Confesiunea unei premiante: cum NU m-a pregătit școala românească pentru viață și ce ar fi putut face diferit

M-am gândit mult dacă să scriu articolul ăsta. Trăiesc și muncesc în altă țară. Copilul meu învață într-un cu totul alt sistem. Nu mai am niciun motiv să mă consum când văd știri de genul celei despre viitoarea programă la limba română în care autorii recomandați pentru clasa a IX-a sunt Ion Neculce, Anton Pann, Dinicu Golescu, I. Codru-Drăgușanu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Radu Ionescu, Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici; Niccolò Machiavelli, Montesquieu, Molière, Alphonse de Lamartine, Stendhal.

Nu mai am niciun motiv să mi se strângă stomacul imaginându-mi lehamintea, plictiseala malignă pe care o vor trăi copiii de liceu din România încercând (și cu siguranță eșuând) să citească sau să înțeleagă (pentru ce??) texte vechi de sute de ani, scrise (doar) de bărbați (pentru că, vezi doamne, nu avem femei care merită citite în literatura română), în limbaj arhaic, și ale căror sensuri și mesaje sunt complet deconectate de realitățile vieții lor de zi cu zi. O viață în care provocările sunt cum să navighezi lumea digitală fără să-ți pierzi mințile, cum să înțelegi ce se întâmplă în lumea din jurul tău când dezinformarea este endemică, o lume care se schimbă cu o viteză amețitoare și este modelată de macro-forțe complexe și interconectate pe care cu greu le înțelegem. O viață în care ei, copiii, și părinții lor poate sunt consumați de întrebări despre cum să te pregătești pentru un viitor în care tensiunile geo-politice sunt la ordinea zilei, în care schimbările climatice afectează cum și unde trăim, în care AI transformă deja profund piața muncii, în care ‘meseriile’ așa cum le știm ori vor dispărea, or se vor redefini complet și în care existența noastră va arăta într-un fel pe care nu prea poate să și-l imagineze nimeni acum. Un viitor la care cei care scriu programele școlare în România par că nici nu se gândesc vreo clipă.

M-am gândit că o să scriu iar pentru cei care deja gândesc ca mine și probabil o să primesc niște înjurături de care chiar n-am nevoie. M-am gândit că, dacă scriu sincer despre experiența mea, o să par arogantă sau încă o emigrantă care a uitat de unde a plecat și care strâmbă din nas uitându-se în urmă. Apoi m-am gândit la sute de mii de părinți ca mine, care își pun sincer și cu frică întrebarea: cum ne pregătim copiii pentru viitor? Ce putem face ca să le dăm o șansă să-și găsească drumul când niciuna din hărțile după care ne-am ghidat noi nu mai e valabilă? Și, gândindu-mă la ei, mi-am dat seama că am ceva util de împărtășit și că poate merită să-mi asum riscul s-o fac.

Mai întâi, un pic de context. Sunt un studiu de caz despre ceea ce probabil școala și majoritatea familiilor ar defini ca “exemplu de succes”. Am bifat toate căsuțele academice pe care le puteam bifa. Am fost premiantă din clasa 1 până într-a 12-a, am mers la olimpiade, am luat bacalaureatul cu notă foarte mare, am intrat fără probleme la facultate, pe care am terminat-o tot cu notă foarte mare. Am făcut un masterat la una dintre cele mai prestigioase universități din Europa (IE Spania), apoi un doctorat în Australia - ambele pe tema leadership-ului organizațional. Lucrez de 20 de ani în domeniul pe care l-am studiat la master și la doctorat. Am fondat 2 companii - una în România și apoi una în Australia - prin care am lucrat (și continui să lucrez) cu zeci de organizații și mii de lideri din toate sectoarele - privat, public, non-profit.

Compania actuală, cea din Australia, a fost construită pe baza cercetării mele doctorale, din care au rezultat metodologii noi de învățare organizațională pe care clienții mei le folosesc pentru a-și rescrie strategiile de talent management și leadership development. În prezent sunt invitată să vorbesc la conferințe științifice despre leadership-ul viitorului sau să fiu consultant pentru unele dintre cele mai mari companii private și organizații guvernamentale din Australia. Am lucrat ca și consultant și facilitator în proiecte trans-naționale cu participanți din peste 30 de țări.

