Zilele trecute stăteam de vorbă cu o prietenă despre ce înseamnă “aoleo” în cultura românească. Și, din nou, mi-am adus aminte de “Miorița”. Mă întorc periodic cu gândul la balada asta, una dintre “capodoperele folclorului românesc”, care mi-a mâncat sufletul elevă fiind și pe care (nu aruncați cu pietre!) în ruptul capului n-am fost în stare s-o înțeleg sau apreciez atunci când am fost forțată s-o învăț și apoi să scriu despre ea la teze prin liceu. Mi-am dat seama târziu ce implicații colosale are faptul că nimeni niciodată nu m-a întrebat, în toți anii de școală, care este părerea mea despre vreo carte/poezie sau orice altă operă literară pe care a trebuit s-o citesc (nu mai vorbesc despre implicațiile faptului că niciodată nu mi-a fost permis să-mi aleg lecturile la școală, ceea ce a făcut ca lista mea de cărți de suflet să fie, de-a lungul anilor, complet paralelă celei a lecturilor școlare).

“Miorița” nu a fost o excepție. Am învățat-o pe dinafară, am învățat și comentariul – o colecție de opinii ale altora, împachetate în limbaj de lemn – am reprodus mecanic ideile din această “baladă fundamentală a poporului român”, am scris silitoare despre “planul epic” și “planul liric”, despre “comuniunea românului cu natura”, “alegoria morții”, despre Miorița ca “dovada a geniului creator al poporului român” – am obținut regulamentarul “zece” și mi-am văzut mai departe de viața mea.

Apoi anii au trecut și viața m-a adus într-o poziție în care am avut marele noroc să am contact cu mii de oameni în contexte de învățare prin introspecție. Am ajuns să am o profesie care mi-a permis să aflu nenumărate povești de viață, să am conversații despre valorile și convingerile care le ghidează oamenilor deciziile cele mai importante, să învăț sistematic despre psihicul uman și să lucrez cu instrumente validate științific de măsurare a culturii organizaționale. Am ajuns să am acces la date concrete despre cultura noastră națională și cum se compară ea cu cea a altor nații de pe lumea asta și acela a fost momentul în care, brusc, “Miorița” a revenit în mintea mea cu o forță pe care nu-mi imaginam că o lecție demult uitată ar putea s-o aibă.

Am devenit tot mai convinsă că balada asta este, într-adevăr (și din păcate), un poem fundamental al românilor și că, dacă azi ne uităm în jur și nu ne place ce vedem în România, “Miorița” ascunde o mulțime de răspunsuri. Însăși obstinația cu care o băgăm în continuare pe gât copiilor noștri prin școli și încă o considerăm (cu mândrie) ca fiind “balada noastră națională” vorbește enorm despre nevoia acută de schimbare care există în această țară.

Azi aleg să scriu comentariul meu la “Miorița”. E părerea mea, desigur subiectivă, ancorată mai degrabă într-o perspectivă psihologică decât într-una literară. Scriu “comentariul” ăsta cu vreo 20 de ani întârziere în speranța că astfel voi pune măcar o cărămidă la un viitor în care copilul meu, alături de cei al tuturor celor din generația mea, să trăiască și să construiască o altfel de istorie.

Dacă nu vă mai amintiți textul exact al baladei, îl redau aici, bucată cu bucată, alături de gândurile mele.

“Pe-un picior de plai,  /Pe-o gură de rai,  /Iată vin în cale,  /Se cobor la vale,  /Trei turme de miei, /Cu trei ciobănei. Unu-i moldovan, /Unu-i ungurean /Şi unu-i vrâncean. /Iar cel ungurean/ Şi cu ce-l vrâncean, / Mări, se vorbiră, /Ei se sfătuiră/ Pe l-apus de soare/ Ca să mi-l omoare/ Pe cel moldovan,/ Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi. “

Așadar, încă de la început aflăm despre cei trei ciobani, din trei regiuni ale țării care, deși sunt colegi de breaslă, sunt măcinați de invidie pe acela dintre ei care pare să aibă mai mult. Așa de mare-i invidia asta, încât doi dintre ei decid să-l omoare pe al treilea. Făcând o mică excursie în viața reală, avem un studiu despre cultura organizațiilor din România care arată suntem în top 10% mondial pe o dimensiune culturală numită în cercetare “competitivitate” – care înseamnă de fapt obsesia competiției cu celălalt, comparația continuă ca mod de validare a propriei valori, atitudine alb/negru – câștig/pierdere, lipsă de colaborare, derapaje etice, sabotarea competitorilor, invidie endemică și, în general, atitudini de tipul – “să moară și capra vecinului”. Da, suntem campioni – 90% din națiile din această lume sunt mai puțin înclinate spre competiție toxică decât suntem noi. Deloc surprinzător un alt studiu, de data asta global, ne plasează între ultimele 5% țări din lume în ceea ce privește încrederea în semeni. În România doar 7% din populație consideră că poți avea încredere în oameni.

Ce preț plătim pentru această omniprezență a invidiei și neîncrederii în ceilalți? Ei bine, e suficient să ne uităm în jur. Avem reale probleme din a crea orice fel de comunități în absența unei amenințări care să ne unească (temporar). Nu reușim să colaborăm pentru a construi ceva în interes comun iar când astfel de colaborări se întâmplă totuși – cum e primul spital de oncologie pediatrică din România, construit printr-un fantastic efort al unui ONG și o mulțime de oameni de bine – ne uităm cu mirare și constatăm stupefiați că Statul, însuși Statul – pune bețe în roate și câte o piedică pentru ca asemenea proiecte să fie cât mai rare, ca niște flori în deșert.

Locuim ani de zile în blocuri sau cartiere în care fie nu ne cunoaștem, fie ne antipatizăm vecinii. Ne ducem copiii la școli unde sunt permanent încurajați să concureze cu colegii lor iar părinții concurează pentru “al meu e premiant” – pentru ca mai apoi, ani mai târziu, companiile în care acești copii, deveniți adulți, vor lucra să investească sume colosale pentru a-i învăța să lucreze în echipă. De multe ori e prea târziu – așa cum cei trei ciobani care ar fi trebuit să fie o echipă erau de fapt fiecare pentru el sau, în funcție de interesele de moment, doi împotriva unuia, tot așa le e și angajaților români extrem de greu să renunțe la ceva din ego-ul propriu pentru a construi altceva (mai bun) împreună cu alții.

Revenind la “Miorița”. Ciobanul are uriașul noroc că oița lui năzdrăvană îl avertizează de pericolul iminent. Ce face el?

“Oiţă bârsană, /De eşti năzdrăvană, /şi de-a fi să mor /în câmp de mohor, /Să spui lui vrâncean /Şi lui ungurean /Ca să mă îngroape /Aice, pe-aproape, /În strunga de oi, /Să fiu tot cu voi; /În dosul stânii / Să-mi aud cânii. / Aste să le spui, / Iar la cap să-mi pui/ Fluieraş de fag, /Mult zice cu drag; /Fluieraş de os, /Mult zice duios; /Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc! /Vântul, când a bate, /Prin ele-a răzbate /Ş-oile s-or strânge, /Pe mine m-or plânge /Cu lacrimi de sânge!”

Există în psihologie un concept care se numește “neputința învățată” (learned helplessness), definit ca “sentimentul de neputință pe care o persoană ajunge să îl resimtă în urma unor eșecuri repetate. Este una dintre cauzele depresiei”. Reacția ciobanului la aflarea planului celorlalți doi este un studiu de caz fantastic de “neputință învățată”. Nu știm ce eșecuri teribile mai suferise el în viața lui care îl predispuseseră la o astfel de reacție de resemnare, însă știm că balada asta este prezentată copiilor ca “expresia spiritului românesc”. De unde rezultă că spiritul românesc ne invită să ne așteptăm resemnați moartea, convinși că nu are niciun rost să ne luptăm cu forțele destinului.

