepți să vină iar weekendul și până sâmbătă seara te-ai plictisit. Te odihnești de rutină printr-o altfel de rutină și starea asta are, într-un fel ciudat, farmecul ei. Poți mereu să dai vina pe altceva sau altcineva pentru ce nu-ți convine.

Viața conștientă e un altfel de univers. În lumea asta emoțiile se trăiesc intens. Și ele nu sunt doar plăcute. În exercițiul ăsta al descoperirii de sine și vieții trăite trează am descoperit că e al naibii de greu uneori să nu fiu anesteziată. Când mă enervez îmi dau seama că mă enervez și deseori mă supăr pe mine că m-am enervat, apoi mă mâhnesc că m-am auto-judecat și tot așa. De când am început să mă observ atent și conștient am remarcat că nu mai pot să mă mint, nici dacă aș vrea. Nu pot să mă păcălesc că-mi e bine în momentele în care-mi e rău și nici nu mai pot să dau vina pe altcineva atunci când nu-mi convine ceva. Vechile tertipuri prin care fugeam de responsabilitate pur și simplu nu mai funcționează. Când mă trezesc cu fața la cearceaf nu mai pot pretinde că am “o zi proastă” pentru că știu că depinde doar de mine să o fac bună. Când el mă supără știu că de fapt aleg să mă supăr și că orice simt e numai și numai despre mine. Înțeleg că nimeni nu e responsabil de emoțiile mele, că ele îmi aparțin, laolaltă cu toate lecțiile pe care le învăț permanent din tot ce mi se întâmplă.

În același timp, trăind “trează” am descoperit o paletă de emoții pozitive despre care nici nu știam că există. Am descoperit iubirea conștientă pentru omul de lângă mine, nu pentru proiecțiile și așteptările mele de la el. Am descoperit pacea, toleranța, acceptarea. Am descoperit o capacitate extraordinară de a mă bucura de lucrurile mărunte – mirosul de Pronto  după ce face Flori curat, zâmbetul lui de sâmbătă dimineața când mă întreabă vesel “noi ce facem azi, iubita mea?”, soarele care se strecoară printre draperii la apus și îmbracă mansarda noastră în nuanțe de roșu arămiu, privirile concentrate ale oamenilor de la cursuri când tocmai au mai descoperit ceva nou despre ei… Toate astea îmi aduc o bucurie pe care acum câțiva ani eram incapabilă să o simt.

Am înțeles că atunci când te trezești la viață e imposibl să te mai culci la loc. Am învățat că nu pot simți selectiv – nu pot fi conștientă doar atunci când mă bucur și adormită atunci când mi-e greu. Am învățat că viața conștientă e o viață în care trebuie să am puterea să îmi asum tot – momentele de dezechilibru, fricile, nevoile de control – la fel cum, tot în viața asta “trează”, mă bucur mai mult și mai intens de toate minunile din mine și din jurul meu decât am făcut-o vreodată când trăiam ca o somnambulă.

În munca mea cu oamenii fac tot ce pot să îi ajut să se “trezească”. Înțeleg în același timp de ce le e atât de greu. Și mie îmi e greu – nu de puține ori mi-aș dori să mă pot “culca” la loc. În același timp îmi dau seama că a trăi conștient și asumat e cel mai mare cadou pe care mi l-am oferit vreodată mie însămi. Înțeleg că orice zi gri, orice emoție tulbure, orice trăire care doare – sunt trecătoare. Înțeleg că am în fiecare moment libertatea să-mi schimb starea și-mi exercit libertatea asta de fiecare dată. În cele mai triste zile mă îmbrac cu cele mai colorate haine. În cele mai “ploioase” momente ascult cele mai vesele cântece. Când nu sunt în stare să fiu bucuroasă pentru nimic caut și mai abitir motive de bucurie și recunoștință. Și înțeleg, cu fiecare zi care trece, că fericirea nu este despre a fi extatic tot timpul, ci despre a alege, conșient, în fiecare clipă, să fii responsabil de starea ta, să o accepți, să-ți dai voie s-o trăiești, apoi să lași viața să curgă prin tine și să te ducă mai departe.

Se spune că Dalai Lama a fost întrebat de unul din apropiații lui: “Dumneavoastră chiar nu vă enervați niciodată? Sunteți chiar așa…zen….tot timpul?” “Nici vorbă!” ar fi răspuns înțeleptul. “Sigur că mă enervez. Însă aleg să nu stau mult acolo.”

Așa și eu. Sigur că mă enervez. Învăț că pot să aleg să nu stau mult acolo.