Am reușit în paralel, dincolo de profesional, să îmi construiesc o viață frumoasă, cu iubire și armonie, să îmi revin după crize majore și palme pe care, inevitabil, viața mi le-a dat, să fac terapie ca să înțeleg și să vindec răni care mă țineau pe loc, să cultiv și să păstrez prietenii de suflet de ani și ani de zile, să iubesc un om care mă iubește, pe care îl respect și care mă respectă, să avem un copil pe care să-l creștem cu blândețe și prezență și de care ne bucurăm în fiecare zi, să duc o viață echilibrată în care am grijă (imperfect) de corpul meu, să nu cad în depresie, și să evit burn-out-ul (la mustață) și să nu mă îmbolnăvesc grav. Am avut și FOARTE mare noroc - un element pe care mereu îl iau în calcul când mă uit la bilanțul vieții mele de până acum. Dar am făcut și niște alegeri importante și, când trag linia, îmi dau seama că alegerile astea au un numitor comun.

Am făcut cele mai bune alegeri pentru viața mea nu DATORITĂ a ceea ce școala românească mi-a oferit, ci ÎN CIUDA ei. Am descoperit pe parcurs că e nevoie să DEZÎNVĂȚ aproape tot ceea ce contribuise la statutul de premiantă. Succesul definit de școală NU a fost o pregătire pentru a reuși în viața reală, dimpotrivă.

Înainte să încep să explic în ce fel toate alegerile mele importante au implicat o eliberare de poveri pe care școala mi le-a dat, trebuie să mă opresc un pic asupra elementului NOROC, de care sunt extrem de conștientă și care joacă un rol major în povestea mea. Am avut norocul să mă nasc într-o familie de intelectuali, într-o casă plină de cărți (altele decât cele din programa națională, cărți care mi-au salvat dragostea de citit pe care școala încerca să mi-o ucidă). Am avut norocul să am părinți care m-au dorit și iubit și care au investit tot ce aveau ei - timp, bani, energie - pentru ca eu și sora mea să avem toate șansele posibile ca să devenim niște adulți funcționali și să ne construim vieți împlinite. Am crescut într-o familie fără violență domestică, fără abuz de alcool sau de orice alt fel, fără traume majore. Am avut mâncare sănătoasă, confort material - condițiile de bază pentru a crește sănătos. Am făcut meditații (enorm de multe) care au completat și de multe ori reparat răul pe care îl făcea școala. Am fost încurajată acasă să-mi spun punctul de vedere și să iau decizii când școala îmi spunea să stau în banca mea și să tac din gură. Am avut parte de călătorii care mi-au deschis mintea și m-au arătat că există și alte lumi decât cea în care trăiam 7-8 ore pe zi la școală. În mare măsură, norocul de a crește în familia în care m-am născut mi-a creat o experiență paralelă școlii, care m-a salvat.

Dar nu mulți copii au norocul pe care l-am avut eu. Pentru toți acei copii care nu au acasă terenul fertil de care are nevoie creierul și sufletul lor, școala ar trebui să fie acel teren. Dar ea nu este. Școala românească, așa cum este ea acum, pare construită împotriva intereselor copiilor. Împotriva interesului națiunii de a avea generații de cetățeni educați și capabili să se adapteze lumii în care trăiesc. Din foarte multe perspective, ca să reușești în viață trebuie să dez-înveți ceea ce te-a învățat școala românească.

Ce m-a învățat școala și a trebuit să dez-învăț ca să pot să-mi ating potențialul:

Competiția și ideea că trebuie să reușești singur

Școala românească se bazează pe competiție și falsa idee că reușita vine din efort solitar. Există covingerea că ceea ce faci singur are mai multă valoare decât ceea ce poți face împreună cu alții. Elevii aleargă fiecare pe culoarul lui și la final există un singur premiu. Nota este măsura succesului iar nota o obții concurând cu alții și ajungând mai repede la linia de finish.

Nu există absolut nicio motivație pentru a lucra împreună cu alții. Nu există niciun cadru în care copiii să învețe despre colaborare, să exerseze abilități interpersonale esențiale (curiozitatea față de gândirea altora, abilitatea de a pune întrebări, capacitatea de a asculta activ). Sala de clasă tradițională este, ea însăși, o întruchipare a acestei mentalități “fiecare pentru el” - stăm în bancă unul lângă altul, dar privind toți înainte, la singura sursă de autoritate care se află la catedră. Nu există contexte în care să ne întoarcem unii spre alții, să ne privim în ochi și să ne punem creierele împreună. Ba, dimpotrivă, când suntem testați trebuie să ne apărăm teritoriul ca să nu copieze colegul de la noi, nu cumva să ne fure ideile sau să dea un răspuns mai bun sau să facă mai bine pentru că l-am fi ajutat în vreun fel.

Apoi ajungem să lucrăm în organizații și ni se cere să colaborăm în echipă, să avem încredre în alții și să construim lucruri împreună, pentru că acele proiecte complexe pur și simplu nu pot fi făcute de un singur om. E nevoie de sinergie între creiere pentru a produce ceva mai mare și mai complex decât putem face singuri. Dar cum se construiește sinergia asta? E ca o limbă străină.

Prima mea experiență de lucru în echipă, la 19 de ani, a fost un șoc absolut. Mi-am dat seama că eram analfabetă inter-personal. Nu știam să fiu împreună cu alții pentru că fusesem recompensată DOAR pentru cât de bine eram în stare să mă descurc singură. A trebuit să învăț limba colaborării de la zero, ca un copil care învață să citească cu 10 ani mai târziu decât ar fi fost normal. A fost îngrozitor de greu - ca și cum ai rescrie linii de cod fundamentale din sistemul de operare al unui creier ‘dresat’ după un cu totul alt scenariu. Nici nu pot să-mi imaginez ce aș fi putut face cu energia pe care am investit-o învățând, mult prea târziu, să fiu împreună cu alții, nu în competiție cu ei.

În cariera mea de facilitator de grupuri cea mai grea muncă a fost (și este) să ajut oamenii să învețe să lucreze bine împreună, pentru că este o abilitate fundamentală pe care mulți dintre noi nu am învățat-o la timpul potrivit. Făcând meseria asta în două culturi radical diferite observ diferențe. În Australia este mai ușor să dai unei echipe un proiect iar oamenii să colaboreze armonios pentru a-l duce la bun sfârșit. Aici copiii lucrează în echipe de la grădiniță - e o abilitate pe care oamenii o au când pleacă din școală. Nimeni nu se teme că dacă îl ajută pe altul, ăla o să-i fure nota. Sigur, și aici există o mulțime de alte disfuncționalități în echipe, însă toată lumea a învățat la școală cum arată și se simte, la nivel de bază, colaborarea. Eu, produs al școlii românești, a trebuit să învăț asta mult mai târziu.

Ierarhia și abuzul de putere

În școala românească, profesorul este undeva ‘deasupra’ iar elevul este undeva ‘dedesubt’. Profesorul în față, elevul în bancă. Profesorul ‘știe’, elevul trebuie să reproducă. Însuși modul în care această absurdă programă la română a fost produs, în grupuri de lucru secrete, apoi pusă în ‘consultare publică’ cu slabe șanse ca cineva chiar să țină cont de nenumăratele păreri care spun “ștergeți tot și luați-o de la capăt”, e un alt exemplu al abordării ierarhice care ne-a făcut și ne face atâta rău.

Ca să fiu premiantă în școala românească a trebuit să stau în banca mea, și să nu am prea multe păreri personale. Îmi aduc aminte un moment cândva pe la gimnaziu când profesorul de religie ne spunea că toată umanitatea s-a născut, la propriu, din Adam și Eva (care erau, tot la propriu, primii oameni pe pământ) și eu am întrebat, sincer curioasă, cum se împacă asta cu teoria evoluției speciilor și cum putem explica diversitatea genetică a oamenilor pe planetă. Mi-a fost închisă gura rapid și am primit avertisment că-mi va fi scăzută nota la religie dacă mai continui să fiu impertinentă. Am tăcut, desigur, pentru că o premiantă nu-și poate permite să i se strice media din ceva atât de trivial precum o dezbatere despre evoluționism versus creaționism.

Am tăcut la clasele primare când învățătoarea noastră îi bătea cu bestialitate pe copiii care “erau leneși” și “nu învățau” pentru că am crezut că premiantele nu au voie să o supere pe doamna învățătoare întrebând de ce e ok să bați un copil, orice copil (dar și pentru că pe mine nu mă bătea și credeam că trebuie să continui să fiu premiantă ca să merit să nu fiu bătută). Am tăcut și când, la gimnaziu, profesoara de desen ne spunea cât de “prost” și “greșit” desenăm și a trebuit să dez-învăț apoi ani de zile mesajul că nu sunt deloc creativă ca să-mi dau voie să pictez din nou. Am tăcut și când profesoara de logică din clasa a 9-a ne umilea public pentru cel mai mic răspuns incorect și m-am străduit din răsputeri să dau toate răspunsurile corecte, când de fapt aveam mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Am tăcut și când profa de română ne dicta comentarii pe care trebuia să le memorăm ca să putem apoi să le reproducem, fără să discutăm vreodată părerile noastre despre cea ce trebuia să citim, când de fapt aveam atâta păreri, dar premiantele nu-și spun părerile, ci doar reproduc excepțional de bine ce se așteaptă de la ele.

Apoi am crescut și a trebuit să învăț de la zero să vorbesc cu persoane în poziții de autoritate, să am păreri personale, să am inițiativă, să-mi argumentez punctele de vedere. A fost îngrozitor de greu să învăț să fac asta (noroc cu ai mei că ne lăsau să ne exprimăm părerile acasă, și avusesem parte de ceva exercițiu). Am făcut un master și un doctorat în țări unde studenții vorbesc cu profesorii pe numele mic și există așteptarea unui parteneriat între student și profesor, unde studentul trebuie să-și exprime ideile și să provoace gândirea profesorului (și vice-versa). Am exersat asertivitatea, mi-am câștigat cu greu curajul de a considera că merit să deschid gura și convingerea că am ceva valoros de spus. Mi-ar fi plăcut ca școala să-mi fi făcut cadoul ăsta mai devreme, să-mi fi spus că profesorul este un partener, nu un șef, că părerile mele contează și să mă ajute să mi le formulez coerent și util.

Aud acum o mulțime de povești despre elevi care își abuzează profesorii, despre cum generația nouă nu mai are ‘niciun fel de respect’ pentru autoritate, dar pentru mine ăsta nu e decât un exemplu al aceleiași paradigme de “putere asupra altora” pe care ne-a predat-o școala. Asupriții se revoltă și devin asupritori, dar asta nu înseamnă că am schimbat ceva fundamental în înțelegerea noastră despre ce este puterea și cum o putem folosi constructiv.

Acum, după ce am studiat modul în care oamenii se raportează la putere și predau teorii și abordări legate de putere în organizații, știu că perspectiva ierarhică ‘șef-subordonat’ pe care ne-o predă non-stop școala românească face enorm de mult rău. Multe din organizațiile cu care lucrez se străduiesc să cultive sisteme de putere inter-dependentă, în care oamenii talentați să aibă ocazia să contribuie, să ia decizii, să aibă inițiativă și să-și asume roluri de conducere informală. Tot mai multe companii vor culturi în care oamenii să fie “empowered”, să aibă curaj să-și spună opiniile, să fie responsabili și să nu mai aștepte să le zică cineva ce să facă, să dea și să primească, în care liderii să permită echipelor să ia decizii, să facă greșeli și să învețe din ele.

De ce? Pentru că organizațiile hiper-ierarhice sunt rigide și incapabile să se adapteze unei lumi extrem de complexe în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta și organizațiile suficient de conștiente văd asta. Structurile organizaționale de tip ‘piramidă’ duc la rezultate mai proaste decât cele descentralizate, în care puterea este o energie care circulă prin sistem și poate fi mutată ușor de la un om la altul, indiferent de poziția ierarhică. Dar astfel de sisteme de putere necesită shimbări fundamentale de mindset - necesită să dez-învățăm lecția despre “puterea o are cine ține catalogul, sau cine e mai mare, sau cine țipă mai tare”.

Cum putem schimba culturile organizaționale când tot ce am învățat vreodată este că puterea e ceva ce vine doar cu poziții formale de autoritate, sau invers, puterea poate fi luată înapoi doar cu forța? Cum ne putem aștepta ca studentele abuzate de profesori pedofili, sau pacientele abuzate de prădători sexuali deghizați în terapeuți șarlatani să poată să spună răspicat NU când noi am fost învățați să plecăm capul în fața celui de la catedră, oricine ar fi el? Cum putem schimba societatea când nimeni nu ne-a învățat că noi, cetățenii, avem de fapt foarte multă putere, și nici nu ne-a învățat cum s-o folosim constructiv? Cum ne putem cere drepturile cu asertivitate, cum putem crea comunități care să schimbe lucurile, cum puteam spune nu abuzurilor sau construi o societate în care să coexistăm armonios dacă nimeni nu ne-a arătat că putem fi puternici și fără să călcăm pe nimeni în picioare?

Ideea că învățarea este memorare iar școala este despre ‘materii’

Ah, aș putea scrie romane fluviu despre cât de nocivă este această paradigmă. Acum 150 de ani ideea că educația este transfer de informație de la un expert (profesorul) la un novice (elevul) avea o relevanță mai mare. Când vrei să creezi un nivel de bază de alfabetizare într-o societate unde oamenii trebuie să știe să scrie și să citească, să socotească, să aibă cunoștințe elementare ca să lucreze în fabrică și în care singurele surse de informație sunt cărțile (multe cenzurate și care oricum nu se găsesc pe toate drumurile) - a pune un expert în fața unui grup și a transfera informație brută e probabil o metodă eficientă de educare a maselor.

Când însă trăiești într-o societate democratică, capitalistă, inter-conectată global, într-o eră în care digitalizarea, și mai nou inteligența artificială fac posibil ca oricine să afle despre orice, oricând, cu un singur click, în care marea provocare NU este accesul la informație, ci ABUNDENȚA de informație, obiectivul educației școlare ar trebui să se schimbe fundamental. Profesorii știu o fracțiune din ce poți afla de pe net în 2 minute iar ChatGPT poate să-ți explice orice concept mai bine și cu infinit mai multă răbdare decât foarte mulți profesori.

Provocarea ta ca societate în contextul actual este să ai cetățeni care să NU FIE analfabeți funcțional, care să fie capabili să discearnă, să înțeleagă ceea ce citesc, să sorteze informația și să gândească critic. Gândirea critică are mai multe componente fundamentale, pe care din păcate școala românească nu numai că nu le predă, dar le subminează activ prin însăși structura educației așa cum e ea făcută acum.

Gândirea critică implică două tipuri de abilități - cognitive și dispoziționale - adică cum gândim și ce atitudine avem.

Abilitățile cognitive includ analiza (capacitatea de a descompune un argument sau afirmație în părți componente), interpretarea (clarificarea sensului și semnificației a ceea ce înveți), inferența (să poți să aduni dovezi din care să tragi niște concluzii), evaluarea (să poți aprecia cît de credibilă e informația și care e forța logică a afirmațiilor), explicația (articularea clară a unui raționament despre ceea ce ai învățat) și autoreglarea (capacitatea de a-ți monitoriza și corecta propria gândire).

Gânditorii critici manifestă și anumite obișnuințe mentale (dispoziționale): modestia intelectuală (recunoașterea limitelor propriilor cunoștințe), deschiderea mentală (capacitatea de a lua în considerare puncte de vedere alternative), curajul intelectual (disponibilitatea de a pune la îndoială convingeri, inclusiv cele proprii), imparțialitatea (aplicarea unor standarde consistente -indiferent de al cui argument este vorba) și capacitatea de a tolera ambiguitatea și complexitatea în loc de a recurge la răspunsuri facile.

Hai să ne gândim la cum va contribui programa propusă la română la gîndirea critică a copiilor.

Oare vor lua ei oare “Letopiseţul Ţărâi Moldovei” și se vor apuca să dezbată perspectivele lui Ion Neculce? Vor discuta contextul istoric în care a fost scris și vor putea pune profesorului întrebări de genul: “Care este relevanța acestul text pentru epoca modernă?” Vor compara oare contribuțiile lui Neculce la cultura universală cu cele ale altor mari gânditori de secol 16-17, gen Decartes? Vor discuta critic ce ar fi câștigat sau pierdut cultura română dacă John Locke s-ar fi născut în Moldova? Vor face exerciții de imaginație și se vor întreba - ce ar crede Ion Neculce despre opera lui Cărtărescu? Sau vor organiza oare o dezbatere despre de ce a avut Călinescu dreptate când l-a caracterizat pe Neculce drept “bârfitor” și de ce ar fi putut greși? Sau poate o discuție liberă despre care ar putea fi bias-urile cronicarilor care scriau despre moravurile contemporanilor lor și ce putem cu toții învăța despre bias care să ne ajute în viețile noastre acum?

Mi-aș fi dorit din suflet să fi avut discuții de genul ăsta la școală. Citind întrebările de mai sus, pe care inițial le-am scris în joacă, mă întreb dacă nu cumva chiar și decizia absurdă de a-l preda pe Neculce la clasa a IX-a n-ar putea fi transformată în ceva util dacă predarea s-ar face nu ca transfer de informație, ci ca oportunitate de a dezvolta creiere flexibile, care gândesc profund, critic, creativ, care pun întrebări curajoase și care sunt încurajate să facă legături originale între concepte aparent disparate?

Mi-a luat ani de zile să dez-învăț ideea de ‘materii’, ideea absurdă că ai putea distribui cunoașterea în “cutii” separate. Copiii noștri trăiesc într-o lume hiper-conectată - în care viața întreagă este o încrengătură de cauzalități complexe. Cum de nu ne dăm seama cât rău le facem copiilor spunându-le ani de zile la școală că româna, matematica, biologia, logica - există fiecare pe raftul ei, fără legătură între ele?

În cel mai nou proiect pe care îl construiesc în perioada asta împreună cu colegi de la universitatea din Sydney, creăm un program de leadership - cel mai complex la care am lucrat vreodată - în care avem activități și concepte din următoarele domenii (toate integrate în experiențe de învățare practice): psihologie, știința sistemelor, leadership, AI, project management, dinamica grupurilor, negociere, geopolitică, administrație publică, înțelepciune indigenă aplicată în sisteme organizaționale și comunicare.

Cum poți separa domeniile astea într-un program de un an de zile prin care vor trece 20 de lideri care, fiecare, conduc proiecte cu mii de oameni și bugete de miliarde de dolari (și care vor pune în practică, în urma programului, abordări care vor avea efect asupra tuturor acelor oameni și bugete)? Nu poți. Cum poți face design pe un asemenea program dacă nu ai învățat să faci legătura între domenii și subiecte? Nu poți nici asta.

Dacă aș avea o baghetă magică aș șcăpa de noțiunea de ‘materie’ odată pentru totdeauna. Lumea nu e făcută din bucăți. Capacitatea de a vedea conexiunile e o abilitate cheie a viitorului. Aș scăpa și de memorare de orice fel și de ieea că dacă ai reținut o informație random și ai reprodus-o corect asta înseamnă că ai învățat. NU, chiar nu înseamnă. Înseamnă doar că ai memorat și că cel mai probabil o să uiți imediat că ai dat lucrarea de control, ai luat nota și ai trecut la capitolul următor. Am uitat 99% din informațiile pe care le-am învățat la scoală, dar asta nu e o problemă pentru că le pot găsi ușor oricând am nevoie de ele. Însă de gândit (sistemic, complex) am învățat să gândesc mult mai târziu, și tare bine mi-ar fi prins s-o fac mai devreme.

Ideea că există un răspuns corect și valoarea ta se măsoară în note

Toată cercetarea me doctorală a fost ghidată de o întrebare fundamentală, pe care tot mai multe organizații și-o pun - cum ne creștem capacitatea de a trăi și conduce în medii complexe și cu ambiguitate foarte mare? Cum devenim capabili să luăm decizii bune pentru noi, viețile noastre, echipele noastre, societățile noastre - atunci când nu există un singur răspuns corect, când nu avem toate informațiile, când trebuie să conectăm interese și agende contradictorii?

Dintre toate lucrurile pe care a trebuit să le dez-învăț, ăsta a fost probabil cel mai greu. Să continuăm să le spunem copiilor că viața se compune din probleme cu un singur răspuns corect și să ne așteptăm să devină adulți adaptați la lumea modernă este ca și cum le-am turna otravă în mâncare și apoi ne-am aștepta să fie sănătoși și plini de vitalitate. Să continăm să recompensăm copiii cu note, spunându-le că valoarea lor rezidă în acea cifră, iar cifra reprezintă capacitatea lor de a da răspunsul corect este cel mai mare deserviciu pe care îl putem face generației viitoare.

Ne mirăm că vedem atâta polarizare online. Ne revoltăm să vedem atâția oameni incapabil să vadă perspective multiple, oameni blocați în propriul lor adevăr, modelat de bula de social media în care se întâmplă să-și petreacă timpul. Ne supărăm că oamenii reacționează agresiv la orice părere care o contrazice pe a lor. Și continuăm să măsurăm valoarea copiilor noștri cu un un băț strâmb care nu măsoară de fapt nimic altceva decât capacitatea lor de îngurgita informație și a regurgita ceea ce l-am spus noi că ar trebui să fie răspunsul bun - în proces învățând că nu trebuie să aibă îndoieli, că valoarea lor ca ființe umane rezidă în numărul de răspunsuri ‘corecte’ pe care le pot da.

Îi înghesuim în niște cutii stârmte și complet inutile, le răpim toleranța la ambiguitate, curiozitatea de a căuta perspective diferite și abilitatea de a conține idei contradictorii fără a intra în panică sau a simți că trebuie să ajungă rapid la certitudine - toate astea fiind capacități fundamentale pentru a putea trăi în lumea plină de incertitudini care ne înconjoară.

Articolul ăsta s-a transformat într-un eseu. Dacă ai rezistat până aici, îți mulțumesc. Aș mai avea multe de spus și recunosc că toată polologhia asta e și o refulare. Sunt revoltată că școala românească pare să facă tot ce îi stă în putință ca să reteze aripile copiilor, să le ciuntească mințile, să le limiteze capacitatea de a funcționa ca adulți într-o lume complexă. E ca și cum vrem să mergem înapoi, nu înainte. Să ne creăm obstacole, în loc să le dăm la o parte. DE CE ne facem asta? Este din ignoranță? Din incapacitatea celor care iau decizii legate de programă de a vedea mai departe de propriile bias-uri și ego? Din lipsă de interes, curiozitate, sau din rea voință?

Habar nu am care e cauza, însă pot spune cu certitudine, ca o premiantă care a reușit, prin noroc și foarte multă muncă, să scape de lecțiile toxice pe care școala mi le-a predat cu obstinație ani de zile, că noi, părinții, putem și merită să cerem mai mult de la școală pentru copiii noștri. Sper din suflet ca programa asta nouă să aibă parte de critici atât de vocale încât să nu poată fi ignorate. Să se ridice atâtea voci, cu atâta forță, încât Ministerul Educației să fie nevoit să le asculte. Nu putem educa copii pentru secolul 21 cu mentalitate de secol 18. Copiii noștri și țara asta pe care cred că toți, indiferent pe unde prin lume suntem, o iubim in continuare, merită mai mult. Aș vrea ca școala să înceteze să mai fie o cușcă pentru copiii noștri, și să devină în schimb un loc în care ei descoperă ce înseamnă să ai aripi.