Am pierdut șirul discuțiilor aproape identice pe care le-am purtat de-a lungul anilor cu oamenii din companiile cu care am lucrat ca și trainer și în care am auzit “suntem prea mici ca să schimbăm ceva”/ “șefii noștri ar trebui să vină și ei la cursul ăsta, că ei sunt cei care nu înțeleg că ar trebui să se schimbe”/ “asta e cultura noastră, ce să facem?”/ “nu avem noi nicio putere, deciziile se iau la alt nivel”. Mereu libertatea pare să fie în afara noastră, alții par să țină frâiele destinului nostru iar noi nu putem decât să ne resemnăm. Foarte interesant este că uneori cei care îmi spun asta sunt chiar cei din top management – deci sentimentul de libertate de a schimba lucrurile nu e neapărat legat de poziția ierarhică.  Mereu există altcineva cu mai multă putere, altcineva care e de vină, mereu găsim un motiv pentru care, deși ne plângem de status-quo, alegem să nu facem nimic și ne complacem într-un soi de nefericire perpetuă de care, în timp, ajungem să fim chiar mândri. Ajungem să ne împrietenim cu victimizarea și să ne purtăm martiriul ca pe un fel de diplomă de onoare: “Uite ce viață grea am și cât mă sacrific, deci uite ce om bun sunt!” – când oile se strâng să te plângă cu lacrimi de sânge înseamnă că ai fost cineva.

“Iar tu de omor / Să nu le spui lor. / Să le spui curat / Că m-am însurat/ Cu-o mândră crăiasă,  /A lumii mireasă;  /Că la nunta mea / A căzut o stea; / Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa. / Brazi şi paltinaşi / I-am avut nuntaşi,/ Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păserele mii, / Şi stele făclii!  /Iar dacă-i zări,  /Dacă-i întâlni  /Măicuţă bătrână,  /Cu brâul de lână, /Din ochi lăcrimând, /Pe câmpi alergând, /Pe toţi întrebând /Şi la toţi zicând: /”Cine-a cunoscut, /Cine mi-a văzut /Mândru ciobănel, /Tras printr-un inel? /Feţişoara lui, /Spuma laptelui; /Musteţioara lui, /Spicul grâului; /Perişorul lui, /Peana corbului; /Ochişorii lui, /Mura câmpului? ” /Tu, mioara mea, /Să te-nduri de ea /Şi-i spune curat /Că m-am însurat /Cu-o fată de crai, /Pe-o gură de rai. /Iar la cea măicuţă /Să nu spui, drăguţă, /Că la nunta mea/ A căzut o stea, /C-am avut nuntaşi/ Brazi şi paltinaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păserele mii, / Şi stele făclii!”

Ultima parte, dincolo de martiriu și victimizare – minciuna și fuga de emoțiile negative. Ciobănașul lasă instrucțiuni clare oiței să mintă selectiv celelalte oi și apoi pe mama lui îndurerată cu intenția (teoretic pozitivă) de a le feri de suferință. Deși el nu e capabil să își asume responsabilitatea propriului destin să să acționeze pentru a-și croi altul, totuși se simte responsabil de ce vor simți alții după moartea lui. Pentru că, nu-i așa, e mult mai ușor să ignorăm propriile neputințe și să ne “ținem ocupați” cu a-i salva pe alții. Și, desigur, nici nu ne trece prin cap că ceilalți pot avea dreptul să-și trăiască emoțiile sau că ele (chiar și cele extrem de dureroase) au un rol important și nu trebuie reprimate. Suferința după moartea cuiva, trăită conștient, e parte a procesului de vindecare. Evitată, această suferință nu face decât să se adâncească și să blocheze persoana în procesul doliului. Însă ciobănașul nostru nu știe toate astea.

Nu știe nici că, prin încercarea lui de a-i feri pe cei dragi de emoție, exprimă o altă caracteristică culturală care ne dă foarte mult de furcă nouă, românilor.

“Nu mai plânge, ești băiat mare”. “E rușine să plângi”. “O să râdă copiii de tine”. Relația noastră cu emoțiile este una foarte complicată. Nu vorbim despre ele. Nu le înțelegem. Nu există niciun fel de educație emoțională în școală și, cel puțin în copilăriile celor care suntem acum adulți, nici acasă subiectul nu era discutat decât în măsura în care ne simțeam presați să ne ascundem emoțiile negative (furia era pedepsită, frica și tristețea descurajate, rușinea folosită pe post de instrument educațional) și nici pe cele pozitive nu le puteam exprima complet liber  – “nu mai râde atâta, că dai în plâns”. Cunosc extrem de mulți oameni care nu-și amintesc să fi auzit în copilăria lor “te iubesc”.

De ce are nevoie ciobanul să mintă? De ce nu își asumă alegerea de a se lăsa omorât și nu o lasă pe mioară să spună deschis celorlalte oi și mamei care-l va căuta că el a murit?

Mulți am crescut în familii în care nenumărate lucruri au rămas nespuse. Aproape în fiecare familie existau secrete – unele dintre ele despre care nu s-a vorbit nici după moartea unui membru sau a altuia, deși toată lumea știa și poate generația următoare avea nevoie să fie eliberată de sub povara acelor povești nerostite și suferințe neexprimate. Minciuna (chiar și prin omisiune) a otrăvit nenumărate vieți și continuă s-o facă. Majoritatea dintre noi am văzut acasă modele de relații disfuncționale într-un fel sau altul. Din fericire, de ceva timp încoace, constat cu bucurie că tot mai mulți oameni acceptă că au nevoie să meargă la terapie și să se vindece. Iar partea cea mai importantă din procesul terapeutic este, deseori, reluarea contactului conștient cu propriile emoții, reprimate de ani de zile de o educație în care limbajul emoțional a fost absent, iar pasul următor este comunicarea deschisă, sinceră, autentică care, și ea, ne-a lipsit multora dintre noi.

Așadar, cum arată viitorul nostru dincolo de “Miorița?”.

Mă uit în jur și nu e totul negru. Văd oameni care se luptă pentru a crea comunități care nu apără ceva, ci construiesc ceva. Un spital. Un festival. O conferință. Un business social. O universitate alternativă. Un posibil alt fel de partid politic. O comunitate de părinți care citesc copiilor și își recomandă unii altora cărți care să educe și să inspire. Un ONG care schimbă educația.

Văd oameni care merg la terapie sau în grupuri de dezvoltare personală. Văd familii în care emoții sunt acceptate și încurajate și în care cei mici învață că au o voce și că libertatea e în interiorul lor. Văd profesori care au lăsat în urmă o carieră de 30 de ani și au luat-o de la capăt, devenind mentori pentru alți profesori care încearcă să insufle copiilor iubire de școală și să construiască la clasă o comunitate de copiii care învață împreună și pot fi prieteni, nu concurenți. Văd manageri care pornesc proiecte de transformare în echipele lor și aleg să-și aducă inima la birou, să își creeze și trăiască o misiune personală din a face lumea un loc mai bun. Văd o mulțime de oameni care donează în fiecare lună către cauze sociale, organizații de mediu, centre de jurnalism independent. Văd oameni care au ieșit de zeci de ori prin piețe înghețate ca să-și strige nemulțumirea. Oameni care refuză să mai dea șpagă. Oameni care aleg să nu mai depășească pe linia continuă.

Văd un viitor după “Miorița”. Un viitor în care cei trei ciobani ar putea, la un moment dat, să meargă liniștiți împreună cu turmele lor, ajutându-se unul pe altul și având toți de câștigat din asta. Cred că viitorul ăla e încă departe și sunt zile în care mi se pare că n-o să vină niciodată. Cred totuși că merită să încercăm să vorbim despre el, despre ce e nevoie să se schimbe în noi pentru ca el să fie posibil.

Poate “comentariul” meu la “Miorița” va părea unora o impietate. Însă cred că e nevoie de el. Cred că suntem într-un moment foarte greu al istoriei noastre. Mai cred că a ne pune la îndoială convingerile colective este vital pentru a putea spera să ieșim la un moment dat la lumină din acest tunel al neputinței, al concurenței oarbe, al amorțelii spiritului și al valorilor întoarse pe dos înspre un loc în care, colectiv, să trăim mai conștient, mai interdependent și mai autentic.

Photo credits: Sam Carter on Unsplash