Viața fără “Abia aștept!”

waitingDe aproape două săptămâni, sunt mama unei fetițe. E absolut minunată și unică, la fel ca toți copiii de pe lumea asta. M-am pregătit pentru venirea ei, mai mult sau mai puțin conștient, toată viața mea, începând cu fascinația pentru copii pe care o aveam pe când eram eu însămi doar un copil.

Aveam 3-4 ani, era vară și ieșeam cu bunica la plimbare pe bulevard, la noi, la Brăila. Una din cele mai puternice amintiri de atunci e bucuria cu care priveam după cărucioare cu bebeluși. Ceream voie să mă apropii și să-i admir – țin minte perfect cât de fericită eram când mi se dădea voie să stau pur și simplu lângă landou și să mă minunez de mica ființă care dormea înăuntru.

Mai târziu, când aveam 7-8 ani și învățasem să citesc bine, o rugam pe mama să mă ducă din când în când în vizită la grădinița unde eu însămi mersesem zi de zi trei ani și mai bine. Mă bucuram să-mi revăd educatoarele dar, mai presus de orice, îmi doream să mă lase să le citesc copiilor povești. Iar ele mă lăsau. Copiii erau fericiți, eu eram fericită. Visam să mă fac profesoară și să văd copii în fiecare zi a vieții mele.

Și mai târziu, la 16 ani, am început să țin un jurnal. Am scris constant de atunci și până acum. Au trecut încă 16 ani – jumătate din vârsta mea. Am șapte sau opt caiete groase cu toate lecțiile mele de viață, scrise cu vocea vârstei de atunci. Și continui să scriu constant. Țin extrem de mult la jurnalul meu – mi-a fost ani de zile oglindă, martor și reminder pentru sinele meu viitor despre gândurile și tăririle sinelui meu trecut – un fel de “memorie externă” sau “voce de peste timp”. Acum câteva luni am recitit primul caiet și am rămas uimită de motivul pentru care am început să scriu, care are legătură tot cu copiii. Prima însemnare din acel jurnal sună cam așa:

“Scriu pentru copilul meu de peste ani, scriu ca să nu uit cum e să fii adolescent, scriu ca să pot să recitesc când o să fiu părinte și să-mi amintesc ce simțeam când eram eu însămi mică și mi se părea că ai mei nu mă înțeleg, că au uitat că au fost și ei ca mine”.

Era vârsta de care se tem mulți părinți – vârsta la care nu mai ești mic, dar nici mare n-ai devenit încă, vârsta la care te cauți, te simți neînțeles, pierdut, un copil în curs de dezintegrare și un adult încă neformat. Ceva din mine mi-a spus că peste anii ăia o să se lase o perdea a uitării, că amintirile o să mi se distorsioneze și că am nevoie să pun pe hârtie realitatea acelei vârste – cadou pentru părintele care voi deveni. De ce era atât de important pentru mine la 16 ani să fiu un părinte conștient peste cel puțin încă 16, nu am idee. Dar îmi sunt recunoscătoare mie pentru momentul de înțelepciune de atunci – primul dintr-un șir lung de gesturi, lecții, procese de introspecție pe care le-am parcurs ca să cresc, să mă întregesc ca om și, de fiecare dată, cu gândul la copilul meu din viitor.

Când a venit, la 32 de ani, timpul să devin mamă, mi-am dat seama că, deși așteptasem și anticipasem de mult clipa asta, nu mă grăbeam deloc. M-am bucurat de fiecare zi de sarcină, de fiecare stare, de fiecare schimbare din corpul meu. Am avut, în ultimele 9 luni, cea mai lungă și conștientă perioadă de “trăit în prezent” din viața mea. Gravidă fiind, am avut nenumărate conversații cu oameni din jur, participanți la cursuri, prieteni – părinți sau nu – în care apărea afirmația- “cred că abia aștepți”. De fiecare dată îmi venea să răspund “da și nu”. Aștept cu bucurie să-mi cunosc fetița, însă nu pot spune că abia aștept pentru că asta presupune grabă, nerăbdare, iar eu nu simt nicio grabă, doar aleg să mă bucur de ziua și starea de azi. O să vină momentul s-o țin în brațe; până atunci sunt fericită s-o simt mișcând înăuntrul meu, să ghicesc stările, poziția, tiparele – contururile persoanei care va veni în viața mea, să savurez senzația de a purta în sine o altă ființă – poate cel mai intim contact pe care îl putem avea vreodată cu altcineva decât cu noi înșine. Toate astea meritau prețuite. Nu m-am grăbit să se termine, să vină altceva, chiar dacă acel “altceva” era minunat și mult anticipat.

Am avut, de-a lungul timpului, nenumărate conversații cu părinți pe care am avut ocazia să-i cunosc la cursurile mele. Am auzit abia aștept” de nenumărate ori, când era vorba de copii. “Abia aștept să îi dea dinții”, “abia aștept să vorbească și să ne înțelegem”, “abia aștept să meargă la grădiniță și să am mai mult timp pentru mine”, “abia aștept să vină vacanța și să scăpăm de corvoada temelor”. Am auzit sintagma asta și când era vorba de altele – proiecte care “abia aștept” să se termine, perioade aglomerate care “abia aștept să treacă”… Eu însămi am trăit ani de zile pe fast forward, mereu anticipând, mereu așteptând altceva și altceva. De ceva timp mă întreb: Încotro alergăm așa de tare? Unde ne grăbim? 

Deseori, când momentul mult-așteptat a venit, nu ne bucurăm de el pentru că îi descoperim neajunsurile. Am auzit, pe lângă “cred că abia aștepți” și “o să vezi tu mai târziu” – abia aștept să se nască însă o să văd eu cât de greu o să fie când o să plângă și eu o să fiu epuizată de nesomn, abia aștept să crească, însă o să văd eu că nu se mai oprește din vorbit, abia aștept să meargă la școală, însă o să văd eu ce greu e cu temele. E un paradox. Alergăm spre etapa următoare și, odată ajunși acolo, nu reușim să stăm pe loc și să ne bucurăm – pentru că nu e perfect, pentru că uneori e greu, pentru că viitorul, ca și trecutul, sunt distorsionate de mintea noastră și îmbrăcate într-o aură călduț-rozalie care nu va corespunde niciodată cu realitatea – în timp ce prezentul e viu, colorat nu doar în roz, ci în toate nuanțele – uneori e gri, alteori galben strident, e agitat, intens sau plictisitor pe alocuri, se cere trăit, cere energie, implicare, conștiență. E mai ușor să stai suspendat între nostalgia a ceea ce nu mai este și anticiparea febrilă a ceea ce n-a venit încă decât să te aduni pe tine și să fii cu totul aici și acum.

Deseori ne trăim viețile la fel ca Adam Sandler în filmul “Click” – manevrăm un fel de telecomandă magică care ne permite să sărim peste momente neplăcute – să treacă mai repede răcelile copiilor, deadline-urile la job, certurile cu partenerul de viață, să treacă timpul până ne achităm creditul la bancă – să treacă toate astea ca să ne dăm seama la final că am “sărit” peste mii de alte clipe prețioase și că am trăit pe pilot automat alergând spre o linie de final care, fără intenția de a fi morbidă, ne așteaptă oricum pe toți.

Starea asta de “mă bucur de acum” și de “waiting without waiting” – cum mi-a venit la un moment dat s-o numesc – continuă pentru mine și după ce mica ființă pe care doar mi-o imaginam a devenit un omuleț real, în carne și oase, care are nevoie de mine și de tatăl ei tot timpul, ne privește, plânge, zâmbește și se transformă de la o zi la alta, hrănit cu iubire.

Au venit nopțile nedormite, iureșul papa/scutec/papa/colici/nani/scutec, cântecele de leagăn la 4 dimineața, ore întregi în care stau și o contemplu fără să mă plictisesc, mirarea nesfârșită că bucățica asta de viață a ales să vină la noi, momente când mă simt fie stoarsă de oboseală, fie plină de energie și clipele când mă uit la tatăl ei, el la mine și simt valul de iubire pentru ea și pentru el cum mă umple și dă pe-afară prin ochi, sub formă de lacrimi mari pe care nu pot și nici nu vreau să le opresc. Și nu aștept nimic. Nici să treacă colicii, nici să doarmă noaptea, nici să dorm eu, nici să mai crească un pic. E perfect așa cum e acum. E perfect pentru că aleg să trăiesc conștient – e o decizie pe care o iau iar și iar, în fiecare zi.

Am știut demult că experiența maternității va fi o sursă nesfârșită de lecții de viață pentru mine ca ființă în continuă evoluție și-mi propun să învăț lecțiile astea cu aceeași deschidere cu care le-am învățat pe toate celelalte până acum.

Asta e prima lecție – se poate trăi și fără “abia aștept”. Prezentul se transformă oricum inexorabil în trecut de la un moment la altul. Copiii sunt doar niște remindere extrem de puternice ale acestei treceri pentru că ei se schimbă atât de repede, nu ai cum să ignori transformarea care îți spune că timpul nu stă pe loc. La ce bun atunci să-l mai grăbim și noi cu nerăbdarea noastră?

Cu invitația de a explora în propriile voastre vieți ideea de “waiting without waiting” v-aș sugera să vă întrebați: Din ce se compune prezentul vostru acum? Peste ce v-ați grăbit să săriți? Ce-ar fi dacă, în loc să vă deconectați de la prezent proiectându-vă într-un viitor dezirabil, ați alege să trăiți ceea ce este acum? Ce s-ar schimba în voi, în jurul vostru? 

13 Comments

  1. Cand ma trezesc in fiecare luni dimineata, abia astept sa vina vineri seara. Nu imi displace munca pe care o desfasor sau profesia pe care mi-am ales-o, ba din contra, dar cred ca in weekenduri ma deconectez atat de mult de la viata profesionala, incat luni nu imi vine sa cred ca a trecut weekendul si ca trebuie din nou sa ma “transform”. Poate ca este rupture prea mare intre aceste doua “eu-uri” ale mele. Este o gandire total gresita sa astepti mereu sa treaca timpul si constientizez asta de fiecare data – cu toate acestea, gandurile sunt aceleasi luni dimineata.

    • Poate ar merita să te întrebi cum poți împăca cele două euri, Rux. Până la urmă tot tu ești și cea de luni până vineri, și cea din weekenduri. Cum ar fi să te simți congruentă cu tine însăți în fiecare zi? Ce ar trebui să faci pentru asta? Poate sunt niște întrebări la care merită reflectat.

  2. maria+ghiorghiu /

    FELICITĂRI din toată inima ALIS ! Să fiţi sănătoşi si fericiţi si sa va bucuraţi de fiecare clipă petrecută cu micuţa Edna Maria,căruia îi doresc din suflet, să fie sănătoasă, să crească mare, si să vă aducă numai bucurii. A fi MAMĂ, indiferent de vârstă, este ceva unic ! Ceva ce nu se poate exprima în cuvinte. Trebuie să traiesti aceste sentimente de MAMĂ, ca să le cunosti. DUMNEZEU si MĂICUŢA să vă binecuvinteze cu Dragostea si cu marea Sa Milă, iar pe puiuţul mic, s-o ajute să crească mare, frumoasa si sănătoasa. Te îmbratisez cu drag, si cu multa dragoste sufletească!

  3. Nicoleta Beck /

    Draga Alis,

    cand ti-am citit articolul aseara mi-au dat lacrimile de bucurie. Nu doar frumosetea randurilor tale ci faptul ca m-am simtit ca si cum mi-ai scris de pe suflet, au atins ceva in adancul meu.
    Ca sa onorez acest cadou si pentru ca este un articol pe care as vrea sa il citeasca cat mai multi oameni, incepand cu prietenii mei, as vrea sa iti cer acordul de a-l traduce in engleza si posta traducerea pe pagina mea de facebook cu link spre site-ul tau.
    Te intreb nu pentru ca nu cred ca l-ai putea traduce singura, dar ma gandesc ca focusul este in moment pe minunatia mica care asa cum ai scris, are nevoie de toata atentia ta si a tatului ei.
    M-as bucura de un raspuns pe mail. 🙂

    Cu mult drag, imbratisari si urari de bine
    Un nou fan
    Nicoleta

    • Dragă Nicoleta,
      Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase. Blogul meu are și vresiunea în engleză – din păcate nu am avut timp să țin la zi traducerile articolelor în ambele limbi – am tot scris de-a lungul timpului fie într-o limbă, fie în cealaltă. Sigur că poți să îl traduci, dacă vrei – într-adevăr n-o să reușesc să fac eu asta foarte curând :). Ce aș putea face ar fi să postez traducerea direct pe blog, pe versiunea în engleză și să-ți dau link-ul să-l publici direct.
      Cu drag,
      Alis

  4. minunat articol ! l-am salvat la preferinte si mi-am propus sa il citesc zilnic.sunt la al doilea copil, la primul am trait pe forward si imi pare rau.acum aleg zilnic sa fiu Prezent! E minunat! greu,dar coplesitor de frumos! fara frici, angoase.te felicit ca ai ales asta de la primul copil! Multa sanatate si zile minunate!

  5. Ce minunata esti, ca de obicei! Si cat de bine ma regasesc in tot ce spui! Iti multumesc. Sa va traiasca papusa si sa va bucurati maxim de ea in fiecare zi!

  6. Ileana C /

    Scrii absolut minunat! Desi nu imi fac mereu timp sa citesc, atunci cand citesc si aleg sa acces blogul tau gasesc numai lectii de urmat care merita sa fie citite de urechi tinere aflate la inceput, asa ca mine. Ma cuprinde o stare asa placuta de liniste cand citesc, e nepretuit sentimentul. Felicitari din suflet pentru tot ceea ce esti ca om si iti doresc numai bine!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *