DSC08860L-am văzut cu adevărat în autobuzul dinspre Foișorul de Foc către Universitate. Statea sprijinit de bară, cu privirea pierdută undeva, în spațiul nedefinit dintre locul unde eram, la doi metri de el, și geam, prin care intrau razele portocalii de octombrie târziu. Țin minte că am avut un sentiment ciudat de dejá-vu – ca și cum mai trăisem o dată asta – eu, privindu-l pe furiș, el, prefacându-se că nu mă vede. Până când, brusc, și-a ridicat privirea spre mine și m-am trezit suspendată într-un spațiu atemporal, indundată de o senzație stranie de familiaritate, stânjeneală și un “ceva” pe care nu-l puteam numi, un fel de fior, de dor, de impuls de a mă pierde în ochii lui mari, verzi-căprui. După câteva momente, care mi-au părut o veșnicie, mi-a zâmbit și mi-a întins mâna:

 “Cred că suntem colegi de grupă, nu-i așa? Eu sunt Ștefan”.

I-am răspuns încercând să par sigură pe mine, chiar ușor indiferentă:

“Bună. Eu sunt Alis”.

Eram în primul an de facultate la “Științe Politice” la Universitatea București. Alesesem facultatea asta pentru că în 2002, când toată lumea dădea la Drept sau la ASE, pentru mine suna “exotic”. Și pe deasupra era în engleză. Visasem să fac Psihologie pentru că eram fascinată de universul ăsta încâlcit din fiecare om, din mine însămi mai ales, dar tata, medic și sceptic, mă convinsese că e mai bine să-mi aleg o carieră interesantă, nu să stau să lucrez cu “toți nebunii în vreun spital”. Așa că m-am gândit să mă fac diplomat. Asta e o cariera interesantă, nu? Călătorești prin lume, cunoști oameni fascinanți, culturi diverse. Ce poate fi mai interesant de-atât?

A fost greu să nu-l remarc pe Ștefan după întâlnirea noastră din autobuz. Era studentul genial, o enciclopedie ambulantă, mare iubitor de istorie și filozofie, răsfățat de profesori pentru că avea mereu o întrebare inteligentă la cursurile la care ceilalți moțăiau. Era singurul dintre noi care citise “Republica” lui Platon de la cap la coadă. Și mai arăta și bine pe deasupra – înalt, zvelt, cu un aer deopotrivă intelectual și atletic și o privire ușor melancolică care îl făcea absolut irezistibil pentru mai toate fetele din grupa noastră. Era carismatic și nu se sfia să vorbească în public când era cazul, dar în majoritatea timpului era rezervat și părea să aibă mai mereu un aer misterios, parcă un pic trist. Era serios și matur peste cei 19 ani ai noștri de atunci. Băieții îl invidiau în secret pentru că era deștept, frumos și conștient de asta. Fetele, tot în secret, erau îndrăgostite de el pentru că era frumos, deștept și conștient de asta.

Și eu eram, în ascuns, îndrăgostită de Ștefan. Iubirea mea era însă un secret chiar și pentru mine. Atunci aveam o frumoasă relație cu iubitul meu din liceu, prima dragoste – bun, sincer, simpatic, politehnist. El era mai mare decât mine și tocmai încheiasem un an de mare chin și dor, eu la Brăila în ultimul an de liceu, el la București în primul an de facultate. Trăiam cu voluptate bucuria revederii și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că altcineva și-ar fi putut face loc în sufletul meu. Nici măcar Ștefan, despre care îmi spuneam, mințindu-mă pe mine cu naivitatea începătorului într-ale amăgirii de sine, că e de admirat pentru inteligența lui și că mi-ar plăcea să-mi fie amic.

Starea de binecuvântată negare mi-a fost zdruncinată când, la vreo două luni după episodul din autobuz, pe nepusă masă, Ștefan m-a invitat să ieșim în oraș. Mi-am înghițit “da-ul” care mi se oprise în gât și se încăpățâna să înainteze amenințător spre vârful limbii și i-am explicat elegant că am un prieten pe care-l iubesc foarte mult și m-aș bucura să rămânem amici. Amici din ăia care nu ies în oraș împreună.

I-am zărit dezamăgirea doar pentru o clipă. Apoi mi-a zâmbit, mi-a spus că înțelege și, tot la fel de elegant, s-a întors pe călcâie și, din acel moment, în următorii doi ani, m-a ignorat fără să fie cu adevărat nepoliticos vreodată.

Din nou octombrie, doi ani mai târiziu. Flacăra iubirii adolescentine arsese de mult și relația mea de patru ani și-a dat, într-un final, obștescul și firescul sfârșit. Dintr-o dată Ștefan care, între timp, se lăsase și el iubit de câteva colege dornice de afecțiune, a reapărut în existența mea. Nici nu mai știu cum am ajuns să vorbim pe Mess – da, nici mie nu-mi vine a crede că a existat viață înainte de Facebook. Nu mai știu nici cum am ajuns să petrecem seri nesfârșite într-o ceainărie din Cotroceni ai cărei proprietari avuseseră proasta inspirație să țină deschis până la 1 noaptea. Noi eram cei care ne asiguram, în fiecare seară, că oamenii își respectă programul. Sincer, deși eram clienți fideli, nu cred că ne iubeau prea mult. Noi însă ne iubeam prea mult. Și puțin ne păsa ca eram dați afară din ceainărie de vreo 5 ori pe săptămână. Și puțin îmi păsa că mă duceam în fiecare zi la serviciu cu ochii umflați de somn.

Aveam job-ul de vis – managerului reședinței ambasadorului Marii Britanii la București. Până la cariera diplomatică mai era doar un pas. Acum aveam și iubitul de vis – deja căutam pe net modele de rochii de mireasă.

Anul care a urmat a fost un dans. Și la propriu, și la figurat. Nenumărate au fost nopțile în care dansam împreună în mica mea garsonieră de la etajul 4, într-un bloc de pensionari. Dacă vecinii au fost deranjați de pașii noștri din miez de noapte, nu am aflat niciodată. Pe noi erau puține lucruri care ar fi putut vreodată să ne deranjeze.

Mințile noastre dansau în discuții lungi despre orice. Învățam împreună. Citeam împreună. Visam împreună. Șoarecele de bibliotecă care am fost mereu își găsise perechea, iar femeia care vroiam să devin își găsise bărbatul. Trupurile, mințile și inimile noastre vibrau la unison. Sentimentul de dejá-vu din autobuz a revenit deseori în anul ăla. O astfel de iubire nu putea fi altfel decât predestinată, nu putea fi de aici și acum, ci de demult. Un gând legat de noi doi și soartă revenea mereu în mintea mea. Nu știam atunci cam cât de mare va fi rolul sorții în povestea noastră.

Ne apropiam de finalul anului 3 de facultate și deja ne făceam planuri de viitor. Aveam ambiții mari. Un Master la o universitate prestigioasă din străinătate. London School of Economics. Warwick. Johns Hopkins. O carieră strălucitoare.

Ștefan a venit cu ideea să ne înscriem la două școli de vară internaționale de unde am fi putut obține referințe pentru programele de Master la care aspiram. El fusese, cu un an în urmă, o lună la scoala de vară de Studii Europene a Universității Viena. Îi plăcuse mult. M-a îndemnat să mă înscriu. Am fost acceptată. El, între timp, a fost acceptat o lună la școala de vară LSE (London School of Economics). Ambele aveau loc în iulie-august – cu decalaj de o săptămână. El pleca mai devreme, eu reveneam în țară mai târziu. 6 săptămâni separați după aproape un an în care trăisem într-un fel de simbioză.

Imi amintesc verdele infinit al dealurilor de lângă Salzburg. Pădurea. Lacul. Tabăra de la Stroebl părea așezată într-un colț de rai. Căsuțe mici, cochete. Un ponton de pe care colegii mei din 15 tări săreau veseli în fiecare dupăamiază, după cursuri, în apele limpezi și răcoroase. Zâmbete. Conversații în engleză, franceză, germană. Vedeam toate astea, le auzeam, dar nu eram parte din ele. Nu simțeam nimic altceva decât dorul mistuitor și dorința copleșitoare de a fi din nou lângă el. Nu cred vreodată în viața mea să mai fi simțit dorul atât de dureros. Fizic dureros. Sfâșietor.

Mailurile pe care ni le trimiteam in fiecare zi făceau prea puțin ca să mă aline. Mă duceam la cursuri ca un automat, citeam toata bibliografia ca să mă țin ocupată. Eram enervant de studioasă, spre admirația profesorilor și iritarea colegilor mei, care veniseră acolo ca să se distreze și să cunoască oameni din alte țări. Eu nu vroiam să cunosc pe nimeni. Vroiam doar să văd diploma “cum laudae” și să obțin mult râvnitele recomandări. Și să mă întorc acasă la el.

Dorul se transformase în panică pe 7/7. Era 2005. Atacurile de la metroul londonez. El era în Londra. Asta se întâmplase când eu încă mai eram în București, și mă liniștisem puțin aflând că era bine, că nu fusese prin apropiere în momentele de groază. Acum, în Austria, dorul de el devenise nefiresc, avea ceva amenințător, ca și cum un pericol ar fi planat asupra noastră, ca și cum totuși s-ar fi putut să nu-l mai revăd. Îmi spuneam că nu e nimic, că nu are ce să fie, că atacurile s-au terminat și eu trebuie să am răbdare.

Era deja a treia săptămână de tabără. Timpul se scurgea din ce în ce mai încet cu fiecare zi. Înnebunitor de încet. Mă consolam cu gândul că Ștefan se întorsese acasă la București și era în siguranță. Apoi s-a întâmplat.

L-am sunat, așa cum făceam de obicei ca să-l aud măcar un minut, și nu mi-a răspuns. Am sunat din nou. Din nou. Din nou. Am sunat frenetic, de zeci și zeci de ori, o dupăamiază întreagă. Panica era jar lichid care mi se scurgea în corp și mă ardea pe dinăuntru. Un sentiment de catastrofă, de sfârșitul lumii. Simțeam că mă sufoc, că ceva îngrozitor se întâmplă, că sunt într-un fel de coșmar din care nu mă pot trezi. Încercam să-mi spun că sunt absurdă, că poate a plecat undeva fără telefon, că sunt sute de motive pentru care nu răspunde. Rațiunea nu avea nici o șansă în fața sentimentului de dezastru care se strecura încet, implacabil, în câmpul conștinței mele.

După ore în care sunasem disperată fără nici un răspuns primesc, în sfârșit, un telefon. Răspund înnebunită să aud vestea care mă va scoate din ghearele acelea reci, oribile. Era mama lui. Îmi spune că Ștefan nu se simte bine, că e puțin tulburat.

“Cum adică, tulburat?”

“Nu e nimic, are așa, o stare… A hotărât să plece câteva zile de acasă să se reculeagă într-o mănăstire”

“Într-o ce????”

“Stai liniștită, draguță, vezi-ți de curs, termină tu acolo ce ai de terminat. O să fie bine când te întorci”.

Asta a fost tot. Nici un detaliu. Nici o explicație. Mănăstire? El era un tip spiritual, nu neapărat religios, dar știam sigur că orice ar fi fost nu ar fi plecat în vreun pelerinaj fără să mă anunțe.

În loc de eliberare simțeam și mai multă frică. Acum știam cu certitudine că ceva cu adevărat grav se întâmplase. Și eu eram acolo, la mai bine de 1000 de km distanță, cu încă o săptămână în față până la mult-râvnita recomandare.

Există undeva în oameni un resort, ca un sistem de urgență, care cred că se declanșează în momente ca ăsta. Dintr-o dată mi-am dat seama că eram ciudat de lucidă, ca într-o stare de conștiință alterată. Știam că trebuie, TREBUIE, să-l văd. Am mers la coordonatoarea de program, i-am spus că am o situație de urgență în România și am nevoie să mă învoiesc câteva zile. Mi-a spus că, în cel mai rău caz, pot lipsi două zile fără să-mi fie afectate rezultatele și diploma. Era joi. Weekendul era liber. Aveam timp să merg la București două zile și să mă întorc. Mai aveam 250 de euro pe care, într-un moment de inspirație, îi păstrasem când, cu câteva zile în urmă, mă abținusem să-mi cumpăr un inel frumos pe care îl admirasem într-o vitrină din Salzburg. Era un inel scump, un brand aparte. Nu găseam la noi așa ceva. Mi-l dorisem mult. Dar totuși, 250 de euro? Era enorm pentru mine.

Biletul de autobuz Stroebl-Salzburg și biletul de tren Salzburg-București dus-întors au costat fix 250 de euro. Am ajuns acasă sâmbătă dimineața. Ai mei n-au știut nimic, mă credeau bine sănătoasă în tabără în Austria. O anunțasem pe Ana, mama lui Ștefan, că vin. M-au așteptat amândoi la gară și am mers împreună la casa lor de la țară, la câteva zeci de km de Capitală, unde părinții aveau reședința permanentă, în timp ce copiii, Ștefan și fratele lui, locuiau în apartament la București. M-am întrebat de ce s-a hotărât să se mute înapoi la părinți. Alt semn rău. N-am îndrăznit să întreb cu voce tare.

Pe drum mama lui a vorbit tot timpul. Despre orice. Despre nimic. El a tăcut tot timpul. Era bucuros să mă vadă și îmi zâmbea obosit, era parcă mai slab și tras la față. Nu puteam încă să-mi dau seama ce e în neregulă. Am crezut că nu vrea să povesteacă de față cu ai lui.

Am rămas singuri. Îmi spunea că totul e bine. Vroiam să îl cred, dar nu puteam. Într-un final, seara târziu, am renunțat să mai pun întrebări și mi-am spus că dimineață totul o să fie mai clar. M-am cuibărit lângă el bucuroasă că suntem, în sfârșit, din nou împreună. Apoi, în toiul nopții, am înțeles. Deodată s-a ridicat și a inceput să-mi spună, cu o voce schimbată, care mi-a dat fiori pe șira spinării, că el aude voci. Îmi amintesc că m-am speriat atât de tare încât am fugit din dormitor. A venit după mine în sufragerie. Mi-a explicat exaltat că i se întâmplă ceva incredibil, care a început în ziua atacurilor teroriste de la Londra. Atunci au început vocile. Unele îi spuneau să sară de la geam. Altele îi spuneau că e un trimis al Domnului pe Pământ și noi o să avem un copil care o sa fie Alesul.

A-ți vedea omul iubit mistuit de boala psihică este poate una din cele mai grele încercări prin care poate trece cineva. Pentru mine, cel puțin, a fost cea mai grea încercare a vieții mele. În cele 24 de ore care au urmat, până la plecarea mea înapoi spre Austria, am vorbit mult. Ștefan cel lucid, cu intelectul lui ascuțit ca un bisturiu, încerca cu disperare să disece spectrul nebuniei care îl cuprindea. Îmi descria cu o claritate înfiorătoare lupta lui cu psihoza. Îmi povestea cum vocile astea îi vorbesc în același timp – unele binevoitoare, altele vrășmașe – iar el știe că e mai mult decât ele, dar nu le poate opri.

“Ceva mă trage în sus, ceva mă trage în jos. Nu știu ce să fac. Dar știu că va fi bine. Și stiu că te iubesc. Te iubesc!”

Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit în gară. A fost o ultimă îmbrățișare, un ultim sărut, am plâns amândoi.

M-am întors la Stroebl și mi-am luat diploma cum laudae. Și recomandarea de la cel mai titrat profesor din program. Nu am simțit nimic. Doar tristețe, dor și un sentiment de doliu.

Când am revenit în București Ștefan nu mai era. Am găsit un trup măcinat de vedenii. Un trup care nu dormea, râdea uneori lugubru, isteric, inexplicabil, iar în restul timpului avea o expresie fixă, imobilă. Deseori rămânea ore întregi nemișcat, într-o catatonie înspăimântătoare. Nu vroia să mănânce, nu vroia să vorbească. Părea să mă recunoască uneori, când îmi spunea automat, repetitiv, că trebuie să ne despărțim. Priveam în ochii lui verzi-căprui și nu mai vedeam nimic, absolut nimic, dincolo de ei. Ștefan pe care îl cunoscusem, Ștefan pe care îl iubeam cu fiecare celulă din ființa mea, era mort. Și nici măcar nu putem să îl jelesc.

Au urmat două luni în care am încercat cu disperare să îi conving familia că Ștefan are mare nevoie de ajutor psihiatric, ca are nevoie de medicație. Mama lui a refuzat cu obstinație, sau poate doar orbită de durere, să accepte că fiul ei suferea de o gravă boală psihică. Era convinsă că e o criză de alt fel. Am mers, cu ea și cu el, la tot felul de “vraci”, la specialiști în terapii alternative, maeștri reiki, clarvăzători – unii serioși, alții impostori. Am bătut mănăstiri din vârf de munte unde femeile nici măcar nu aveau acces, am îngenuncheat prin biserici pentru că un preot sau altul o convinseseră că băiatul ei nu are nevoie de nimic altceva decât de rugăciune și acatiste, multe, multe acatiste.

Aveam și am respect și încredere în valoarea terapiilor alternative, iar de rugat mă rugam în continuu, dar în acel moment fiecare părticică din mine îmi spunea că urgența lui Ștefan era una medicală. Atunci m-am certat cu Dumnezeu. M-am înfuriat pe El că-mi face una ca asta, că nu îi luminează Anei mintea și nu îi dă gândul cel bun.

Mergeam ziua la birou, seara la facultate și noaptea făceam naveta 60 de km ca să îi veghez somnul, sau, mai bine zis veghea, pentru că nu dormea aproape deloc. Doar stătea întins, cu ochii în tavan. Colegii îmi spuneau că am slăbit, mă întrebau ce-i cu mine. Le spuneam că sunt bine, doar nu prea am poftă de mâncare. Nu simțeam nici o oboseală, doar durere. Multă, nesfârșită durere. Și speranță. Speranță într-un miracol.

Într-o seară am crezut că miracolul a venit. Brusc, ca și cum spiritul i s-ar fi întors în trup, privirea lui a redevenit vie. Ștefan al meu mi-a zâmbit din nou. Mi-a spus că știe că-mi e greu. Că mă roagă să-l iert. Că mă iubește și că-mi promite că o sa fie bine. M-a îmbrățișat, apoi a dispărut la fel cum a venit. Brusc. Privirea i s-a golit din nou. Din nou a rămas nemișcat, un mort viu, cu ochii în tavan. Atunci am știut că l-am pierdut pentru totdeauna.

Momentul despărțirii a venit în ziua în care mama lui, exasperată de încercările mele disperate de a o convinge că ceea ce i se intâmpla lui Ștefan era mai mult decât o tulburare sufletească, că mintea și trupul lui aveau nevoie de ajutor medical pentru ca sufletul lui să poată răzbate, mi-a spus răspicat că-mi interzice să mă mai amestec în viața familiei lor. Misiunea mea s-a încheiat.

Era toamna lui 2005. Ștefan a ieșit pentru totdeauna din viața mea. Nu a știut aproape nimeni ce mi s-a întâmplat – cu excepția familiei și celor mai apropiați prieteni.

În lunile care au urmat am fost ca un fel de văduvă care nu poate accepta că soțul ei nu mai este și m-am încăpățânat să duc la final proiectul nostru cel mai drag. Am aplicat și am fost acceptată la unul din cele mai prestigioase programe de Master în Relații Internaționale din Europa, o colaborare între Science Pô din Paris și London School of Economics din Londra. Fuseseră sute de candidați. Erau doar 10 locuri. Eram singura româncă acceptată. Probabil el ar fi fost al doilea. Am primit și bursă. N-am plecat. Mi se părea fără rost. Mi-a fost suficient să știu că am reușit. De fapt, când am văzut hârtia de felicitare de la Universitate nu am simțit nimic. N-am spus nimănui de cel mai mare succes academic al meu, cu care altă dată m-aș fi lăudat tuturor. Nici nu mi-am dat seama atunci, dar acel moment a fost începutul unui lung șir de momente în care nu am simțit nimic.

La nici șase luni după aceea a murit bunica mea, cea care mi-a fost a doua mamă – cea mai dragă și iubită ființă sufletului meu, alături de părinții și sora mea. Am plâns. Dar n-am simțit cu adevărat decât o îngrozitoare amorțeală. Un fel de anestezie generală a spiritului.

În starea asta de anestezie am început să caut frenetic obiective, țeluri noi cu care să-mi umplu cumva vidul existențial care amenința să mă înghită. Mintea mea devenise hiper-activă pe măsură ce emoțiile mele amorțiseră până la dispariție. Mi-am spus că aș putea fi fericită dacă voi reuși în viață, așa cum definea majoritatea celor din jurul meu reușita. Mi-am propus ca până la 30 de ani să-mi construiesc o carieră. Alta decât cea diplomatică. Nici nu mai suportam să aud de diplomație. Și să am succes. Bani. O casă. O familie.

Aveam 22 de ani. Am șters toate mailurile, toate pozele, tot ce mi-ar fi putut aduce aminte vreodată de Ștefan. Am refuzat să mai vorbesc de el și am fost convinsă că așa pot să-l șterg din viața mea ca și cum n-ar fi fost și să o iau de la capăt.

M-am angajat în multinațională. Am început o relație cu un bărbat bun, pe care îl îndrăgeam ca pe un prieten, și m-am convins că așa trebuie să fie, de fapt iubirea. Fără fluturi în stomac. Fără fiori. Fără angoasă. Fără suferință. Caldă. Blândă. Sigură. Plată. Am cumpărat împreună un teren. Am pus pe picioare un restaurant. L-am vândut. M-am făcut trainer. Am făcut un credit. Am construit o casă. M-am căsătorit. Am devenit serioasă, conformistă. Nu mai dansam noaptea prin casă. M-am întors în multinațională cu un salariu generos.

Mi-am păstrat un singur aspect din vechea mea personalitate – setea de cunoaștere. Am citit tomuri de psihologie, neuro-știință, spiritualitate – mai târziu am conștientizat că citeam orice m-ar fi putut ajuta să înțeleg ce s-a întâmplat cu el, să dau un sens acelei experiențe pe care mă convinsesem că am depășit-o. Am făcut, în pagini de carte, facultatea pe care n-am avut șansa sau inspirația să o fac de la bun început.

La 28 de ani îmi atinsesem toate obiectivele. Toți cei din jur erau bucuroși și mândri. Eu nu simțeam nimic.

Și atunci, abia atunci, când planul meu a fost îndeplinit înainte de termen, m-am trezit. Nu știu cum și când exact s-a întâmplat. A început ca un vag sentiment de nemulțumire care spărgea agasant carcasa protectoare a anesteziei mele emoționale din ultimii 6 ani. Era ca o rază de lumină care răzbate prin ceață. Am început să mă întreb dacă sunt, de fapt fericită, dacă am, de fapt sens. Am mers la terapie și mi-am găsit curajul să vorbesc, pentru prima oară, despre mine și ce mi s-a întâmplat. Am reușit, în sfârșit, să plâng. Am plâns pentru Ștefan și iubirea noastră pierdută. Am trăit, cu întârziere de aproape 6 ani, starea de doliu după bunica mea. Am lăsat să curgă sângele din rănile pe care le astupasem prematur cu ani în urmă și le-am dat, abia acum, voie să se vindece.

Am devenit coach. Am început să-i ajut pe alții cu experiențe și încercări similare. Am citit și mai mult. Autocunoașterea fusese o obsesie pentru mine încă din copilărie, fusese ceea ce mă împinsese către Facultatea de Psihologie de la bun început. Acum îmi reaminteam, încet încet, cine sunt de fapt.

Ultimii doi ani au fost cei mai transformaționali ai vieții mele. M-am redescoperit pe mine însămi ca un fluture care, după o eternitate, e în sfârșit eliberat din carcasa protectoare a crisalidei. Am părăsit un job sigur și confortabil și am pornit pe cont propriu, ca trainer și coach freelancer, mânată de visul de a-i învăța pe alții despre ei înșiși. Am părăsit căsnicia, casa, viața pe care mi-am construit-o. Am înțeles că nu pot să fac pe plac tuturor și mi-am dat voie să mă iubesc și accept ca ceea ce sunt.

Mi-am îndeplinit obiectivele de până la 30 de ani și apoi le-am abandonat pe toate pentru că am găsit ceva mult mai prețios. Mi-am găsit sensul.

Dragostea pentru Ștefan și suferința cumplită a pierderii lui au fost creuzetul în care m-am transformat în ceea ce sunt astăzi, în ceea ce aveam potențialul de la bun început să fiu. Mi-a luat aproape șapte ani ca să pot înțelege că el a fost catalizatorul unei metamorfoze – din copil în adult, din fată în femeie, din somnambul în trăitor conștient pe această planetă. Mi-am îmbrățișat în sfârșit misiunea – de a deschide și altora porțile spre ei înșiși. Fac asta în fiecare zi în sala de curs, în cabinetul de coaching, fac asta scriind.

Am reușit, în sfârșit, să dau un sens întâmplării de atunci și să îi redau lui Ștefan locul care i se cuvine în inima și în istoria mea.

A trebuit să cunosc durerea, să știu cum e să iubești și să pierzi, apoi a trebuit să înțeleg ce înseamnă să fugi de tine însuți și să mergi pe un drum care nu e al tău, mințindu-te că e bun doar pentru că este dezirabil social și toți cei din jur consideră că așa e normal să traiești. Am descoperit că nu există o ordine “corectă” a etapelor – facultate, carieră, căsnicie, casă. Ăsta e doar un drum. E bun pentru unii oameni. Nu pentru toți. Exista mii de alte drumuri. Nu toți suntem construiți la fel. Nu toți ne putem încadra în normă.

Acum pot sta în picioare în fața altora vorbindu-le despre ce înseamnă să te minți pe tine, despre autenticitate, despre suferință, despre încredere. Călătoria mea de până acum, cu bunul și răul ei, cu greul și ușorul, mi-a oferit un mare cadou – experiența pe care s-o pot folosi ca să-i însoțesc și pe alții în propriile lor călătorii.

Când aveam 26 de ani și 20 de kg în plus oamenii care mă vedeau la cursuri erau convinși că am cel puțin 35. Acum împlinesc 30 de ani și nimeni nu mă crede – oamenii îmi spun că par mai tânără. Uneori glumesc spunând că mă simt ca un fel de Benjamin Button – mi-am trăit bătrânețea în copilărie și acum sunt gata să trăiesc vârsta mea reală.

Tot acum, la 30 de ani, am redescoperit magia existenței și m-am împăcat cu divinitatea, cu acea forță de dincolo de noi, cu acea inteligență universală care ne unește pe toți. La 30 de ani m-am reîmprietenit cu propriul meu suflet.

De la Ștefan am învățat că toți oamenii au o poveste dar că puțini aleg s-o împărtășească, pentru că asta i-ar face vulnerabili. Eu am ținut secretă povestea mea și cunosc mulți oameni cu povești la fel de dramatice, pe care le-au ținut închise cu anii în temnițele sufletelor lor, sperând poate că la un moment dat vor uita. Acum înțeleg că nu putem șterge trecutul, nu îl putem nega. Îl putem însă onora și învăța din el pentru a construi conștient un altfel de viitor.

De la el am învățat că, înainte de a-i judeca pe alții, ar fi mai bine să le aflu povestea. Toți oamenii au secretele lor, dramele lor, experiențele care îi fac ceea ce sunt. Și toți oamenii au puterea să aleagă ce sens dau acelor experiențe. Viețile noastre, tragediile noastre, au un rost dacă noi alegem să-l vedem. Nu suntem niciodată victime cu adevărat – doar atunci când decidem să fim pentru că ne este mai ușor, pentru că doare mai puțin.

Tot Ștefan m-a învățat că atunci când vrei să fugi de suferință anesteziindu-te, ținându-te ocupat doar ca să n-ai timp să gândești, de fapt pierzi cel mai important lucru din lume: iubirea.

Ca să pot iubi din nou a trebuit să-mi dau voie sa simt din nou. Asta înseamnă că uneori sunt tristă. Uneori sufăr. Înseamnă și că îmi dau voie să râd în hohote, să mă bucur de ploaie, de soare, de ghidușiile unui copil pe care-l zăresc în treacăt pe stradă. Abia acum am înțeles adevărata valoare a emoției. Atunci când simt sunt vie. Datorită lui am învățat să apreciez voluptatea de a trăi viu.

Viu. Conștient. Cu sens.

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu Ștefan. Aleg să cred că acea “criză” care mie mi-a schimbat viața a fost pasageră și că acum își trăiește fericit propria existență. Oricum ar fi, el va avea mereu locul lui în sufletul meu și nu voi înceta vreodată să-i prețuiesc amintirea și să-i mulțumesc pentru lecțiile pe care le-am descoperit în călătoria mea prin viață, datorită lui.

Am ales să împărtășesc public povestea mea pentru toți cei care se luptă în tăcere cu propriile drame. O dăruiesc fiecărui om care s-a simțit vreodată copleșit, rănit, fără sens. E cadoul meu de speranță și credință că toți suntem capabili să ne ridicăm din cenușa propriilor tragedii mai buni, mai iubitori de sine și de alții, mai frumoși, mai conectați unii cu ceilalți și cu viața însăși. E crezul meu că în cele mai întunecate momente ale existenței ne putem descoperi propria lumină.

Azi împlinesc 30 de ani. Mi-am făcut cadou inelul – același inel pe care am vrut să-l cumpăr acum 8 ani din Salzburg. O sa-l port cu drag, să-mi aducă mereu aminte de cea care am fost pentru a putea fi cea care sunt.