30 de ani. Povestea unei iubiri pierdute și a unei vieți regăsite.

DSC08860L-am văzut cu adevărat în autobuzul dinspre Foișorul de Foc către Universitate. Statea sprijinit de bară, cu privirea pierdută undeva, în spațiul nedefinit dintre locul unde eram, la doi metri de el, și geam, prin care intrau razele portocalii de octombrie târziu. Țin minte că am avut un sentiment ciudat de dejá-vu – ca și cum mai trăisem o dată asta – eu, privindu-l pe furiș, el, prefacându-se că nu mă vede. Până când, brusc, și-a ridicat privirea spre mine și m-am trezit suspendată într-un spațiu atemporal, indundată de o senzație stranie de familiaritate, stânjeneală și un “ceva” pe care nu-l puteam numi, un fel de fior, de dor, de impuls de a mă pierde în ochii lui mari, verzi-căprui. După câteva momente, care mi-au părut o veșnicie, mi-a zâmbit și mi-a întins mâna:

 “Cred că suntem colegi de grupă, nu-i așa? Eu sunt Ștefan”.

I-am răspuns încercând să par sigură pe mine, chiar ușor indiferentă:

“Bună. Eu sunt Alis”.

Eram în primul an de facultate la “Științe Politice” la Universitatea București. Alesesem facultatea asta pentru că în 2002, când toată lumea dădea la Drept sau la ASE, pentru mine suna “exotic”. Și pe deasupra era în engleză. Visasem să fac Psihologie pentru că eram fascinată de universul ăsta încâlcit din fiecare om, din mine însămi mai ales, dar tata, medic și sceptic, mă convinsese că e mai bine să-mi aleg o carieră interesantă, nu să stau să lucrez cu “toți nebunii în vreun spital”. Așa că m-am gândit să mă fac diplomat. Asta e o cariera interesantă, nu? Călătorești prin lume, cunoști oameni fascinanți, culturi diverse. Ce poate fi mai interesant de-atât?

A fost greu să nu-l remarc pe Ștefan după întâlnirea noastră din autobuz. Era studentul genial, o enciclopedie ambulantă, mare iubitor de istorie și filozofie, răsfățat de profesori pentru că avea mereu o întrebare inteligentă la cursurile la care ceilalți moțăiau. Era singurul dintre noi care citise “Republica” lui Platon de la cap la coadă. Și mai arăta și bine pe deasupra – înalt, zvelt, cu un aer deopotrivă intelectual și atletic și o privire ușor melancolică care îl făcea absolut irezistibil pentru mai toate fetele din grupa noastră. Era carismatic și nu se sfia să vorbească în public când era cazul, dar în majoritatea timpului era rezervat și părea să aibă mai mereu un aer misterios, parcă un pic trist. Era serios și matur peste cei 19 ani ai noștri de atunci. Băieții îl invidiau în secret pentru că era deștept, frumos și conștient de asta. Fetele, tot în secret, erau îndrăgostite de el pentru că era frumos, deștept și conștient de asta.

Și eu eram, în ascuns, îndrăgostită de Ștefan. Iubirea mea era însă un secret chiar și pentru mine. Atunci aveam o frumoasă relație cu iubitul meu din liceu, prima dragoste – bun, sincer, simpatic, politehnist. El era mai mare decât mine și tocmai încheiasem un an de mare chin și dor, eu la Brăila în ultimul an de liceu, el la București în primul an de facultate. Trăiam cu voluptate bucuria revederii și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că altcineva și-ar fi putut face loc în sufletul meu. Nici măcar Ștefan, despre care îmi spuneam, mințindu-mă pe mine cu naivitatea începătorului într-ale amăgirii de sine, că e de admirat pentru inteligența lui și că mi-ar plăcea să-mi fie amic.

Starea de binecuvântată negare mi-a fost zdruncinată când, la vreo două luni după episodul din autobuz, pe nepusă masă, Ștefan m-a invitat să ieșim în oraș. Mi-am înghițit “da-ul” care mi se oprise în gât și se încăpățâna să înainteze amenințător spre vârful limbii și i-am explicat elegant că am un prieten pe care-l iubesc foarte mult și m-aș bucura să rămânem amici. Amici din ăia care nu ies în oraș împreună.

I-am zărit dezamăgirea doar pentru o clipă. Apoi mi-a zâmbit, mi-a spus că înțelege și, tot la fel de elegant, s-a întors pe călcâie și, din acel moment, în următorii doi ani, m-a ignorat fără să fie cu adevărat nepoliticos vreodată.

Din nou octombrie, doi ani mai târiziu. Flacăra iubirii adolescentine arsese de mult și relația mea de patru ani și-a dat, într-un final, obștescul și firescul sfârșit. Dintr-o dată Ștefan care, între timp, se lăsase și el iubit de câteva colege dornice de afecțiune, a reapărut în existența mea. Nici nu mai știu cum am ajuns să vorbim pe Mess – da, nici mie nu-mi vine a crede că a existat viață înainte de Facebook. Nu mai știu nici cum am ajuns să petrecem seri nesfârșite într-o ceainărie din Cotroceni ai cărei proprietari avuseseră proasta inspirație să țină deschis până la 1 noaptea. Noi eram cei care ne asiguram, în fiecare seară, că oamenii își respectă programul. Sincer, deși eram clienți fideli, nu cred că ne iubeau prea mult. Noi însă ne iubeam prea mult. Și puțin ne păsa ca eram dați afară din ceainărie de vreo 5 ori pe săptămână. Și puțin îmi păsa că mă duceam în fiecare zi la serviciu cu ochii umflați de somn.

Aveam job-ul de vis – managerului reședinței ambasadorului Marii Britanii la București. Până la cariera diplomatică mai era doar un pas. Acum aveam și iubitul de vis – deja căutam pe net modele de rochii de mireasă.

Anul care a urmat a fost un dans. Și la propriu, și la figurat. Nenumărate au fost nopțile în care dansam împreună în mica mea garsonieră de la etajul 4, într-un bloc de pensionari. Dacă vecinii au fost deranjați de pașii noștri din miez de noapte, nu am aflat niciodată. Pe noi erau puține lucruri care ar fi putut vreodată să ne deranjeze.

Mințile noastre dansau în discuții lungi despre orice. Învățam împreună. Citeam împreună. Visam împreună. Șoarecele de bibliotecă care am fost mereu își găsise perechea, iar femeia care vroiam să devin își găsise bărbatul. Trupurile, mințile și inimile noastre vibrau la unison. Sentimentul de dejá-vu din autobuz a revenit deseori în anul ăla. O astfel de iubire nu putea fi altfel decât predestinată, nu putea fi de aici și acum, ci de demult. Un gând legat de noi doi și soartă revenea mereu în mintea mea. Nu știam atunci cam cât de mare va fi rolul sorții în povestea noastră.

Ne apropiam de finalul anului 3 de facultate și deja ne făceam planuri de viitor. Aveam ambiții mari. Un Master la o universitate prestigioasă din străinătate. London School of Economics. Warwick. Johns Hopkins. O carieră strălucitoare.

Ștefan a venit cu ideea să ne înscriem la două școli de vară internaționale de unde am fi putut obține referințe pentru programele de Master la care aspiram. El fusese, cu un an în urmă, o lună la scoala de vară de Studii Europene a Universității Viena. Îi plăcuse mult. M-a îndemnat să mă înscriu. Am fost acceptată. El, între timp, a fost acceptat o lună la școala de vară LSE (London School of Economics). Ambele aveau loc în iulie-august – cu decalaj de o săptămână. El pleca mai devreme, eu reveneam în țară mai târziu. 6 săptămâni separați după aproape un an în care trăisem într-un fel de simbioză.

Imi amintesc verdele infinit al dealurilor de lângă Salzburg. Pădurea. Lacul. Tabăra de la Stroebl părea așezată într-un colț de rai. Căsuțe mici, cochete. Un ponton de pe care colegii mei din 15 tări săreau veseli în fiecare dupăamiază, după cursuri, în apele limpezi și răcoroase. Zâmbete. Conversații în engleză, franceză, germană. Vedeam toate astea, le auzeam, dar nu eram parte din ele. Nu simțeam nimic altceva decât dorul mistuitor și dorința copleșitoare de a fi din nou lângă el. Nu cred vreodată în viața mea să mai fi simțit dorul atât de dureros. Fizic dureros. Sfâșietor.

Mailurile pe care ni le trimiteam in fiecare zi făceau prea puțin ca să mă aline. Mă duceam la cursuri ca un automat, citeam toata bibliografia ca să mă țin ocupată. Eram enervant de studioasă, spre admirația profesorilor și iritarea colegilor mei, care veniseră acolo ca să se distreze și să cunoască oameni din alte țări. Eu nu vroiam să cunosc pe nimeni. Vroiam doar să văd diploma “cum laudae” și să obțin mult râvnitele recomandări. Și să mă întorc acasă la el.

Dorul se transformase în panică pe 7/7. Era 2005. Atacurile de la metroul londonez. El era în Londra. Asta se întâmplase când eu încă mai eram în București, și mă liniștisem puțin aflând că era bine, că nu fusese prin apropiere în momentele de groază. Acum, în Austria, dorul de el devenise nefiresc, avea ceva amenințător, ca și cum un pericol ar fi planat asupra noastră, ca și cum totuși s-ar fi putut să nu-l mai revăd. Îmi spuneam că nu e nimic, că nu are ce să fie, că atacurile s-au terminat și eu trebuie să am răbdare.

Era deja a treia săptămână de tabără. Timpul se scurgea din ce în ce mai încet cu fiecare zi. Înnebunitor de încet. Mă consolam cu gândul că Ștefan se întorsese acasă la București și era în siguranță. Apoi s-a întâmplat.

L-am sunat, așa cum făceam de obicei ca să-l aud măcar un minut, și nu mi-a răspuns. Am sunat din nou. Din nou. Din nou. Am sunat frenetic, de zeci și zeci de ori, o dupăamiază întreagă. Panica era jar lichid care mi se scurgea în corp și mă ardea pe dinăuntru. Un sentiment de catastrofă, de sfârșitul lumii. Simțeam că mă sufoc, că ceva îngrozitor se întâmplă, că sunt într-un fel de coșmar din care nu mă pot trezi. Încercam să-mi spun că sunt absurdă, că poate a plecat undeva fără telefon, că sunt sute de motive pentru care nu răspunde. Rațiunea nu avea nici o șansă în fața sentimentului de dezastru care se strecura încet, implacabil, în câmpul conștinței mele.

După ore în care sunasem disperată fără nici un răspuns primesc, în sfârșit, un telefon. Răspund înnebunită să aud vestea care mă va scoate din ghearele acelea reci, oribile. Era mama lui. Îmi spune că Ștefan nu se simte bine, că e puțin tulburat.

“Cum adică, tulburat?”

“Nu e nimic, are așa, o stare… A hotărât să plece câteva zile de acasă să se reculeagă într-o mănăstire”

“Într-o ce????”

“Stai liniștită, draguță, vezi-ți de curs, termină tu acolo ce ai de terminat. O să fie bine când te întorci”.

Asta a fost tot. Nici un detaliu. Nici o explicație. Mănăstire? El era un tip spiritual, nu neapărat religios, dar știam sigur că orice ar fi fost nu ar fi plecat în vreun pelerinaj fără să mă anunțe.

În loc de eliberare simțeam și mai multă frică. Acum știam cu certitudine că ceva cu adevărat grav se întâmplase. Și eu eram acolo, la mai bine de 1000 de km distanță, cu încă o săptămână în față până la mult-râvnita recomandare.

Există undeva în oameni un resort, ca un sistem de urgență, care cred că se declanșează în momente ca ăsta. Dintr-o dată mi-am dat seama că eram ciudat de lucidă, ca într-o stare de conștiință alterată. Știam că trebuie, TREBUIE, să-l văd. Am mers la coordonatoarea de program, i-am spus că am o situație de urgență în România și am nevoie să mă învoiesc câteva zile. Mi-a spus că, în cel mai rău caz, pot lipsi două zile fără să-mi fie afectate rezultatele și diploma. Era joi. Weekendul era liber. Aveam timp să merg la București două zile și să mă întorc. Mai aveam 250 de euro pe care, într-un moment de inspirație, îi păstrasem când, cu câteva zile în urmă, mă abținusem să-mi cumpăr un inel frumos pe care îl admirasem într-o vitrină din Salzburg. Era un inel scump, un brand aparte. Nu găseam la noi așa ceva. Mi-l dorisem mult. Dar totuși, 250 de euro? Era enorm pentru mine.

Biletul de autobuz Stroebl-Salzburg și biletul de tren Salzburg-București dus-întors au costat fix 250 de euro. Am ajuns acasă sâmbătă dimineața. Ai mei n-au știut nimic, mă credeau bine sănătoasă în tabără în Austria. O anunțasem pe Ana, mama lui Ștefan, că vin. M-au așteptat amândoi la gară și am mers împreună la casa lor de la țară, la câteva zeci de km de Capitală, unde părinții aveau reședința permanentă, în timp ce copiii, Ștefan și fratele lui, locuiau în apartament la București. M-am întrebat de ce s-a hotărât să se mute înapoi la părinți. Alt semn rău. N-am îndrăznit să întreb cu voce tare.

Pe drum mama lui a vorbit tot timpul. Despre orice. Despre nimic. El a tăcut tot timpul. Era bucuros să mă vadă și îmi zâmbea obosit, era parcă mai slab și tras la față. Nu puteam încă să-mi dau seama ce e în neregulă. Am crezut că nu vrea să povesteacă de față cu ai lui.

Am rămas singuri. Îmi spunea că totul e bine. Vroiam să îl cred, dar nu puteam. Într-un final, seara târziu, am renunțat să mai pun întrebări și mi-am spus că dimineață totul o să fie mai clar. M-am cuibărit lângă el bucuroasă că suntem, în sfârșit, din nou împreună. Apoi, în toiul nopții, am înțeles. Deodată s-a ridicat și a inceput să-mi spună, cu o voce schimbată, care mi-a dat fiori pe șira spinării, că el aude voci. Îmi amintesc că m-am speriat atât de tare încât am fugit din dormitor. A venit după mine în sufragerie. Mi-a explicat exaltat că i se întâmplă ceva incredibil, care a început în ziua atacurilor teroriste de la Londra. Atunci au început vocile. Unele îi spuneau să sară de la geam. Altele îi spuneau că e un trimis al Domnului pe Pământ și noi o să avem un copil care o sa fie Alesul.

A-ți vedea omul iubit mistuit de boala psihică este poate una din cele mai grele încercări prin care poate trece cineva. Pentru mine, cel puțin, a fost cea mai grea încercare a vieții mele. În cele 24 de ore care au urmat, până la plecarea mea înapoi spre Austria, am vorbit mult. Ștefan cel lucid, cu intelectul lui ascuțit ca un bisturiu, încerca cu disperare să disece spectrul nebuniei care îl cuprindea. Îmi descria cu o claritate înfiorătoare lupta lui cu psihoza. Îmi povestea cum vocile astea îi vorbesc în același timp – unele binevoitoare, altele vrășmașe – iar el știe că e mai mult decât ele, dar nu le poate opri.

“Ceva mă trage în sus, ceva mă trage în jos. Nu știu ce să fac. Dar știu că va fi bine. Și stiu că te iubesc. Te iubesc!”

Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit în gară. A fost o ultimă îmbrățișare, un ultim sărut, am plâns amândoi.

M-am întors la Stroebl și mi-am luat diploma cum laudae. Și recomandarea de la cel mai titrat profesor din program. Nu am simțit nimic. Doar tristețe, dor și un sentiment de doliu.

Când am revenit în București Ștefan nu mai era. Am găsit un trup măcinat de vedenii. Un trup care nu dormea, râdea uneori lugubru, isteric, inexplicabil, iar în restul timpului avea o expresie fixă, imobilă. Deseori rămânea ore întregi nemișcat, într-o catatonie înspăimântătoare. Nu vroia să mănânce, nu vroia să vorbească. Părea să mă recunoască uneori, când îmi spunea automat, repetitiv, că trebuie să ne despărțim. Priveam în ochii lui verzi-căprui și nu mai vedeam nimic, absolut nimic, dincolo de ei. Ștefan pe care îl cunoscusem, Ștefan pe care îl iubeam cu fiecare celulă din ființa mea, era mort. Și nici măcar nu putem să îl jelesc.

Au urmat două luni în care am încercat cu disperare să îi conving familia că Ștefan are mare nevoie de ajutor psihiatric, ca are nevoie de medicație. Mama lui a refuzat cu obstinație, sau poate doar orbită de durere, să accepte că fiul ei suferea de o gravă boală psihică. Era convinsă că e o criză de alt fel. Am mers, cu ea și cu el, la tot felul de “vraci”, la specialiști în terapii alternative, maeștri reiki, clarvăzători – unii serioși, alții impostori. Am bătut mănăstiri din vârf de munte unde femeile nici măcar nu aveau acces, am îngenuncheat prin biserici pentru că un preot sau altul o convinseseră că băiatul ei nu are nevoie de nimic altceva decât de rugăciune și acatiste, multe, multe acatiste.

Aveam și am respect și încredere în valoarea terapiilor alternative, iar de rugat mă rugam în continuu, dar în acel moment fiecare părticică din mine îmi spunea că urgența lui Ștefan era una medicală. Atunci m-am certat cu Dumnezeu. M-am înfuriat pe El că-mi face una ca asta, că nu îi luminează Anei mintea și nu îi dă gândul cel bun.

Mergeam ziua la birou, seara la facultate și noaptea făceam naveta 60 de km ca să îi veghez somnul, sau, mai bine zis veghea, pentru că nu dormea aproape deloc. Doar stătea întins, cu ochii în tavan. Colegii îmi spuneau că am slăbit, mă întrebau ce-i cu mine. Le spuneam că sunt bine, doar nu prea am poftă de mâncare. Nu simțeam nici o oboseală, doar durere. Multă, nesfârșită durere. Și speranță. Speranță într-un miracol.

Într-o seară am crezut că miracolul a venit. Brusc, ca și cum spiritul i s-ar fi întors în trup, privirea lui a redevenit vie. Ștefan al meu mi-a zâmbit din nou. Mi-a spus că știe că-mi e greu. Că mă roagă să-l iert. Că mă iubește și că-mi promite că o sa fie bine. M-a îmbrățișat, apoi a dispărut la fel cum a venit. Brusc. Privirea i s-a golit din nou. Din nou a rămas nemișcat, un mort viu, cu ochii în tavan. Atunci am știut că l-am pierdut pentru totdeauna.

Momentul despărțirii a venit în ziua în care mama lui, exasperată de încercările mele disperate de a o convinge că ceea ce i se intâmpla lui Ștefan era mai mult decât o tulburare sufletească, că mintea și trupul lui aveau nevoie de ajutor medical pentru ca sufletul lui să poată răzbate, mi-a spus răspicat că-mi interzice să mă mai amestec în viața familiei lor. Misiunea mea s-a încheiat.

Era toamna lui 2005. Ștefan a ieșit pentru totdeauna din viața mea. Nu a știut aproape nimeni ce mi s-a întâmplat – cu excepția familiei și celor mai apropiați prieteni.

În lunile care au urmat am fost ca un fel de văduvă care nu poate accepta că soțul ei nu mai este și m-am încăpățânat să duc la final proiectul nostru cel mai drag. Am aplicat și am fost acceptată la unul din cele mai prestigioase programe de Master în Relații Internaționale din Europa, o colaborare între Science Pô din Paris și London School of Economics din Londra. Fuseseră sute de candidați. Erau doar 10 locuri. Eram singura româncă acceptată. Probabil el ar fi fost al doilea. Am primit și bursă. N-am plecat. Mi se părea fără rost. Mi-a fost suficient să știu că am reușit. De fapt, când am văzut hârtia de felicitare de la Universitate nu am simțit nimic. N-am spus nimănui de cel mai mare succes academic al meu, cu care altă dată m-aș fi lăudat tuturor. Nici nu mi-am dat seama atunci, dar acel moment a fost începutul unui lung șir de momente în care nu am simțit nimic.

La nici șase luni după aceea a murit bunica mea, cea care mi-a fost a doua mamă – cea mai dragă și iubită ființă sufletului meu, alături de părinții și sora mea. Am plâns. Dar n-am simțit cu adevărat decât o îngrozitoare amorțeală. Un fel de anestezie generală a spiritului.

În starea asta de anestezie am început să caut frenetic obiective, țeluri noi cu care să-mi umplu cumva vidul existențial care amenința să mă înghită. Mintea mea devenise hiper-activă pe măsură ce emoțiile mele amorțiseră până la dispariție. Mi-am spus că aș putea fi fericită dacă voi reuși în viață, așa cum definea majoritatea celor din jurul meu reușita. Mi-am propus ca până la 30 de ani să-mi construiesc o carieră. Alta decât cea diplomatică. Nici nu mai suportam să aud de diplomație. Și să am succes. Bani. O casă. O familie.

Aveam 22 de ani. Am șters toate mailurile, toate pozele, tot ce mi-ar fi putut aduce aminte vreodată de Ștefan. Am refuzat să mai vorbesc de el și am fost convinsă că așa pot să-l șterg din viața mea ca și cum n-ar fi fost și să o iau de la capăt.

M-am angajat în multinațională. Am început o relație cu un bărbat bun, pe care îl îndrăgeam ca pe un prieten, și m-am convins că așa trebuie să fie, de fapt iubirea. Fără fluturi în stomac. Fără fiori. Fără angoasă. Fără suferință. Caldă. Blândă. Sigură. Plată. Am cumpărat împreună un teren. Am pus pe picioare un restaurant. L-am vândut. M-am făcut trainer. Am făcut un credit. Am construit o casă. M-am căsătorit. Am devenit serioasă, conformistă. Nu mai dansam noaptea prin casă. M-am întors în multinațională cu un salariu generos.

Mi-am păstrat un singur aspect din vechea mea personalitate – setea de cunoaștere. Am citit tomuri de psihologie, neuro-știință, spiritualitate – mai târziu am conștientizat că citeam orice m-ar fi putut ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat cu el, să dau un sens acelei experiențe pe care mă convinsesem că am depășit-o. Am făcut, în pagini de carte, facultatea pe care n-am avut șansa sau inspirația să o fac de la bun început.

La 28 de ani îmi atinsesem toate obiectivele. Toți cei din jur erau bucuroși și mândri. Eu nu simțeam nimic.

Și atunci, abia atunci, când planul meu a fost îndeplinit înainte de termen, m-am trezit. Nu știu cum și când exact s-a întâmplat. A început ca un vag sentiment de nemulțumire care spărgea agasant carcasa protectoare a anesteziei mele emoționale din ultimii 6 ani. Era ca o rază de lumină care răzbate prin ceață. Am început să mă întreb dacă sunt, de fapt fericită, dacă am, de fapt sens. Am mers la terapie și mi-am găsit curajul să vorbesc, pentru prima oară, despre mine și ce mi s-a întâmplat. Am reușit, în sfârșit, să plâng. Am plâns pentru Ștefan și iubirea noastră pierdută. Am trăit, cu întârziere de aproape 6 ani, starea de doliu după bunica mea. Am lăsat să curgă sângele din rănile pe care le astupasem prematur cu ani în urmă și le-am dat, abia acum, voie să se vindece.

Am devenit coach. Am început să-i ajut pe alții cu experiențe și încercări similare. Am citit și mai mult. Autocunoașterea fusese o obsesie pentru mine încă din copilărie, fusese ceea ce mă împinsese către Facultatea de Psihologie de la bun început. Acum îmi reaminteam, încet încet, cine sunt de fapt.

Ultimii doi ani au fost cei mai transformaționali ai vieții mele. M-am redescoperit pe mine însămi ca un fluture care, după o eternitate, e în sfârșit eliberat din carcasa protectoare a crisalidei. Am părăsit un job sigur și confortabil și am pornit pe cont propriu, ca trainer și coach freelancer, mânată de visul de a-i învăța pe alții despre ei înșiși. Am părăsit căsnicia, casa, viața pe care mi-am construit-o. Am înțeles că nu pot să fac pe plac tuturor și mi-am dat voie să mă iubesc și accept ca ceea ce sunt.

Mi-am îndeplinit obiectivele de până la 30 de ani și apoi le-am abandonat pe toate pentru că am găsit ceva mult mai prețios. Mi-am găsit sensul.

Dragostea pentru Ștefan și suferința cumplită a pierderii lui au fost creuzetul în care m-am transformat în ceea ce sunt astăzi, în ceea ce aveam potențialul de la bun început să fiu. Mi-a luat aproape șapte ani ca să pot înțelege că el a fost catalizatorul unei metamorfoze – din copil în adult, din fată în femeie, din somnambul în trăitor conștient pe această planetă. Mi-am îmbrățișat în sfârșit misiunea – de a deschide și altora porțile spre ei înșiși. Fac asta în fiecare zi în sala de curs, în cabinetul de coaching, fac asta scriind.

Am reușit, în sfârșit, să dau un sens întâmplării de atunci și să îi redau lui Ștefan locul care i se cuvine în inima și în istoria mea.

A trebuit să cunosc durerea, să știu cum e să iubești și să pierzi, apoi a trebuit să înțeleg ce înseamnă să fugi de tine însuți și să mergi pe un drum care nu e al tău, mințindu-te că e bun doar pentru că este dezirabil social și toți cei din jur consideră că așa e normal să traiești. Am descoperit că nu există o ordine “corectă” a etapelor – facultate, carieră, căsnicie, casă. Ăsta e doar un drum. E bun pentru unii oameni. Nu pentru toți. Exista mii de alte drumuri. Nu toți suntem construiți la fel. Nu toți ne putem încadra în normă.

Acum pot sta în picioare în fața altora vorbindu-le despre ce înseamnă să te minți pe tine, despre autenticitate, despre suferință, despre încredere. Călătoria mea de până acum, cu bunul și răul ei, cu greul și ușorul, mi-a oferit un mare cadou – experiența pe care s-o pot folosi ca să-i însoțesc și pe alții în propriile lor călătorii.

Când aveam 26 de ani și 20 de kg în plus oamenii care mă vedeau la cursuri erau convinși că am cel puțin 35. Acum împlinesc 30 de ani și nimeni nu mă crede – oamenii îmi spun că par mai tânără. Uneori glumesc spunând că mă simt ca un fel de Benjamin Button – mi-am trăit bătrânețea în copilărie și acum sunt gata să trăiesc vârsta mea reală.

Tot acum, la 30 de ani, am redescoperit magia existenței și m-am împăcat cu divinitatea, cu acea forță de dincolo de noi, cu acea inteligență universală care ne unește pe toți. La 30 de ani m-am reîmprietenit cu propriul meu suflet.

De la Ștefan am învățat că toți oamenii au o poveste dar că puțini aleg s-o împărtășească, pentru că asta i-ar face vulnerabili. Eu am ținut secretă povestea mea și cunosc mulți oameni cu povești la fel de dramatice, pe care le-au ținut închise cu anii în temnițele sufletelor lor, sperând poate că la un moment dat vor uita. Acum înțeleg că nu putem șterge trecutul, nu îl putem nega. Îl putem însă onora și învăța din el pentru a construi conștient un altfel de viitor.

De la el am învățat că, înainte de a-i judeca pe alții, ar fi mai bine să le aflu povestea. Toți oamenii au secretele lor, dramele lor, experiențele care îi fac ceea ce sunt. Și toți oamenii au puterea să aleagă ce sens dau acelor experiențe. Viețile noastre, tragediile noastre, au un rost dacă noi alegem să-l vedem. Nu suntem niciodată victime cu adevărat – doar atunci când decidem să fim pentru că ne este mai ușor, pentru că doare mai puțin.

Tot Ștefan m-a învățat că atunci când vrei să fugi de suferință anesteziindu-te, ținându-te ocupat doar ca să n-ai timp să gândești, de fapt pierzi cel mai important lucru din lume: iubirea.

Ca să pot iubi din nou a trebuit să-mi dau voie sa simt din nou. Asta înseamnă că uneori sunt tristă. Uneori sufăr. Înseamnă și că îmi dau voie să râd în hohote, să mă bucur de ploaie, de soare, de ghidușiile unui copil pe care-l zăresc în treacăt pe stradă. Abia acum am înțeles adevărata valoare a emoției. Atunci când simt sunt vie. Datorită lui am învățat să apreciez voluptatea de a trăi viu.

Viu. Conștient. Cu sens.

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu Ștefan. Aleg să cred că acea “criză” care mie mi-a schimbat viața a fost pasageră și că acum își trăiește fericit propria existență. Oricum ar fi, el va avea mereu locul lui în sufletul meu și nu voi înceta vreodată să-i prețuiesc amintirea și să-i mulțumesc pentru lecțiile pe care le-am descoperit în călătoria mea prin viață, datorită lui.

Am ales să împărtășesc public povestea mea pentru toți cei care se luptă în tăcere cu propriile drame. O dăruiesc fiecărui om care s-a simțit vreodată copleșit, rănit, fără sens. E cadoul meu de speranță și credință că toți suntem capabili să ne ridicăm din cenușa propriilor tragedii mai buni, mai iubitori de sine și de alții, mai frumoși, mai conectați unii cu ceilalți și cu viața însăși. E crezul meu că în cele mai întunecate momente ale existenței ne putem descoperi propria lumină.

Azi împlinesc 30 de ani. Mi-am făcut cadou inelul – același inel pe care am vrut să-l cumpăr acum 8 ani din Salzburg. O sa-l port cu drag, să-mi aducă mereu aminte de cea care am fost pentru a putea fi cea care sunt.

100 Comments

  1. O doamne!

  2. Luciana Valutanu /

    Minunata “poveste de viata”! N-am putut sa-mi tin lacrimile, mai ales pt ca trec printr-o experienta trista, un divort. M-am regasit in cuvintele tale si am incercat sa-mi iau puterea de care am nevoie pt a depasi acest moment greu, cand fiul meu de 8 ani, nu mai intelege “cu cine tb sa ramana prieten”.

    • Draga Luciana, iti trimit toate gandurile bune si iti doresc sa ai rabdarea sa treci prin perioada asta si intelepciunea sa inveti ce e de invatat din experienta asta ca sa poti merge mai departe mai intreaga si mai fericita.

  3. Viorica Boboc /

    La Multi Ani, Alis! Iti multumesc pentru cadoul tau de speranta!
    Iti doresc sa te implinesti ca fata, femeie, asa cum iti doresti!
    Cu drag, Viorica Boboc!

  4. Maria /

    Incredibil de impresionanta si intensa povestea! M-a tinut lipita de monitor.
    Am o curiozitate mare..ce zodie esti? Felicitari din suflet ca esti o persoana puternica si frumoasa!

  5. Roxana /

    Ma intreb, cum de nu ai avut curiozitatea sa il cauti pe Stefan? Sa vezi ce s-a intamplat cu soarta lui? Sufletul tau nu isi pune niciodata intreabarea asta? 🙂

    • Roxana, raspunsul e nu la ambele intrebari. Convingerea mea este ca, odata ce ne-am invatat lectiile dintr-o experienta, putem fi pregatiti sa mergem mai departe si chiar nu mai avem nevoie sa privim inapoi. Ceea ce a fost e pretuit si are locul lui special. Acum conteaza ceea ce este 🙂

  6. Multumesc Alis !
    Si eu am un “Stefan” … care mi-a dat si inca imi da lectii 🙂
    Si eu am “crescut” datorita lui.
    Te imbratisez cu mult drag ! 🙂
    Cornelia

  7. CLAUDIA /

    Foarte emotionanta povestea.

  8. Pe lângă povestea frumoasă și emoționantă de viata, m-am bucurat să aflu câte oportunități îți poate oferi facultatea de științe politice, despre care majoritatea spune că e o pierdere de timp și bani. Probabil că în 2002 nu era văzută din perspectiva asta, nu? Păcat că ai renunțat să-ți duci până la capăt „cel mai mare succes academic”, însă e bine că ți-ai găsit calea și ești fericită, în fapt, asta e tot ce contează.

    Mulțumesc că mi-ai dat un imbold pentru a studia ceva ce mulți condamnă, la fel cum mi-ai confirmat, prin povestea ta, că există cu adevărat „kharma”, că unele lucruri se întâmplă pentru că trebuie.

    Sara.

    • Draga Sara,
      Convingerea mea este ca oportunitatile ti le oferi singura- mai bine spus e responsabilitatea fiecaruia dintre noi sa observam usile care ni se deschid si sa alegem sa pasim prin ele. Eu nu as putea spune daca facultatea in sine mi-a oferit vreo oportunitate – cu siguranta am cunoscut oameni buni, interesanti, am avut profesori care m-au inspirat si altii care m-au dezamagit.
      Iti doresc multa inspiratie sa observi acele oportunitati si sa iti urmezi drumul care simti ca e al tau 🙂

  9. Impresionant, as vrea sa pot fi la fel de puternica. Felicitari pentru faptul ca in cele din urma ti ai gasit drumul si esti cu adevarat fericita

    • Sunt convinsa ca esti la fel de puternica, Loredana – cred ca toti avem in noi resurse pe care nici nu ni le imaginam, pana nu suntem pusi in situatia de a le demonstra

  10. Teodor /

    Felicitari, Alis! Scrii foarte frumos. De obicei scanez articolele de pe bloguri, nu am rabdare sa le citesc (mai ales daca nu-mi spun nimic), dar pe al tau l-am citit cuvint cu cuvint, sentiment cu sentiment, lacrima cu lacrima.

