Recent Posts

Învățături din țara mămicilor

Aug 20, 16 Învățături din țara mămicilor

Posted by in Auto-cunoaștere

Sunt, de puțin timp, membră a unui grup de mămici pe Facebook. Am fugit de grupurile astea cât am putut, știind de mult că sunt un teren fertil pentru polemică și agresivitatea aia de care numai mamele care-și apără deciziile și adevărurile absolute despre creșterea copilului sunt în stare. Grupul ăsta se vrea, și, într-o mare măsură este, moderat. Intenția e de împărtășire și susținere reciprocă, regula e non-judecata. După ce m-a adăugat o prietenă pe care o știu om la locul lui, mi-a plăcut energia și am decis să rămân – m-am gândit, și cred în continuare, că nu-mi strică deloc să mai învăț lucruri de la o comunitate de mame care nu sunt convinse că le știu deja pe toate. Liniștea a durat până azi, când una dintre membre a întrebat dacă ar fi ok să-l adauge și pe tatăl fetiței ei în grup. S-a gândit că, pentru că urma o perioadă aglomerată profesional pentru ea, în care el va sta mai mult decât ea cu fetița lor, pe care oricum o cresc cot la cot pentru că lucrează amândoi, i-ar prinde bine să mai citească un articol sau să mai primească o perspectivă utilă. În plus, tăticul cu pricina era foarte deschis și deloc inhibat de ideea de a fi parte dintr-un grup despre parenting alături de vreo 300 de femei. Întrebarea ei a declanșat o dezbatere întreagă – s-au creat rapid două tabere. Pe de o parte cele cărora, ca și mie, li s-a părut o idee bună să fie invitați și tați într-un grup despre “mămicie” – pentru că oricum sunt parteneri cu drepturi egale și implicați în egală măsură în creșterea copiilor lor. Pe de altă parte – și partea asta a câștigat – femeile care au considerat că tații copiilor lor nu au ce căuta în grupul format exclusiv din mame. Motivele erau multe – că tații nu sunt prezenți la fel de mult timp alături de copil în fiecare zi, că mamele oricum iau toate deciziile de...

read more

Nu, nu ne naștem leneși

Aug 01, 16 Nu, nu ne naștem leneși

Posted by in Auto-cunoaștere

Acum 100 de ani, unul dintre cei mai vizionari educatori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc prin lecturile mele despre arta însoțirii copiilor către devenirea lor ca ființe umane – Maria Montessori – scria: “The child’s conquest of independence begins with his first introduction to life.  While he is developing, he perfects himself and overcomes every obstacle that he finds in his path.  A vital force is active within him, and this guides his efforts towards their goal.  It is a force called the ‘horme’, by Sir Percy Nunn.” Cuvântul “horme” vine din limba greacă și înseamnă “forță vitală”, energie, impulsul și efortul de a realiza ceva. Zeița Horme avea chiar și un altar în Atena, alături de alte zeități înrudite sau loiale lui Zeus. Personajul opus era Aergia – zeița lenei și apatiei. Maria Montessori a preluat acest cuvânt pentru a descrie ceea ce ea considera a fi forța vitală din fiecare copil, acea energie cu care ne naștem cu toții și care ne îndeamnă permanent, inconștient, din prima clipă de viață, să ne auto-construim, să devenim adultul care putem fi. Horme este energia pe care o are în ea orice ghindă – potențialul de a deveni stejar. Pusă în mediul propice, ghinda știe singură ce are de făcut. La fel, credea Montessori, sunt și copiii – nu au nevoie decât de un mediu favorabil (care include adulți atenți și prezenți) pentru a se auto-dezvolta, a pune singuri cărămidă lângă cărămidă, către împlinirea potențialului lor ca ființe umane. Tocmai de aceea, în pedadogia montessori, educatorul urmează interesele copilului – rolul lui nu este să conducă învățarea, ci să creeze un mediu sigur și stimulant și apoi să observe atent încotro îl duc pe copil interesele lui naturale, susținându-l acolo unde e nevoie. Într-un astfel de mediu, cei mici au opțiuni și sunt lăsați să repete aceeași lecție ori de câte ori au nevoie până o învață. Nimeni nu îi obligă să învețe ceva pentru care nu sunt pregătiți, nici nu e nevoie de...

read more

Oameni măreți

Jul 13, 16 Oameni măreți

Posted by in Auto-cunoaștere

Pe vremuri, când încă trăiam de parcă corpul meu n-ar fi fost altceva decât un vehicul care să-mi poarte creierul de colo colo prin lume și eram convinsă că o minte ascuțită, însetată de cunoaștere, e singura virtute care merită cultivată și onorată, iar cu inima mea încă nu mă cunoșteam prea bine, erau două categorii de oameni care mă intimidau. Prima erau bărbații foarte deștepți, de succes, citiți și siguri pe ei, aroganți și, deseori, suferind de un misoginism pe care nici nu încercau prea tare să-l ascundă. A doua erau femeile la fel de deștepte, de carieră, și ele citite și sigure pe ele, care mai și arătau superb pe deasupra – genul veșnic îmbrăcat la patru ace, cu machiajul impecabil la orice oră, manichiura perfectă și părul coafat până la ultimul fir – și care, dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam niciodată, afișau o mină rece și distantă de parcă nimeni și nimic nu ar fi trebuit (sau putut) vreodată să le atingă. Combinația asta de inteligență, succes profesional și aroganță cumva reușea să mă facă să mă simt mică de tot de fiecare dată. Eram studentă și lucram într-o ambasadă, unde mă ocupam de organizarea unor evenimente la care veneau o mulțime de oameni importanți – printre care mulți din cele două categorii mai sus menționate. Oamenii din zona politică nu mă impresionau niciodată prea tare – cumva vedeam la mulți dintre ei, chiar și cu lipsa mea de experiență de atunci, lipsa de fond din spatele unei fațade zgomotoase, mereu prezente la televizor. Cei pe care îi priveam cu admirație și curiozitate erau mai degrabă oamenii din zona de business și academică, mai puțin cunoscuți public, însă mult mai interesanți pentru tânăra în căutarea propriului drum, care eram atunci. Erau manageri de top din companii mari, multinaționale, erau antreprenori, erau profesori universitari cu palmaresuri impresionante. Bărbați și femei care reușiseră prin propriile puteri, care aveau de ce să fie mândri de ei înșiși și de la care simțeam că aș fi avut multe...

read more

9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Jul 04, 16 9 luni și un pic mai multă înțelepciune

Posted by in Auto-cunoaștere

Azi Edna a împlinit 9 luni. Se spune că unui bebeluș îi trebuie cam 9 luni de viață ca să ajungă la acel stadiu de minimă autonomie pe care alte ființe de pe lumea asta o au deja la câteva minute de la naștere. E prețul pe care Omul îl plătește pentru creierul lui mare și cutia craniană care îl găzduiește – dacă am sta în pântecul mamei suficient timp cât să devenim capabili (chiar și rudimentar) să vorbim, să ne hrănim și să ne deplasăm (adică minim 18 luni), până la termen capul nostru ar fi atât de mare încât nașterea ar deveni imposibilă. Așa că natura a făcut un compromis- ne-a dat voie să ieșim în lume complet nepregătiți pentru ea, absolut dependenți de ființele care ne-au dat viață. Un nou născut nu poate, aparent, să facă mai nimic. Nu își controlează corpul, nu e capabil să se hrănească fără ajutor consistent, are vederea slabă, nu poate comunica altfel decât prin plâns. Cu toate astea, e departe de a fi complet neputincios. Un bebeluș abia venit pe lume e o minune capabilă de niște lucruri fantastice, care însă sunt atât de subtile încât îi pot cu ușurință scăpa adultului nepregătit sau nedispus să le observe. Distanța de 20 de cm până la care bebelușii sunt capabili să vadă clar, e fix atât cât e nevoie ca să le permită să observe fața mamei sau tatei care-i ține în brațe. Și observarea asta le dă toate informațiile de care au nevoie. Nu vorbesc, însă descifrează perfect expresiile faciale – de acolo află dacă mama e bucuroasă, nervoasă, speriată, calmă sau veselă și, în fiecare clipă, în creierul lor emoțional (sistemul limbic) se creează miliarde de noi conexiuni pe baza acestor informații – conexiuni care îi vor însoți mai târziu prin viață și-i vor ajuta să descifreze o mulțime de alte situații emoționale. Nu știu altceva decât să plângă, însă o fac în nenumărate feluri – pentru un părinte cu adevărat prezent, devine destul de...

read more

Unde te duci și pe ce drum vrei s-o apuci?

Apr 03, 16 Unde te duci și pe ce drum vrei s-o apuci?

Posted by in Auto-cunoaștere

În 2009, la un curs de coaching susținut de John Whitmore, am făcut un exercițiu care mi-a schimbat viața. Se numea “definește-ți misiunea personală” și, pe cât era de simplu, pe atât a fost de profund pentru mine atunci. Acela a fost momentul în care am scris, într-o frază, de ce vreau eu să trăiesc, care-mi este “de ce” -ul, ce este acel “ceva” care dă sens vieții mele. Din acel moment am luat absolut fiecare decizie personală sau profesională raportând-o la acel “de ce”. Decizia din 2010 de a pleca din firma de training în care lucram, decizia de a începe proiectul Mind Learners în 2011, decizia de a obține acreditarea ca și coach, decizia de rămâne freelancer în loc să mai lucrez în parteneriat cu altcineva, decizia de a pleca sau nu din țară, atunci când mi s-a ivit ocazia – toate deciziile astea au avut în spate două repere mari – misiunea personală pe care mi-am scris-o atunci, la cursul lui John, și setul de valori pe care mi le-am definit ulterior. Am ajuns să cred că, dacă ni s-ar vorbi încă din copilărie sau adolescență despre ideea de misiune personală și ni s-ar explica cum să ne aflăm valorile, mulți dintre noi am fi mult, mult mai bine echipați să decidem foarte conștient către ce studii să ne îndreptăm sau ce fel de cariere și vieți vrem să ne construim. Cred că cel mai ușor putem înțelege importanța fundamentală a acestor două concepte dacă ne imaginăm viața ca o pădure uriașă prin care, de la naștere, fiecare dintre noi trebuie să ne croim drum. Sunt mii de poteci prin pădurea asta, unele mai subțiri și abia vizibile, altele late și bătătorite de mii de pași înaintea noastră. Avem sute de alegeri de făcut și suntem confruntați, încă din copilărie, cu eternele dileme – care poteci sunt mai bune? Care ne vor duce către un viitor luminos și fericit? Cum să ne construim cea mai împlinită viață? Cum să facem alegerea...

read more

O carte pe lună: “A General Theory of Love” (“O teorie generală a iubirii”)

Mar 17, 16 O carte pe lună: “A General Theory of Love” (“O teorie generală a iubirii”)

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Nici nu știu de unde să încep să scriu despre cartea asta. Multe lecturi mi-au deschis mintea și mi-au expandat conștiința, însă “A General Theory of Love” mi-a răspuns, într-un mod cu totul nou, la o întrebare fundamentală, o întrebare pe care cred că o avem toți, indiferent dacă am exprimat-o vreodată clar sau nu: De ce este iubirea atât de importantă în viețile noastre?  Cu toții știm că avem nevoie de dragoste, că ea e una din sursele fundamentale de sens în viețile noastre, că subiectul iubirii a obsedat umanitatea de când există ea, că iubirea e sursă nesfârșită de creativitate și exprimare artistică, aspirație spirituală și că cele mai importante evenimente, decizii în existențele noastre gravitează în jurul ideii, căutării sau cultivării dragostei. Și totuși, de ce iubirea? De ce e ea suprema trăire omenească? Ce e iubirea asta după care alergăm cu toții și de ce unii par să n-o găsească niciodată? Ce este singurătatea și de ce doare atât? Ce sunt relațiile, cum funcționează ele și de ce nu funcționează uneori, chiar și atunci când ne dorim cu disperare să le salvăm? Cu siguranță există nenumărate răspunsuri la întrebările astea, însă cartea scrisă de Thomas Lewis, Fari Amini și Richard Lannon – profesori de psihiatrie la Universitatea din California – reușește să deschidă o perspectivă științifică fascinantă asupra unui posibil răspuns: ființele umane au fost create de Natură să tăiască optim numai în conexiune cu alții, niciodată în izolare. Iubirea este cel mai puternic vehicul prin care această conexiune se formează, iar creierele noastre sunt, fizic, “sculptate” de modul în care am fost iubiți sau alegem să iubim.  Creierele noastre, ca de altfel ale tuturor mamiferelor, au o structură triună – creierul reptilian (cea mai veche parte, aflată la baza coloanei vertebrale și responsabilă cu funcțiile vitale și instinctele primare), creierul limbic (prezent doar la mamifere și responsabil cu viața emoțională – subiectul central al cărții) și neo-cortexul (creierul rațional, unde se naște conștiința de sine). Cei trei autori demonstrează, cu...

read more

De ce vrei copil?

Jan 30, 16 De ce vrei copil?

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

De câțiva ani, de când facilitez workshop-uri de auto-cunoaștere, am nenumărate dialoguri cu părinții care ajung la cursurile mele. Se pare că apariția copiilor, mai mult poate decât orice alt eveniment în viață, îi aruncă pe mulți dintre noi,  vrând nevrând, în procese grele de introspecție. Teme care au stat îngropate cu anii ies brusc și violent la suprafață odată cu nașterea copilului – de aici poate și dilemele nenumărate, controversele, nevoia acută de programe de parenting. Pe de o parte este dorința profundă a multor părinți de a-și crește cât mai frumos și sănătos copiii, departe de tiparele toxice care lor înșile le-au otrăvit copilăria. Pe de altă parte este nevoia multor părinți de a se cunoaște mai bine pe ei înșiși, de a înțelege și gestiona aspecte ale propriei persoane de care nici măcar nu erau conștienți înainte de copii. Prima nevoie, aceea de informație despre educație, despre abordări constructive în relația cu cei mici, este din fericire din ce în ce mai mult împlinită de o explozie de informație pe acest subiect. Există o mulțime de cărți, de bloguri, de articole, foarte multă cercetare, psihologi și specialiști în educație care vorbesc despre temele astea și programe de parenting de foarte bună calitate – toate menite să îi ajute pe proaspeții părinți să își înțeleagă mai bine copiii și nevoile lor și să aleagă comportamentele care vor hrăni, nu strivi, spiritul celor mici. Ce-a de-a doua nevoie, aceea de întoarcere spre sine, de înțelegere mai bună a propriei persoane, este, din păcate, încă prea puțin exprimată și mult prea puțin împlinită. Foarte mulți dintre părinții cu care stau de vorbă îmi povestesc cât de greu le este uneori să aplice concepte utile și valoroase pe care le învață la cursurile de parenting pentru că pur și simplu nu reușesc, ei înșiși, să se controleze, să înțeleagă de ce au anumite porniri în relația cu copiii, să își gestioneze eficient emoțiile. N-o să uit o discuție cu o participantă la un curs care îmi...

read more

Despre Coaching pe bune

Jan 28, 16 Despre Coaching pe bune

Posted by in Featured

Citeam zilele trecute un articol al Iulianei Alexa, redactorul șef al revistei Psychologies. Am rezonat foarte tare cu opiniile ei despre impostura în coaching și invitația la a face alegeri informate când e vorba de piața asta care, la noi, e încă extrem de pestriță. Ce mi se pare mie că lipsește din articolul ei este o recomandare despre cum te poți informa – dacă ești un potențial client de coaching –  și cum poți alege conștient un coach sau un program de coaching cu adevărat valoros. În cei 10 ani de când sunt trainer și vreo 5 ca și coach profesionist – am auzit tot felul de păreri și m-am lovit, nu o dată, de o mulțime de prejudecăți când e vorba de coaching. În companii e un cuvânt folosit foarte des, sună “cool”, însă rareori conceptul este cu adevărat înțeles și aplicat așa cum ar trebui. Coaching-ul este confundat cu o mulțime de lucruri – cu feedback-ul (pentru mulți manageri ideea de a face coaching nu înseamnă altceva decât a-i spune angajatului, pe ocolite, ce nu face bine), cu training-ul (mulți cred că e doar un mod interesant de a da sfaturi și sugestii), cu mentoring-ul sau consilierea (desori se presupune că un coach trebuie să fie mai experimentat decât coachee-ul său și să îi transmită acestuia din experiența lui) sau cu terapia (care oricum, din păcate, este încă un subiect tabu pentru mulți dintre noi). În afara zonei corporate, unde conceptul este măcar cunoscut și are cât de cât o imagine pozitivă, situația e și mai tristă. Ceea ce se numește piața de “life coaching” e plină de “coachi” care promit rețete magice pentru fericire, pretind că dețin secretul prosperității sau prezintă ideea de coaching de parcă ar fi un fel de panaceu pentru toate suferințele potențialilor lor clienți. Mai mult decât atât, există o mulțime de oameni care își doresc să urmeze o formare în coaching pentru că se simt blazați în actuala lor carieră, au o idee vagă despre faptul că...

read more

O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Jan 11, 16 O carte pe lună: Carol Tavris – “S-au făcut greșeli, dar nu de către mine”

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Periodic, asistatăm la adevărate războaie online, pe Facebook, bloguri, site-uri de tot felul – pe subiectul violenței în educația copiilor. Nu, ăsta nu este încă un articol care să susțină un punct de vedere pe tema asta. Găsiți articole foarte pertinente și documentate aici și aici. Ceea ce m-a frapat în toată polemica asta este pasiunea, dusă uneori spre obsesie, pe care oamenii o au în a-și susține până în pânzele albe punctele de vedere. Spre exemplu, indiferent ce fel de argumente ar fi adus cineva împotriva “pălmuțelor” ca instrument de educare – fie că erau citate studii, fie că autorul era psiholog – cei care erau deja de părere că violența nu e bună aprobau entuziast, iar cei care credeau că e ok să-ți mai altoiești din când în când copilul și că fără “pălmuță” nu se poate săreau să explice de ce articolul cu pricina e o inepție sau de ce autorul său nu are dreptul să-și dea cu părerea. Nu am văzut pe nicăieri un singur comentariu de tipul – “până acum credeam că bătaia e ruptă din rai, însă, după ce am citit articolul ăsta mi-am dat seama că am greșit și de acum nu-mi voi mai bate copiii”. Aș generaliza și aș spune că nu am văzut niciodată vreun comentariu de tipul ăsta, indiferent care era subiectul dezbaterii. Ca regulă, tindem să citim articole și să preferăm informații care ne confirmă opiniile iar pe celelalte, care ne-ar putea pune la îndoială convingerile, fie le ignorăm fie le accesăm doar ca să ne asigurăm că sunt complet eronate/stupide/lipsite de valoare și reușim să le folosim, și pe ele, tot ca să ne întărim convingerile deja existente. Mecanismul ăsta, prin care oamenii combat vehement orice le-ar putea zgâlțâi sistemul de valori, se numește în psihologie “raționalizare” și are prea puțin de-a face cu rațiunea. Raționalizarea e modul în care mintea noastră încearcă să rezolve conflictele interioare (numite de psihologi “disonanțe cognitive”) care apar atunci când valorile, credințele sau deciziile noastre sunt...

read more

Câte ceva despre rușine

Am dat aseară share pe Facebook unui articol al Oanei Moraru – una din vocile cele mai puternice și, după părerea mea, inspiraționale din educație în România. Oana Moraru nu se teme să spună lucrurilor pe nume, iar articolul ăsta m-a atins în mod deosebit, pentru că subiectul – rușinea-  este unul foarte sensibil pentru mulți dintre noi, iar eu nu fac excepție. Ce m-a surprins a fost reacția pe care a generat-o postul meu – o groază de comentarii – majoritatea pro, unele contra și, bineînțeles, nelipsitele polemici. Ceva în mine se strânge dureros când văd în continuare o mulțime de oameni – mulți dintre ei educatori sau profesori, mulți dintre ei părinți- cărora li se pare normal ca cei mici să fie educați utilizând rușinea drept instrument de șantaj emoțional sau pedeapsă. Vorbeam despre asta cu o foarte bună prietenă care mi-a spus ceva la care nu mă gândisem, însă mi s-a părut absolut corect – “Dacă generația părinților noștri a folosit rușinea în educație pentru că pur și simplu n-a știut să facă altfel, generația noastră nu mai are nici o scuză. Există acum atâta informație pe subiectul ăsta și despre educație în general, atâtea resurse, multe gratuite – cărți, site-uri – nu-ți trebuie decât un pic de bunăvoință și disponibilitate să pui mâna să citești”. E valabil și pentru educatorii și profesorii de azi. Da, și eu cred că nu avem nicio scuză. Nici o scuză să ne mai bruscăm copiii în parc, cum am văzut deunăzi un tătic făcând. Nici o scuză să-i umilim. Nici o scuză să-i așezăm pe “scăunelul rușinii” – orice ar reprezenta el în fiecare familie sau clasă. Nu mai poți spune că nu știi ce impact ai atunci când condiționezi supunerea copilului tău de argumente de genul “o să râdă copiii de tine”, “ești mare, nu te mai smiorcăi”, “nu mai plânge ca o fetiță”, “mă faci de râs”. Nu te mai poți ascunde în spatele unor scuze de tipul “sunt obosit”, “mi-am pierdut răbdarea”, “m-a scos...

read more

Fără rezoluții

Dec 31, 15 Fără rezoluții

Posted by in Auto-cunoaștere

Ani de zile, la final de an, îmi stabileam tot felul de obiective pentru anul următor – așa-zisele “rezoluții”. Aveam sentimentul că dacă nu am o listă de bifat pentru următoarele 365 de zile nu progresez. De vreo 3 ani ceva s-a schimbat. Am mult mai puțină nevoie să bifez și mult mai multă să fiu prezentă în fiecare moment. Am înlocuit vechile obiective cu intenții pentru anul următor – un fel de viziune despre cum mi-ar plăcea să mă simt și să fiu peste încă 12 luni. În aceeași notă, la final de an am încetat să mă mai “evaluez” în funcție de câte bife sunt pe lista mea și am început să îmi acord un pic de timp să simt ce fel de om am devenit în ultimul an, să mă gândesc pentru ce sunt recunoscătoare, ce lecții am învățat, ce vreau să duc mai departe și în ce fel sper să cresc în anul care vine. 2015 a fost pentru mine un an magic. A fost anul în care am fost cu adevărat prezentă în propria mea viață zi de zi. Anul ăsta am creat Școala de Coaching și am avut experiența extraordinară a unui grup de oameni care au învățat unii de la alții, s-au deschis și s-au arătat unii altora în toată vulnerabilitatea lor și, ca rezultat, s-au transformat și m-au transformat. Tot anul ăsta i-am fost alături lui Viorel în călătoria lui de șase luni de la un amator pasionat la bucătar profesionist. Am experimentat, din nou, cum e să fii departe fizic și aproape sufletește și vă spun cu mâna pe inimă că se poate și că distanța, gestionată corect, poate întări prietenii și relații de iubire. Întâmplător sau nu, una din cele mai bune prietene ale mele locuiește în altă țară, iar asta nu ne-a împiedicat să vorbim mult și des și să ne simțim la fel de aproape cum ne-am fi simțit dacă locuiam în același oraș. 2015 m-a făcut mamă. Nu, maternitatea nu mi-a dat un...

read more

Viața fără “Abia aștept!”

De aproape două săptămâni, sunt mama unei fetițe. E absolut minunată și unică, la fel ca toți copiii de pe lumea asta. M-am pregătit pentru venirea ei, mai mult sau mai puțin conștient, toată viața mea, începând cu fascinația pentru copii pe care o aveam pe când eram eu însămi doar un copil. Aveam 3-4 ani, era vară și ieșeam cu bunica la plimbare pe bulevard, la noi, la Brăila. Una din cele mai puternice amintiri de atunci e bucuria cu care priveam după cărucioare cu bebeluși. Ceream voie să mă apropii și să-i admir – țin minte perfect cât de fericită eram când mi se dădea voie să stau pur și simplu lângă landou și să mă minunez de mica ființă care dormea înăuntru. Mai târziu, când aveam 7-8 ani și învățasem să citesc bine, o rugam pe mama să mă ducă din când în când în vizită la grădinița unde eu însămi mersesem zi de zi trei ani și mai bine. Mă bucuram să-mi revăd educatoarele dar, mai presus de orice, îmi doream să mă lase să le citesc copiilor povești. Iar ele mă lăsau. Copiii erau fericiți, eu eram fericită. Visam să mă fac profesoară și să văd copii în fiecare zi a vieții mele. Și mai târziu, la 16 ani, am început să țin un jurnal. Am scris constant de atunci și până acum. Au trecut încă 16 ani – jumătate din vârsta mea. Am șapte sau opt caiete groase cu toate lecțiile mele de viață, scrise cu vocea vârstei de atunci. Și continui să scriu constant. Țin extrem de mult la jurnalul meu – mi-a fost ani de zile oglindă, martor și reminder pentru sinele meu viitor despre gândurile și tăririle sinelui meu trecut – un fel de “memorie externă” sau “voce de peste timp”. Acum câteva luni am recitit primul caiet și am rămas uimită de motivul pentru care am început să scriu, care are legătură tot cu copiii. Prima însemnare din acel jurnal sună cam așa: “Scriu...

read more

O carte pe lună. Brené Brown: “Rising Strong”

Nu mai știu unde am citit sau auzit o frază la a cărei înțelepciune mă întorc iar și iar în momentele mele grele: “Regretele sunt doar lecții pe care nu ți-ai dat voie să le înveți”. Citind ultima carte a lui Brené Brown – “Rising Strong” – mi-am reamintit în repetate rânduri fraza asta și ce a însemnat ea în viața mea. Am retrăit unele dintre cele mai dificile momente ale mele de până acum, acele momente în care am fost, cum spune Brené, “face down in the arena”. Au fost povești în cartea asta care m-au făcut să plâng, care mi-au evocat propria poveste, propriile eșecuri și alegeri greșite. La final însă, am simțit că am câștigat ceva extrem de valoros – înțelegerea procesului prin care, fără să-mi dau seama, am trecut de fiecare dată când, în loc să mă simt o victimă a împrejurărilor, să învinovățesc pe alții sau să mă blamez la nesfârșit pentru că n-am fost în stare de mai mult, am ales să fiu curioasă, să mă întreb de ce am făcut alegerile pe care le-am făcut, să mă confrunt cu mine și să învăț lecția prețioasă dintr-un moment dureros. Brené Brown este sociolog și cercetător calitativ. Ea însăși se descrie ca fiind un “cercetător povestitor” (“researcher storyteller”) pentru că și-a dedicat cariera disecării, cu instrumente științifice, unor subiecte extrem de sensibile care țin de sufletul uman, de relația fiecăruia dintre noi cu noi înșine și de conexiunea cu cei din jur. Brené a înțeles repede că nu poți pune într-o formulă rigidă subiecte precum autenticitate, vulnerabilitate, rușine, lupta cu imperfecțiunea, eșecul  – ingredientele pentru ceea ce ea numește “o viață împlinită” (“a wholehearted life”). În același timp, cu încăpățânarea cercetătorului obsedat de a înțelege tiparele din spatele fenomenelor de zi cu zi, a colectat în ani mii și mii de povești de viață, le-a analizat, împărțit în categorii și a descoperit “fire” care le unesc, asemănări și deosebiri esențiale între oamenii care trăiesc vieți împlinite și cei care nu, între...

read more

O carte pe lună – “Cei 6 stâlpi ai încrederii în sine” Nathaniel Branden

De câțiva ani deja văd un tipar care tot apare în sesiunile mele de coaching și discuțiile cu participanții la cursuri. Dacă “sap” suficient de mult dincolo de problemele “de suprafață” pe care oamenii le povestesc – nemulțumiri de tot felul – față de job/colegi/părinți/copiii/parteneri de viață, relații toxice, frici, vise ratate – găsesc, aproape de fiecare dată, un punct comun – o relație controversată cu propria persoană. Am ajuns la convingerea că, de cele mai multe ori, nemulțumirile față de lumea exterioară nu sunt decât reflecții ale nemulțumirii față de noi înșine. Numitorul comun este stima de sine sau, mai bine spus, lipsa ei. Acum câteva luni am participat la un workshop de parenting al Uraniei Cremene, unul din oamenii dragi mie din piața de training și, după părerea mea, unul din cei mai buni specialiști în parenting din România. Mi-a plăcut enorm modul simplu și natural în care a explicat diferența între stima de sine – ce credem noi despre noi atunci când ne privim în oglindă, independent de ce crede oricine altcineva și imaginea de sine – cum ne percepem noi pe noi reflectați prin ochii altora. Stima de sine e ceva cu care ne naștem – rezervorul nostru de energie – care deseori este strivit de presiunile imaginii de sine pe care ne-am construit-o ca rezultat al presiunilor sau judecăților din exterior. Nu am văzut bebeluși care să se simtă jenați pentru că au căzut a mia oară, pentru că încă se târăsc în patru labe în timp ce alții de vârsta lor s-au ridicat deja în picioare și merg singuri sau pentru că stâlcesc cuvintele în lungul drum al învățării limbajului. Există undeva, în noi toți, o forță vitală, o încredere în sine care ne îndeamnă să fim curioși, să explorăm, să tratăm orice greșeală ca pe o experiență, să fim convinși că, fundamental, suntem suficient, la fel cum e fiecare om din jurul nostru. Stima de sine.  Energia asta atât de frumoasă începe să se erodeze atunci când vocea noastră interioară...

read more

Tu cine și despre ce ești, în 10 secunde?

Jun 23, 15 Tu cine și despre ce ești, în 10 secunde?

Posted by in Auto-cunoaștere, Featured

Dacă ați fost vreodată la vreun training, sau la mai multe, știți sigur partea aceea de început în care ești rugat, în feluri diferite, să te prezinți. Ți se cere să spui cine ești, eventual să adaugi un hobby sau o informație personală care să dea un pic de sare și piper prezentării. Ani de zile de auzit mii de prezentări care sunau, aproape de fiecare dată, la fel: “Mă numesc X, sunt manager în compania Y de Z ani. Sunt căsătorit și am doi copii. Îmi plac călătoriile.” De fiecare dată, ascultându-le, mă gândeam – “Doar atât ești? E imposibil! Nu ai cum să fii doar atât! Ești o ființă complexă, unică, ai o istorie, ai povești de spus, ai trăit aventuri, ai vise. Ești colorat și interesant! De ce refuzi să arăți ceva mai mult din toate astea?”. Am început să caut modalități creative de a-i invita pe oamenii de la cursuri să-și arate culorile. Am adus culoare în sala de training, sub forma a sute de cartonașe cu imagini alegorice. I-am invitat să aleagă o imagine care îi reprezintă și să spună ce le inspiră. Cine ar fi ei dacă ar fi doar o imagine? Tabloul s-a schimbat. Oamenii se bucură ca niște copii să scotocească prin noianul de poze – fiecare spunând o poveste. Le văd fețele luminânu-se atunci când arată altora imaginea lor și vorbesc despre ceea ce contează pentru ei – creativitate, conectare, speranță, familie. Nu am auzit de prea multe ori aceeași interpretare dată aceleiași imagini. Într-o imagine cu un copac cineva vede forța lui de a fi trecut prin multe și de a fi rămas vertical, altcineva vede stabilitate și altcineva dragostea pentru natură care l-a însoțit mereu. Am început să aud, încă din primele minute ale unui curs – povești de viață în locul vechilor și tocitelor prezentări “ca la carte”. Și, cu timpul, am început să fiu din ce în ce mai curioasă să aflu și povestea mai adâncă din spatele primei povești. Acum 3 ani,...

read more

Acceptarea nu înseamnă toleranță. Și invers.

May 25, 15 Acceptarea nu înseamnă toleranță. Și invers.

Posted by in Auto-cunoaștere

Weekendul ăsta am discutat cu participanții la Școala de Coaching Mind Learners un subiect dificil pentru noi toți în propriile călătorii de auto-cunoaștere și de care cu siguranță orice coach sau terapeut din lumea asta se lovește frecvent – conflictul dintre stima de sine și imaginea de sine. Tema asta e tare interesantă și complexă și merită un articol separat, însă ea ne-a dus către un alt subiect la care nu mă gândisem conștient până atunci și despre care vreau să scriu acum. Ce diferență este între a accepta – pe tine, pe ceilalți – și a tolera – a suporta, a fi indulgent față de comportamente cu care nu ești de acord. Aceste două noțiuni sunt sau nu sinonime? Dacă nu, unde se termină una și unde începe cealaltă? Vorbind despre asta, am avut revelația că în conștiința mea astea două idei sunt complet diferite și că, pe măsură ce m-am împăcat mai mult cu mine și propria-mi viață, gradul de acceptare mi-a crescut (firesc probabil) însă, în mod foarte interesant, observ cum gradul de toleranță îmi scade. Cu alte cuvinte, îmi e mult mai ușor să accept că suntem diferiți, că alții au dreptul să trăiască așa cum doresc, îmi vine mult mai la îndemână să nu judec oamenii. În același timp mă surprind fiind mult mai fermă în a stabili limite, a spune NU când e cazul, mult mai directă și mai curajoasă în a-mi asuma ce sunt și a cere altora să respecte asta. A accepta omul nu înseamnă a-i tolera comportamentul!  M-am gândit la asta din nou zilele trecute când am participat la un workshop despre parenting al prietenei mele, Urania Cremene – un om care a inspirat (și continuă s-o facă) mii de părinți din România să construiască relații mai conștiente cu proprii copii. Am realizat, ascultând-o, câți dintre noi am crezut ani de zile că părinții noștri ne vor într-un anume fel pentru a ne putea accepta – cuminți, frumoși, deștepți, premianți, devreme acasă, doctori, avocați, de succes, căsătoriți, la casa noastră....

read more

Despre arta pierdută a curiozității și ascultării

Apr 22, 15 Despre arta pierdută a curiozității și ascultării

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Una din cărțile care mi-au marcat adolescența și mi-au setat în mod fundamental atitudinea față de lume și cei din jur a fost cartea “Secretele Succesului” a lui Dale Carnegie. O carte “pop” de dezvoltare personală după multe standarde, nici pe departe cea mai profundă lectură pe care am parcurs-o vreodată, însă plină de sfaturi de mare bun simț despre ce înseamnă o comunicare sănătoasă. Cel care mi-a rămas în minte și îl port cu mine permanent este: “atunci când vorbești tu, nu înveți nimic”. Atât de simplu, dar atât de profund și greu de făcut. În meseria mea există o dualitate interesantă. Alis trainerul vorbește foarte mult. Misiunea ei este să transmită informație, să explice, să traducă concepte. Alis coach-ul a învățat, cu greu, să asculte foarte mult. Misiunea ei este să fie prezentă, curioasă, să pună întrebări și să creeze momente de reflecție. Încet încet, pe măsură ce am învățat valoarea ascultării, am descoperit că devine o parte din felul meu de a fi. Să nu mă înțelegeți greșit – îmi place la nebunie să vorbesc, să povestesc despre lucruri care mă pasionează și să primesc de la alții cadou atenția și ascultarea lor. Ca mulți dintre noi, mă simt bine și importantă atunci când primesc atenție. Și totuși îmi dau seama din ce în ce mai tare că există o mare parte de ego în nevoia asta de a vorbi mult și că o comunicare cu adevărat autentică presupune mai degrabă ascultare. Am început să apreciez valoarea tăcerii, am devenit mai curioasă, mai interesată să aflu ce au alții de spus și mai puțin mânată de nevoia de a fi eu cea care vorbește mereu și m-am surprins fascinată de povești, întâmplări și experiențe pe care oamenii mi le împărtășesc cu bucurie fără ca măcar să fac vreun efort – trebuie doar să fiu deschisă să le aflu. Așa am descoperit un univers întreg de experiențe din care am avut și am enorm de învățat. De pildă, recent, am cunoscut o artistă...

read more

Ești suficient!

Apr 02, 15 Ești suficient!

Posted by in Auto-cunoaștere, Cărți

Pe măsură ce trece timpul, mă conving că toate problemele cu care mergem la psiholog, la coach sau de care ne plângem pe umărul celor dispuși să ne asculte sunt doar probleme de suprafață (ceea ce se numește în jargonul de terapie “presenting problem”). Și tot mai mult, pe măsură ce vorbesc cu diferiți oameni despre nefericirile și blocajele din viețile lor, ajung la concluzia că în spatele majorității acestor probleme de suprafață stă o singură temă, extrem de profundă – ideea că “nu sunt suficient”. Nu sunt suficient de bun, frumos, slab, bogat, valoros, deștept, nu sunt o mamă/soție/fiică suficient de iubitoare, nu sunt un angajat suficient de performant, un prezentator suficient de carismatic, nu sunt suficient de femeie sau suficient de bărbat. Și mai profund decât atât stă convingerea că nu sunt suficient punct. Convingerea asta e, adesea, moștenirea pe care am primit-o de la părinții noștri, convinși la rândul lor că vor fi “suficient” într-o zi, iar ziua aia n-a venit încă și, printre altele, convinși că vor fi “suficient” când vor avea copii suficient de…puneți voi ce vreți în spațiul ăsta. Drept pentru care, fără să își propună asta, ne-au transmis că nu suntem suficient de … decât dacă: luăm note bune, suntem cuminți, premianți, mai buni decât ai lui “Popescu” sau decât “ceilalți”, oricine ar fi ei, dacă nu-i dezamăgim, facem ce “trebuie”, avem succes, îi facem mândri, urmăm calea pe care ei o consideră corectă și tot așa. Credința asta că valoarea noastră ca oameni atârnă de succesul nostru exterior sau de opiniile altora este, după părerea mea, cea mai toxică și grea moștenire emoțională pe care o preluăm și o dăm apoi mai departe copiilor noștri. Este ca o pereche de cătușe cu care ne înlănțuim singuri și de la care avem permanent cheia, însă trăim convinși că viața nu poate fi decât așa și că într-o zi o să fim liberi, însă doar atunci când vom fi realizat/făcut/construit/demonstrat că suntem suficient. Iar ziua aia nu vine...

read more

Viața după o operație pe creier. Diana Badiu

Mar 26, 15 Viața după o operație pe creier. Diana Badiu

Posted by in Povești de viață

Pe Diana am cunoscut-o acum mai mulți ani la un curs pe care l-am ținut pentru compania unde lucrează și mi-a intrat în suflet, cu blândețea și zâmbetul ei cald. Abia așteptam s-o revăd la următorul seminar, un an mai târziu, când am aflat că nu va veni și că trecea prin cea mai grea perioadă a vieții ei. Aflase că are o tumoră pe creier și tocmai fusese operată. Am stat cu sufletul la gură până am aflat că era bine și am scris, inspirată de povestea ei, un articol despre ce înseamnă să-ți trăiești viața “treaz” sau “adormit” și cum avem uneori nevoie de adevărate cutremure în viața noastră pentru a ne “trezi”. A trecut un an și Diana e bine. Viața ei s-a schimbat și o las pe ea să vă povestească cum. Rândurile de mai jos au început să se scrie singure în mintea mea, acum un an, când stăteam pe un pat de spital și așteptam operația pe creier la care urma să fiu supusă în câteva zile. Urmau să aibă forma unui mesaj de mulțumire adresat oamenilor frumoși care mi-au fost alături într-o perioadă grea a vieții mele și cu care abia așteptam să mă bucur de momentele frumoase ale vieții mele, care aveau să urmeze. Pentru că nu exista niciun dubiu în mintea mea că totul avea să decurgă bine. Apoi m-am gândit, în momentele de după operație, când ajunsesem acasă și am căutat înfrigurată pe internet informații despre felul în care m-aș putea aștepta să decurgă lucrurile, recuperarea, și nu am găsit nimic, să scriu despre lucrurile la care un pacient s-ar putea aștepta după o operație pe creier. Iar apoi, într-un final, m-am gândit că aș putea să scriu despre felul în care m-a schimbat această experiență. O să scriu despre toate cele de mai sus. Nu neapărat în ordinea de mai sus. În cazul meu, a fost vorba despre o tumoră benignă (oricât de sinistru ar suna “tumoră pe creier”, “tumoră benignă pe creier” sună...

read more

Să pui răul înainte! Sau mai bine nu!

Ca de obicei, când un subiect “se cere” explorat, viața mi-l scoate în cale, mă trage de mânecă, mă înghiontește, până-l văd, conștientizez și dau voie unui nou articol să se nască. Cred, tot mai tare, că articolele astea mă scriu pe mine, nu eu pe ele. Iar săptămâna asta am fost de-a dreptul hăituită de tema fricii, pesimismului ca armă de apărare împotriva suferinței și de ideea asta pe care eu o găsesc de-a dreptul toxică, că vei fi în siguranță dacă “pui răul înainte”. Așa că a devenit musai să scriu despre asta și, sper, să vă dau și vouă o temă de gândire peste weekend. Acum câteva zile vorbeam cu o prietenă care e adepta ideii de “random acts of kindness”. Fapte bune făcute fără nicio așteptare de reciprocitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a dărui. Într-o zi, aflată în parc în căutare de inspirație pentru un proiect, prietena mea are un gând – să cumpere un balon cu heliu și să-l dăruiască primului copil care-i va ieși în cale. Zis și făcut. Cumpără balonul, identifică rapid o fetiță care se plimba cu bunica pe alei, se apropie și cere permisiunea bunicii pentru a-i oferi celei mici balonul. Bunica refuză abrupt. Prietena mea clarifică – nu vrea să i-l vândă, vrea doar să i-l dăruiască. Bunica din nou refuză, spunând că fetița are deja prea multe jucării. Un alt prieten îmi scrie ieri pe Facebook despre o întâmplare similară, care pe el l-a mâhnit. Lângă o gură de metrou, o tânără împărțea niște fluturași. Părea obosită și întristată de indiferența cu care oamenii treceau pe lângă ea, refuzând să primească ce avea să le ofere. Prietenul meu se gândește că ar putea să facă un gest frumos și s-o înveselească pe tânăra cu pricina oferindu-i ceva care s-o bucure. Cel mai la îndemână era o gheretă cu covrigi și gogoși calde. Omul cumpără o gogoașă și i-o oferă fetei. Reacția ei este de indignare – îl refuză vehement spunându-i că...

read more