Azi implinesc 35 de ani și am decis că am parcurs o treime din ceea ce îmi propun să fie o viață foarte lungă. Mă văd, pe la 105, o băbuță veselă și încă extrem de lucidă, privind înapoi cu un zâmbet. Mă gândesc des la bătrânica aia care voi fi într-o zi și o am în minte când fac alegeri aici și acum. Mă întreb dacă acțiunile mele de azi o vor face să zâmbească cu recunoștință peste ani. Mă întreb dacă acum îmi trăiesc viața într-un mod care pe ea, atunci, o va face să fie împăcată, liniștită, bucuroasă pentru ce a fost și fără prea multe regrete.

De când mă știu am simțit că undeva, înăuntru, aveam altă vârstă decât cea biologică. Acum nu mai simt asta. Cred că în sfârșit corpul a ajuns din urmă ceva-ul ăla din interior care mereu se simțea un pic mai bâtrân și, culmea, pentru prima dată în viața mea, mă simt foarte tânără. Învăț, cu fiecare an care trece, că nu există o vârstă magică când, în sfârșit, te faci “mare”. Și că “mare” ăsta e doar o convenție. În noi coexistă copiii care am fost, adulții care suntem și bătrânii care vom fi într-o zi. Fiecare dintre aspectele astea e plin de resurse și ne poate fi ghid și aliat, dacă alegem să-l vedem și ascultăm.

Alis fetița, de care ani de zile am fugit, refugiindu-mă mereu într-o maturitate peste vârsta mea de atunci, a învățat în sfârșit să se joace. Anul ăsta am mâncat dude pentru prima oară în viața mea (da, believe it or not, toată copilăria am fost prea “cuminte” ca să mă urc în copaci sau, doamne ferește, să fi mâncat de pe jos), m-am înnegrit pe mâini și la gură împreună cu Edna și m-am simțit mai copil ca niciodată. Mă tăvălesc pe jos, mă strâmb, râd în hohote, construiesc căsuțe din lego și citesc povești pentru copii pe bandă rulantă. Copilul meu interior e viu, văzut și acceptat și parcă nici atunci când eram copil nu m-am bucurat de copilărie așa de tare ca acum.

Alis bâtrâna a fost mereu acolo. E în continuare. Mereu am avut dialog cu ea, însă pe vremuri în dialogul ăsta era mai multă teamă, mai multă tristețe. Era frică de moarte, teamă de o viață neîmplinită, tristețe că sunt prea bătrână pe dinăuntru ca să mă simt complet integrată între cei de vârsta mea. Acum bătrâna aia interioară și-a găsit locul și a învățat să dea spațiu femeii care sunt și copilului din mine. E mai calmă, mai puțin critică. Și-a făcut culcuș undeva, în plexul solar, și-mi vorbește prin intuiții de moment, gânduri liniștitoare în momente tensionate, invitații de a mă da un pas în spate când lucrurile nu merg conform planului și de a privi cu mai multă înțelepciune deciziile pe care le am de luat. Mă ponderează când emoțiile mi-o iau razna, mă mângâie când simt că-mi e greu. Din perspectiva ei, greul meu de acum vor fi aminitrile dragi de peste mai multe decenii. Și asta mă ajută mult.

Alis femeia, adultul, e și ea o descoperire relativ recentă. Mult timp am trăit în cap, convinsă că rolul corpului e să fie un vehicul care poartă creierul de colo colo prin lume. Acum am mult mai mult respect pentru corpul meu. Știu că în el e multă inteligență, că, dacă îl ascult, îmi vorbește, că suntem într-un parteneriat. Îmi fac timp pentru el în fiecare zi – nu mai simt nevoia să mănânc mult și prost, nu mai fug de mișcare, nu-mi mai fac rău conștient sau inconștient. A devenit normalitate să am grijă de mine și mă surprind uitându-mă în oglindă cu mai mult drag și mai puțină critică.

La 35 a devenit mult mai ușor să spun “nu” fără să-mi fac griji că cineva o să se supere. Am mult mai puține lucruri de demonstrat, îmi dau voie să-mi aleg prietenii, fac ce simt să fac fără să-mi mai cer scuze, sunt mult mai onestă și directă și nu mai spun minciuni de complezență doar ca să fiu “drăguță” și să ies politicos din situații în care, de fapt, pur și simplu nu vreau să fiu. Spun “te iubesc” des și tare oamenilor dragi din jurul meu – nu mai cred că trebuie să vină un moment potrivit ca să spun cuiva că îmi pasă.

Acum îmi trăiesc intens bucuriile, dar îmi trăiesc la fel de intens și tristețile sau momentele de furie. Mi-am dat voie să am momente când pur și simplu nu mai pot. E ok să nu mai fiu “on top of things” întotdeauna. E ok să las unele lucruri nefăcute sau să amân altele. E ok să îmi dau voie să mai stau și degeaba (deși asta încă nu-mi iese așa de bine cum aș vrea).

Acum e primul moment din viața mea când mă gândesc la moarte cu un soi de liniște și nu mai simt acea frică paralizantă de neant care mă urmărea în trecut de câte ori mă duceam cu gândul la inevitabilul final. E un moment în care, uitându-mă în jur la tot ce e bun și frumos în viața mea, simt că, dacă aș trage acum linie, am trăit cu sens și n-aș regreta nimic. De aici încolo nu poate fi decât și mai mult de construit. Habar n-am dacă ceva din energia asta care suntem fiecare mai continuă și după ce corpurile noastre nu vor mai fi, dar știu sigur acum că viața pe care o am în mine are valoare și pot alege s-o folosesc ca să fac bine, să-mi dau sens și să trăiesc conștient fiecare zi pe care o am pe pământ. Dacă fac asta ea, bătrânica de la 105, are șanse mari să plece din lume împăcată și senină.

La 35 am mult mai multe intenții și mult mai puține planuri. Am definit care e “de ce-ul” meu, știu care-mi sunt valorile și mi le trăiesc conștient în fiecare zi. Iau decizii ghidată de busola asta interioară chiar și atunci când analiza rațională arată o altă direcție. Cred că rațiunea și emoția pot fi partenere și le folosesc ca atare. Sunt mult mai relaxată cu “a nu ști” și “a nu controla”. Incertitudinea nu mă mai sperie așa tare pentru că am învățat că în mijlocul confuziei există un soi de magie – atunci când îți e clară direcția și trăiești congruent cu tine însuți, lucrurile cumva se așează ca niște piese dintr-un puzzle și drumul cel mai bun apare de unde nici nu te aștepți.

La 35 am învățat că sunt un om intrinsec valoros, la fel cu toți ceilalți oameni de pe lume. În mod paradoxal, pe măsură ce devin mai conștientă de valoarea mea ca ființă umană, cred tot mai puțin că sunt specială. Cred cu tărie că există valoare în însăși umanitatea noastră (și, mergând mai departe, cred că toate ființele de pe pământul ăsta sunt valoroase și demne de respect) și nu mai cred că suntem unii “mai speciali” decât alții. Cred doar că există niveluri de conștiință diferite, niveluri de înțelegere/educație/civilizație diferite și că oamenii care conștientizează mai mult și mai profund au datoria de a crea punți, de a asculta, de a educa mai degrabă decât de a privi cu dispreț la ceilalți de pe un piedestal al propriei suficiențe.

Acum accept că sunt imperfectă și așa o să rămân mereu. Am o mulțime de defecte, o mulțime de comportamente care nu-mi plac. Sunt un om bun și rău și cred că fiecare avem în noi potențialul pentru ambele. Diferența vine din alegeri. Eu, în acest moment al vieții mele, aleg să fiu, atât cât pot în fiecare zi, un om care face bine în jur fără să uite că și în el, ca în toți ceilalți, există o umbră care nu trebuie ignorată, ascunsă sau negată.

Foarte important pentru mine, după ani în care am lucrat aproape singură, în care “a fi pe propriile picioare” a fost un soi de mantră, în care mi-am făcut un titlu de glorie din a nu avea nevoie de nimeni ca să pot fi bine, a venit momentul în care nu mai cred că poți face lucrurile singur. Am convingerea că a fi în competiție cu ceilalți este una dintre cele mai mari și toxice capcane. Cred în puterea comunităților, cred în interdependență, cred în complementariate. Nu mai cred că trebuie să fim la fel sau mereu de acord ca să putem face totuși lucruri cu sens împreună. Și nu cred că putem avea impact real în lume dacă nu ne unim forțele și darurile, punându-le în slujba unui scop comun.

Trăim într-o lume care deseori pare absurdă, haotică, contradictorie. Ne revoltăm de nedreptățile care par să se întâmple dincolo de controlul nostru, judecăm, ne polarizăm în “noi versus ei”. Convingerea mea este că singura relație pe care cu adevărat o putem transforma este cea cu noi înșine și abia după aceea putem face pasul spre a vindeca relația cu alții. Că totul, totul pleacă de aici. Cred din tot sufletul că lumea asta nu mai poate continua dacă fiecare dintre noi va continua să rămână în propria lui bulă, luptându-se cu sine și în același timp urându-i pe alții care nu sunt la fel.

Am scris toate astea pentru că sunt lecțiile mele pe un drum personal, care continuă cu noi și noi descoperiri. Știu că fiecare avem călătoria noastră și că nu învățăm niciodată din experiențele altora, însă mai cred și că din povești și momente de reflecție se pot naște semințele unor schimbări. Cred că drumul ăsta spre înțelepciune personală e primul pas spre un alt fel de înțelepciune, de care planeta asta a noastră are mare nevoie – înțelepciunea colectivă. Avem nevoie să ne împrietenim cu noi înșine ca să ne putem apoi deschide să-i vedem și pe alții. Avem nevoie să învățăm compasiunea pentru noi, ca s-o putem apoi simți și pentru alții. Și dacă gândurile mele, adunate de pe drum, vă inspiră și pe voi să vă gândiți la drumurile voastre, atunci am primit deja cel mai frumos cadou de ziua mea.