  11. Florina /

    Este unul dintre cele mai frumoase povesti, articole,istorii pe care le-am citit vreodata. Nu pot sa zic altceva decat: tot respectul meu, pentru ce ai scris, pentru ce ai trait, pentru ce ai ales, pentru cine esti. Continua la fel, inspiri oameni! Felicitari

  12. Daniela Paun /

    Superb, am trait si simtit emotiile acestei povesti, am dansat cu voi, am plans cu voi! Felicitari pentru ca ai avut curajul de a te pune pe tine pe primul loc.

    • Multumesc mult, Daniela. E tare emotionant sa stiu ca povestea asta a rezonat cu atatia oameni minunati, fiecare cu propria poveste. Si cred ca in final, ca sa putem iubi cu adevarat si darui celorlalti fara a astepta ceva in schimb, e nevoie sa invatam sa ne iubim si sa ne daruim intai de toate noua insine.

  13. Horace /

    Felicitari si multumiri Alis, pentru impartasirea povestirii tale; venind din suflet si ”coapta” atatia ani, ai scris-o extrem de realist si penetrant, am trait experientele tale, regasindu-ma in unele din ele. E patetic daca recunosc ca am si plans, putin? Te admir ca la 30 de ani ai renascut, constientizezi si de bucuri din plin de asta, eu la 38 de ani inca-s semi-”somnambul”, urmand drumuri care ”trebuie” dar care nu mi se potrivesc. Incerc sa ma trezesc, dar nu e deloc usor, poate si datorita faptului ca n-am avut parte de un asemenea eveniment catalizator de magnitudinea celui cu Stefan, din viata ta. Este extraordinar ca ai reusit sa extragi esenta buna din ceea ce ti s-a intamplat si ai folosit-o pt a-ti gasi propria cale 🙂

    • Plansul nu e deloc patetic, Horace, e modul sanatos de a “lasa sa iasa” emotiile. Si nu cred ca e nevoie de o intamplare ca cea cu Stefan ca oricine sa se poata trezi – cred ca insasi constientizarea propriului “somnambulism” e semn de trezire…

  14. La multi ani!
    Impresionanata poveste….. inca plang pentru ca am trait ceva similar si incerc acum sa ma regasesc pe mine

  15. silvienoire /

    Draga Alis,
    Povestea ta este minunata! pe masura ce am citit m-am simtit ca empatizand cu tine( stiu ca este un cuvant mare) dar… ma bucur ca ai gasit puterea sa scrii si sa impartasesti toate acestea si ca au ajuns si la mine!

    Cu drag,
    Silvia

  16. Mihaela /

    Sunt departe de tara, am plecat pentru ca nu imi gasesc locul, inca nu stiu ce vreau,..dar m-ai ajutat sa ma gandesc, sa apreciez si mai mult tot ceea ce ma inconjoara, sa invat lectia, mi se pare minunat ceea ce ai scris, felul in care ai scris, pur si simplu am stat cu privirea lipita de ecran, emotionant, am si plans, de ce sa nu recunosc, cu totii avem povestea noastra si o ascundem, incercam sa trecem peste, dar pana nu ne invatam lectia totul se repeta! La multi ani! Esti minunata!

    • Ma bucur daca lectura asta te-a ajutat, Mihaela, si iti doresc sa fii inspirata si sa te imprietenesti cu propria poveste. Iti doresc din suflet sa inveti lectia de care ai nevoie.

  17. Lung rau dar frumos … merita parcurs.

  18. In timp ce citeam povestea ta, a sosit acasa sotul meu.Am luat o pauza sa mancam. M-a intrebat ce citesc si i-am raspuns ca o poveste trista de dragoste. Am trecut si noi ca si cuplu prin ceva greu legat de sanatate.
    Acum am terminat de citit. Si final fericit sau trist imi par doar niste cuvinte. Ca si cum as fi vazut doar alb si negru intr-o lume plina de culoare.

    • Cateodata si mie mi se pare, Anca, ca avem prea putine cuvinte ca sa exprimam niste stari atat de complexe si mi se pare extraordinara comparatia ta legata de culori – de multe ori m-am gandit ca emotiile sunt la fel ca si culorile – infinite nuante si mult prea putine cuvinte care sa le numeasca…

  19. E uimitoare povestea ta Alis, din primul an de facultate si pana in prezent.

    Bravo pentru curajul de-a o spune public, dar si mai misto e faptul ca ai invatat atat de mult din ea si ca nu ai privit-o superficial, la modul “o alta experienta” cum facem noi oamenii!

    • Raluca, eu cred ca fiecare dintre noi suntem capabili sa invatam din intamplarile vietilor noastre- asta e si unul din motivele cheie pentru care am ales sa impartasesc povestea mea – ca un reminder pentru toti cei care inca au lectii de invatat si poate refuza sa le vada.

  20. Sorina /

    Wow, cum a fost post-ul asta. Daca am ajuns sa spun asta intr-un comentariu pe un blog. F bun.

  21. Impresionantă povestea ta, mi-a plăcut foarte mult și modul în care a fost scris totul. Nu m-am putut opri din citit si după ce am terminat de parcurs textul, am avut aceeași dilemă ca Roxana. Mi se pare uimitor că ai putut să treci peste tot fără să îl cauți și să vezi ce s-a întâmplat cu el. În altă ordine de idei, Ana era la fel de nebună că nu a apelat la medici. Mi se pare uimitor cât de mult pot crede unii în metodele astea de vindecare (de cele mai multe ori fictive) – vraci, preoți etc.

    • Alexandra, nu as fi atat de categorica in ceea ce o priveste pe Ana. Ea a facut ce a crezut a fi mai bine pentru fiul ei atunci. Iar in ceea ce il priveste pe Stefan, imi mentin ideea – cred ca amandoi am avut nevoie sa mergem pe drumurile noastre dupa experienta asta – a ma intoarce, pentru mine cel putin, nu are sens. Poate altcineva in locul meu ar fi procedat altfel – eu cred in faptul ca fiecare dintre noi facem ce e mai bine cu resursele pe care le avem la un moment dat. Asa am facut si eu. Pot sa am incredere ca el si-a urmat drumul fara sa mai simt nevoia sa stiu care este drumul ala. Sunt convinsa ca si el, ca si mine, are mai mare nevoie sa priveasca inainte decat inapoi.

      • Așa e, eu te admir pentru faptul că așa simți, e cel mai corect și cel mai bine. Eu una nu aș fi capabilă, din curiozitate și frustrare mereu mă întorc și m-aș fi întors probabil dacă aș fi fost în locul tău. Ești o femeie puternică, îți doresc să rămâi așa! Numai bine!

  22. Ani R /

    Draga Alis esti un exemplu foarte bun pentru multi dintre noi sint convinsa ca acum te simti si mai bine pentru faptul ca teai descarcat , sint si eu o persoana puternica trecuta prin foarte multe in viata dar imi tin povestile in mine ceea ce ma facut sa devin ca o piatra si imi dau seama ca nu e bine m motivele mele pentru care le tin in mine dar nu ma anuta dar din contra mai adaug la ele iti doresc sati regasesti iubirea din nou si .a multi ani cu intirziere .Ani

    • Multumesc, Ani. Citeam cu ceva timp in urma o povestioara care spunea ca scoicile reactioneaza in doua feluri la trecerea apei ani si ani de zile prin ele – unele fac perle si altele se calcifiaza. Convingerea mea este ca orice “intemperii” am intampina in vietile noastre, mereu putem alege sa transformam experientele dureroase in perle, in loc sa ne “calcifiem”.

  23. La multi si magici ani, in armonie cu tine si cu cei dragi tie!

  24. daniela /

    nu stiu ce sa zic,am rams fara cuvinte,vezi ? eu cred ca doamne ,doamne ti-a dat tie experienta asta pentru ca stii sa o scrii cu respect, cu dragoste,cu multa traire si ai urcat pe drumul vietii cu mult curaj cind foarte multi dintre noi am fi ramas jos, uneori ne este frica sa urcam si sa coborim….

    • Daniela, eu cred ca toti putem sa facem asta – sa urcam treptele catre noi cei care putem fi. Mie mi-a luat 6 ani sa-mi dau seama ca am ceva de urcat si sa-mi adun apoi curajul sa fac primul pas. Sunt convinsa ca exista alti oameni mult mai curajosi si mai constienti ca mine, iar pentru cei care n-au gasit inca in ei resursele astea am ales sa scriu povestea…

  25. Adriana Stefan /

    Absolut superb, o adevarata lectie de viata, ma bucur ca te-am descoperit datorita facebook-ului, voi continua sa citesc articolele tale.

  26. Wow! Daca-ti vine sa crezi am dat de articolul tau pe facebook, grabindu-ma sa fac ceva modificari la tema blogului, dar am ramas blocat ca sa-ti citesc fiecare cuvant scris. Ma bucur ca sunt oameni care pot spune/scrie despre lucrurile care le au in suflet. Eu cred ca am o imaginatie mai bogata, pentru ca tot ce ai scris tu aici in mintea mea s-a derulat un film, cu detaliul lucrurilor din jur.

    Iti urez mult succes in ceea ce faci tu!

  27. Paul /

    Si uite cum ai reusit sa imi faci seara mult mia frumoasa,iti multumesc Alis!

  28. Oana /

    si totusi… daca era vorba de o boala psihica, cum a evoluat? nici nu indraznesc sa ma gandesc la un viitor fara asistenta medicala… 🙁 pe langa restul

    • Din pacate, Oana, nu stiu sa raspund la intrebarea asta. Pot doar sa sper ca a fost un episod, ca cele care au urmat au fost mai fericite. Ce stiu sigur e ca si Stefan are drumul lui, ca fiecare dintre noi…

  29. Multumesc

  30. Andrei Beica /

    E fabulos fiecare cuvant pe care l-ai putut scrie, simti, trai in aceasta poveste care cu siguranta poate “misca” orice suflet din lumea asta. E prima data cand postez un comment pe un blog, site sau ceva asemanator. Dar chiar “m-a miscat”, si intamplare sau nu am inceput sa citesc in timp ce ascultam melodia de la Emelie Sande-Read all about it…Felicitari pentru tot ce faci si sunt sigur ca esti un om special de la care cu totii avem de invatat cel putin un rand din zecile pe care ni le-ai oferit.
    PS: Multumesc Elena Ciric- tu esti de vina!

    • Iti multumesc tare mult, Andrei. Ma emotioneaza cuvintele tale. Cred ca toti avem de invatat de la toti, cu conditia sa ne dam voie sa ne aratam unii altora asa cum suntem si sa ne dezvaluim povestile 🙂

  31. Cristina /

    Un text remarcabil, emotionant, calauzitor. Fruntea sus! Ai incredere ! ESTI o fiinta MINUNATA!

  32. nici nu stiu ce sa zic..am scris si sters de cateva ori inceputul mesajului..trist,foarte trist,am plans pentru tine,pentru el si pentru viata pe care trebuia sa o traiti impreuna fericiti pana la adanci batraneti..si totusi,nu a fost sa fie..destinul v-a invins.Pentru tine s-a deschis alta usa,sper ca si pentru el si ca e bine sanatos pe undeva,si poate va citi postul asta undeva candva..eu o sa-i dau share garantat. Multumesc prietenei mele din Canada,Camelia,care a share-uit povestea.Iti urez numai bine!o braileanca ca si tine.

  33. Iulia /

    Ce face Stefan acum?
    Sunt tare curioasa.
    Si-a mai revenit?

  34. Petruta /

    Felicitari pentru text, frumos scris. Daca povestea este adevarata, avand in vedere ca Stefan suferea de acea boala si ca l-ai iubit, cel putin din respect, este de bun simt sa te interesezi ce mai face, nu il poti lasa in indiferenta. Nu te poti bucura doar pt tine ca ti-ai gasit drumul, ca esti puternica si pt el doar sa speri ca este bine. In felul acesta demonstrezi ca nu l-ai iubit cu adevarat. L-ai iubit pana a corespuns planurilor tale. Tind sa cred ca povestea este doar fictiune.

  35. MADALINA /

    Impresionanta poveste.Esti o femeie minunata.Fii fericita pe drumul pe care l/ai ales! Eu cred ca cel mai greu in viata e sa accepti ca nu ai ales calea cea buna si, mai ales, sa faci ceea ce trebuie pt a te regasi.tu ai avut puterea de a renaste si asta te face o invingatoare.Nu sunt multi cei ca tine.Nu multi au resursele necesare.Te admir din suflet si…La multi ani, cu intarziere!

    • Multumesc mult pentru gandurile frumoase, Madalina. Sa stii ca eu sunt convinsa ca toti avem in noi resursele sa ne redescoperim, sa ne schimbam traiectoria, sa ne regasim atunci cand ne-am pierdut. Poate de multe ori ne lipseste curajul de a ne uita cu sinceritate la noi si a accepta ca drumul pe care suntem nu e cel pe care ni-l dorim. Si poate ne mai lipsesc si oameni in jur care sa ne incurajeze sa fim un pic “nebuni” :).

  36. lumi /

    In primul rand La Multi ani cu intarziere… Din intamplare am dat peste povestea ta. Si eu trec pritr-o perioada trista, pentru mine cel putin, in care dupa aproape 4 ani, fara un cuvant si-a luat bagajul si a plecat.:( Sunt in perioada aceea in care as face orice sa se intoarca… As vrea sa am taria ta, sa ridic capul sus, si sa merg mai departe…

    • Lumi, mie mi-a luat 8 ani sa inteleg si sa ma vindec. Cred ca meriti sa-ti acorzi un pic de rabdare si compasiune si sa nu-ti ceri mai mult decat iti poti da acum. Si mai cred ca merita sa ai incredere -de multe ori avem resurse pe care nici nu le banuim.

  37. … m-ai facut sa plang, dar m-ai inspirat! 🙂

  38. Adriana /

    Frumos si emotionat tot ceea ce ai scris si cum ai scris. Felicitari!
    Ma tem ca singurele iubiri adevarate sunt cele pierdute. Iubiri pe care le-am pierdut inainte ca ele sa se fii stins. Si cred ca in sufletul fiecarui om a existat/exista sau va exista o astfel de iubire.

    • Adriana, eu nu mai cred asta. Cred ca iubirea nu are termen de expirare si mai cred ca nu exista un mare rezervor de iubire care se goleste puțin câte puțin cu fiecare zi/an care trece. Paradoxal acum sunt mult mai optimistă când vine vorba de iubire decât eram cu câțiva ani în urma. Acum cred în iubire pur și simplu 🙂

  39. Fenomenala povestea. Frumos scrisa, ai trait sentimente inaltatoare, ai iubit, ai suferit si te-ai impacat cu tine insuti. As putea sa-ti fiu mama, si cred ca as fi suferit alaturi de tine. Felicitari Alis!

  40. Claudia /

    recunosc, am inceput sa citesc cu o oarecare neincredere-lipsa-de-chef-prejudecata: “oh, not another love story..” si pe masura ce citeam imi dadeam seama ca ma insel, ca de fapt nu este o poveste de dragoste, ci o poveste despre iertare..sau cel putin asa o interpretez eu in cheia mea. sper ca ai reusit sa te ierti si iti multumesc pentru articol, mi-a transmis o stare extraordinara

    • Asa e, Claudia. E o poveste despre iertarea de sine. Si nu e o “love-story” si e o “story of love” 🙂 Da, m-am iertat si am invatat sa ma iubesc. Si cred ca toti meritam asta – sa ne iertam si sa ne iubim.

  41. Stanciu Iulia Claudia /

    Am citit povestea in revista DOR, si am fost foarte tulburata.Fac parte din generatia “decreteilor”,despre care aflu acum,pe la cursuri de formare profesionala ca am fost afectati din start de faptul ca nu am fost doriti.Toate aceste ateliere de dezvoltare personala m-au facut sa ma gandesc mai mult la cine sunt eu,de fapt,fac ceea ce vreau,am ales bine,sau am fost dresata sa-mi placa,sa vreau pentru ca trebuie…Sunt intr-o stare sufleteasca ciudata si ma intreb,daca descopeream si eu ca nu exista o ordine corecta a etapelor,ca exista mai multe drumuri,unde as fi fost acum?As mai fi inchis in suflet atatea regrete,m-as mai simti asa terifiata de faptul ca imbatranesc si incepe sa-mi fie dor de lucrurile pe care nu le-am facut si pe care nu mai am timp sa le fac?Multumesc pentru o poveste care mi-a mers la suflet si m-a pus pe ganduri.

    • Claudia, iti multumesc si eu pentru cuvintele frumoase. Ar fi un singur lucru cu care nu sunt de acord din comentariul tău – convingerea mea e că niciodată nu e prea tarziu iar notiunea “nu am timp” e o credinta limitativa. Am o clienta la coaching care la 57 de ani s-a confruntat cu întrebarea fundamentală “cine sunt și cine vreau să fiu” și ca urmare și-a schimbat complet viata – a ales să facă tot ceea ce și-a refuzat sau n-a avut curajul să încerce în urmă cu 30 de ani. Privind-o pe ea nu pot să nu cred din suflet că cele mai mari bariere rămân cele pe care ni le ridicăm noi înșine…

  42. La multi ani cu cateva luni intarziere. Cu siguranta nu am mai citit un jurnal atat de lung de multa vreme, probabil pentru ca e sincer si cu emotie. Momentele astea de luciditate sunt extraordinare si parca te impulsioneaza si energizeaza sa-ti implinesti visele. Ce ti-ar placea sa faci mai departe?

  43. Dana Burghelea /

    Toti avem povestile noastre de viata care ne-au calit pentru calea de fiecare zi dar intotdeauna ai de invatat din experienta altora.M-a impreasionat povestea ta si ma bucur ca odata cu anii ai reusit sa devii tu si sate eliberezi de principii de conceptii de reguli si sa traiesti asa cum simti,cum vrei si cum iti doresti.Sa-ti fie totul pe masura sufletului!

  44. ce minunata si puternica esti, draga Alis si generoasa. mi-a placut mult ce ai scris – iti multumesc.

  45. Buna Alis…am avut placerea deosebita sa citesc povestea ta intamplator cautand pe google pareri referitoare la emotii ale iubirilor trecute…e emotionanta povestea ta si mi-a placut enorm cum ai povestit…indraznesc sa las un comment in speranta unui ajutor…am vazut ca ai raspuns deja la prima intrebare care-mi roade gandurile…ca nu l-ai mai cautat pe Stefan…ok, eu sunt in situatia in care l-am cautat pe “Stefan” si si-a revenit cu aceleasi sentimente profunde fata de mine…ma roade gandel ca de ce…dupa ani in care crezi ca ti-ai format un drum, emotia, dorinta pentru “Stefan” revine mai intens ca niciodata si pune stapanire pe toata fiinta ta de la ganduri la necesitatile trupului, nimic altceva nu te mai multumeste…poate parerea ta ma ajuta sa vad in alt mod ceea ce nu inteleg…de ce daca inchidem usile sufletului, cum ai facut tu…unii le mai deschidem asa cum tu poti sa spui un NU categoric…eu de ce nu pot?!!!

    • Dragă Elena, nu cred că e vorba de a spune “NU categoric” ci de a te împăcat cu ceea cea fost, cu tine însăți în primul rând. Eu nu fac vreun efort în a lăsa această poveste să rămână închisă – pur si simplu simt că am învățat tot ce era de învățat din experiența asta, că Stefan are rolul lui binemeritat în trecutul lui. Acum viața mea e în alt punct și aleg să trăiesc prezentul cu bucurie, să iubesc, să mă bucur, să fiu vie. Pentru mine nu are niciun sens să trăiesc în trecut.
      Nu cred că mi-aș putea permite să-ți dau vreun sfat – nu cred că cineva poate ști mai bine decât tine răspunsurile la întrebările inimii tale – însă pot să-ți spun că, pentru mine cel puțin, liniștea a venit când am simțit că am luat din acea relație toate lecțiile pe care le aveam de luat. A fost un proces, nu s-a întâmplat peste noapte. Un proces în care m-am iertat pe mine, am iertat tot ce a fost și n-am putut controla și pe toți cei care, am crezut eu la vremea respectivă, mi-au greșit cu ceva. Am iertat, am acceptat și am învățat ce era de învățat. Atunci am fost în stare să pun trecutul acolo unde îi e locul, în trecut. Și nu cred că mi-am închis ușile sufletului ci dimpotrivă, că le-am deschis din nou cu bucurie și cu înțelepciunea pe care, dacă Ștefan n-ar fi fost, n-aș fi dobândit-o.
      Poate că ar fi o întrebare bună pentru tine – “Ce lecții ai de învățat încă?”, “Ce mai are povestea cu Stefan al tău să îți arate?”.

  46. o poveste de dragoste pierduta frumoasa. nu o sa te intreb ce mai face stefan, si eu sunt de parere ca nu e cazul sa rascolesti trecutul. si eu am trecut prin ceva nu atat de puternic, dar asemanator si acum, dupa 15 ani, tot asa gandesc.
    e tare bine cand gasesti sa faci acele lucruri in care crezi, iar daca-i ajuti si pe ceilalti cu atat mai mult.

    • Eu cred că toți putem face asta, Mihai. Să stabilim ce ne dorim și despre ce este viața noastră. Și visul meu este să văd cât mai mulți oameni asumându-și responsabilitatea pentru propria existență.

      • hai sa-ti spun ceva. eu sunt acel CONSTANTIN caruia nu i-ai publicat comentariul acum vreo 3 saptamani pentru ca nu am scris ceea ce-ti convenea. ce zici de asta ? iti spusesem ca daca nu mi-l publici nici pe al doilea am sa te fac de ras pe facebook si alte site-uri unde nu poti sa stergi. dar stii ce ? nici nu mai conteaza, treaba ta ce faci. uite, suntem in Saptamana Mare si m-am gandit sa nu te judec eu. insa laudele primite de tine nu sunt de fapt pentru tine, avand in vedere comportamentul tau in situatii mai putin convenabile. ai dovedit-o prin ceea ce ai scris si ai dovedit-o si fata de mine. dar asa cum am spus, acum nu o sa te judec. daca imi mai apare in cale povestea pe undeva o sa-mi spun parerea. oricum, mi-ai lasat un gust foarte amar si o lipsa foarte mare de incredere fata de ceea ce o sa citesc pe internet o lunga perioada de acum inainte. URAT! p.s. aceste randuri nu le-am trimis ca sa le publici, nu-ti face probleme.

  47. Dana /

    Ma bucur ca ai gasit puterea sa treci peste experienta cu Stefan. E foarte important sa intelegi si sa treci peste momentele dificile, iar daca din experienta ta mai invata macar un om e un mare castig. Ai expus foarte bine povestea pentru cei care trebuie sa invete sa se accepte. Inteleg ca acum faci life coaching. Nelamurirea mea e urmatoarea: de ce nu ai mentionat, macar in treacat, ca prin a ingropa o experienta poti sa-i incurci si pe altii? Face parte din filosofia de a fi trainer sa pui mai mult accept pe self love? Pentru ca daca nu e asa, parerea mea e ca ar trebui, ca role model – pentru ca foarte multa lume cauta indrumare la tine, sa subliniezi si ce efecte negative asupra celor din jurul tau poti avea atunci cand nu te ingrijesti pe tine. Ma refer la casnicia care s-a sfarsit. Nu indraznesc sa te judec pentru cum ai procedat, mi se pare foarte bine ca ai avut curajul sa vezi problemele si sa le infrunti, dar pentru ca iti impartasesti povestea cu noi intru invatare, ai putea sa o pui cu totul intr-o lumina obiectiva. Suntem cu totii minunati pentru ca suntem oameni, e bine sa promovezi dragostea, dar nu e destul de consistent daca nu promovezi si responsabilitatea pentru actiunile tale. Sa fii de partea cealalta, sa te casatoresti cu un om si peste cativa ani sa se termine pentru ca el nu si-a evaluat bine situatia e un consum de resurse. Daca dragostea o mai poti gasi, in cele din urma, timpul nu se intoarce. E adevarat ca povestea e subiectiva pentru tine, dar din momentul in care o publici cu scopul de a-i invata pe altii, nu-i ok sa nu inveti oamenii si sa-si asume vina atunci cand e cazul. Nu-i ok nici sa suferi in tacere, dar nici sa-ti vezi doar de dezvoltarea ta, sa fii egoist. Responsabilitatea e uitata din ce in ce mai mult, iar oamenii ca tine, care ii invata pe altii sa traiasca, ale caror posturi sunt citite de 8k oameni, ar trebui sa nu o neglizeze.

    Am citit postul tau de la iubitul meu. Una din temerile lui e ca o sa aiba o boala psihica pe care au avut-o rudele lui si care e genetica. Ce a inteles el din povestea ta si din alte posturi de-ale tale pe care mi le-a mai dat in timp, e ca trebuie sa ma convinga sa plec de langa el daca boala o sa debuteze sau sa inteleg de ce o sa plece el. Ceea ce nu-i ok. O hotarare care tine de evolutia unei relatii ar trebui discutata in doi, chiar daca deciziile sunt apoi luate individual. Ceea ce vreau sa spun e ca sunt aspecte pe care trebuie sa le iei in considerare, pe langa self acceptance: comunicare si responsabilitate.

    • Dragă Dana,
      Din păcate cred că e imposibil să vorbești despre obiectivitate în cazul unei povești de viață foarte personale, cum e cea din articolul meu. Nu am avut pretenția vreun moment că sunt obiectivă și a fost și este departe de mine ideea că aș putea da lecții de viață cuiva. Nu, eu nu învăț pe nimeni să trăiască – nu am niciun drept să fac așa ceva și nici nu-mi propun. Ce pot să fac este să împărtășesc niște perspective, asumându-mi că ele sunt ale mele, nu sunt neapărat corecte sau un exemplu de urmat. Sunt doar oglinzi în care cei care îmi citesc articolele s-ar putea regăsi într-un fel sau altul.
      Fiecare ia altceva din ceea ce citește, fiecăruia îi este de folos în alt fel o poveste și există mereu posibilitatea să nu învățăm nimic din poveștile altora. Și asta e ok.
      Îți respect punctul de vedere, sunt de acord cu tine că responsabilitatea pentru propriile acțiuni e esențială. Nu cred că vreunul dintre noi suntem responsabili pentru alegerile de viață ale altora, cred în schimb că suntem, fiecare, 100% responsabili pentru propriile alegeri.

  48. Draga Alis, am ajuns intamplator pe pagina ta, m-ai captivat cu a ta poveste si am uitat ce cautam.. Glumesc, nu am uitat dar da, m-ai captivat. Consider ca majoritatea oamenilor sunt nebuni, unii mai putin altii mai mult. Si mai sunt unii, nu intr-un numar foarte mare care nu au acea doza de nebunie si sunt foarte linistiti de felul lor (este doar o concluzie, nu stiu daca asa o fi). Am avut un caz nefericit cu un prieten de genul asta, un tip linistit, placut si care nu supara nici macar cu o vorba. La acea vreme stand la o bere cu unii amici spuneam ca ceva nu e bine si ca la un moment dat va exploda buba. Asa s-a intamplat, pe la 18 a luat-o razna.. Consider ca educatia este foarte importanta, a fost genul de copil care nu a avut parte de prea multa libertate, totusi provenea dintr-o familie cu o situatie financiara destul de buna, avea cam tot ce isi dorea, mai putin libertate. Din momentul in care i-a sarit “tandara” a facut unele lucruri relativ normale dar duse la extrem. E un sentiment tare neplacut, il vezi, incerca sa se comporte cat mai normal dar nu mai este el. In fine, m-am cam lungit..

  49. Legat de tine pot spune ca mi-au placut deciziile luate, unele cam cu intarziere. Poate ar fi trebuit sa fii la alt nivel acum.. Ca idee nu ma mai surprinde nimic, ma astept la orice din partea oricui. Salutari!

  50. andreea /

    Emotionant….traiesc de 10 ani o poveste careia nu reusesc sa-i pun capat. Au fost atatea semne ca suntem predestinati, au fost atatea intamplari iar eu fug la capatul lumii uitand sa lupt pentru iubirea mea. Ma intreb ce o sa se intample in momentul in care si EL va proceda la fel ca mine? Ma coplesesc emotiile si lacrimile in momementul in care-l revad, ma mistiuie dorul si totusi fug….

    • Andreea, pe măsură ce trece timpul descopăr că fiecare dintre călătoriile noastre de viață are un sens – poate o întrebare pentru tine ar fi “care e lecția pe care o ai de învățat din tot ce ai trăit până acum legat de această poveste?”. Cred că atunci când reușim să ne învățăm lecțiile putem alege, conștient, și să facem schimbări în viețile noastre, dacă e cazul.

  51. Ionut /

    Cum absolut nimic nu e întâmplator in aceasta lume , e de admirat bunavointa si curajul de a-i fi alături in acele momente . Totul se intampla cu un scop , foarte frumos modul in care ai expus povestea vieții tale si cu atat mai mult de apreciat e faptul ca ai vazut partea buna in tot ce ti s-a intamplat si ai stiut sa procedezi , ceea ce denota un caracter ce nu poate fi caracterizat in cuvinte !!! Sunt mai mult ca sigur ca esti bine pentru ca undeva cândva , ai facut bine !

  52. Foarte frumos scris, foarte frumoasa povestea. Se spune ca putem sa-i invatam pe altii doar atunci cand ne-am invatat noi propriile lectii. Iar tu vii cu aceasta minunata poveste din care fiecare extrage ce crede. Tu n-ai gresit cu nimic, nici atunci cand ai crezut ca iubesti si te-ai casatorit, nici atunci cand ai realizat ca nu esti fericita si ai decis sa pleci. Imi amintesti de eroina Liz Gilbert din “Eat, pray, love” :).

    Consider ca este extrem de important din ce familie provii. Chiar cred ca ai tai au avut un rol destul de mare. Un copil cu potential are nevoie sa fie descoperit, indrumat catre anumite scoli, iar apoi sa se redescopere singur. Nu toti avem sansa asta. Daca as da timpul inapoi, as alege alta facultate, alta viata, as citi alte carti, as incerca sa ma dezvolt altfel si sa evoluez altfel. Dar na, toate au fost alegerile mele si nu vreau sa am regrete. Ca si azi, aleg sa sper la ceva mai bun, dar inca nu fac nimic pt acest lucru, desi, culmea, nu-mi lipseste curajul…

    • Dragă Roxana,
      Unul din autorii mei preferați, Irvin Yalom, scria într-una din cărțile lui că nu poți să-ți cumperi sau inventezi un alt fel de trecut, însă îți poți construi un alt fel de viitor. Eu cred cu tărie în ideea asta. Nu suntem rezultatul poveștilor noastre, ci rezultatul alegerilor noastre. Nu părinții și bagajul trecut ne determină viitorul, ci modul în care alegem să ne integrăm povestea și apoi s-o scriem conștient pe cea a noastră ca adulți liberi și “treji”. Ăsta cred eu că ce cel mai important mesaj al poveștii mele și asta m-aș bucura să văd mai des în jur – oameni care aleg, indiferent de istoria personală, să-și croiască un alt fel de viitor.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Supravietuirea cu o inima de LEU - [...] și povestea lui Alis, m-a inspirat destul de [...]
  2. descoperiri minunate … | Indiferent - […] a cunoscut o femeie minunata pe numele ei  Alis Anagnostakis. Mi-a spus ca ar fi bine sa citesc povestea ei.…
  3. Oamenii nu se schimba. Se transforma. - […] de a demonstra o obsesie. Momentul ăla a fost un catalizator pentru o metamorfoză, la fel cum alte momente,…
  4. Despre valori, cu Alis Anagnostakis - Universitatea Alternativă - […] Alis Anagnostakis – o altă mână de oameni (inclusiv eu) o cunoscuse doar în rândurile unui articol publicat anul…
  5. Oameni treji. Oameni adormiți. | Alis Anagnostakis - […] cuiva drag. Eu însămi fac parte din categoria acestor oameni – care au fost treziți de o mare pierdere.…
  6. De vorbă cu Alis - Micul meu Paris - […] asta cred că pot să-ţi răspund cu o poveste pe care cei care n-au citit-o deja o pot citi…
  7. Tu cine și despre ce ești, în 10 secunde? | Alis Anagnostakis - […] 3 ani, când am decis, de ziua mea, să-mi scriu propria poveste și să-i dau drumul în lume, nu…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *