Update: Lecții de Părinte După 7 Ani de Montessori

Acum 5 ani scriam un articol despre cum văd eu, ca mamă de copil educat după metoda Montessori, filozofia asta educațională. Articolul, scris când fetița noastră avea un pic peste 2 ani, după primul an de grădiniță, a devenit unul dintre cele mai citite de pe blog și am primit în ultimii ani o mulțime de mesaje de la părinți pe care lectura lui i-a ajutat în deciziile legate de educația copilului lor. Multe s-au întâmplat în anii ăștia - poate cel mai important lucru fiind plecarea noastră în Australia într-un loc în care există una dintre puținele școli Montessori din lume care educă copii de la 3 la 18 ani. M-am gândit că e timpul să scriu un follow-up la acel articol și să vă împărtășesc câteva din experiențele mele de mamă de copil Montessori, acum în clasa a doua.

Dacă ați ajuns aici fără să fi citit articolul original, în care exploram câteva mituri și adevăruri despre metodologia asta, aș sugera să începeți acolo. M-am bucurat mult să constat, recitind acel articol, că tot ce am scris acolo rămâne absolut valabil. Experiența noastră ulterioară a confirmat toate impresiile de atunci. O să mai adaug același disclaimer pe care l-am inclus și prima oară când am scris despre subiectul ăsta - eu nu sunt un expert Montessori. Scriu strict din perspectiva unei mame informate, care se întâmplă să aibă o meserie în zona de educație a adulților și o înțelegere bună a psihologiei dezvoltării - care mi-a fost parte din doctorat și din formarea mea ca cercetător. Așadar vă invit să luați tot ce voi împărtăși ca pe o invitație la reflecție, nicidecum ca pe vreun adevăr absolut. Cred cu tărie că există multe modalități constructive de educație - iar Montessori este doar una dintre ele. Se întâmplă să fie cea cu care sunt cel mai familiară, prin experiența trăită a familiei noastre și privilegiul de a crește un copil care a trăit după principiile astea încă de la naștere și de a vedea evoluția ei în ultimii 7 ani.

Unul dintre “adevărurile” despre Montessori pe care le exploram în articolul meu original era legat de faptul că micuții educați în mediul ăsta la grădiniță ar putea avea dificultăți în a se adapta la școala tradițională. La momentul ăla consideram că e adevărat - un copil obișnuit să-și direcționeze propria învățare ar putea avea dificultăți în a sta în bancă și a accepta că acum un adult decide ce și când se învață. Un copil obișnuit să se ridice de pe scaun și să meargă la baie oricând are nevoie ar putea să fie dezorientat constatând dintr-o dată că trebuie să ceară voie. Un copil obișnuit să învețe numai prin activități individuale sau în grupuri foarte mici s-ar putea să nu înțeleagă de ce e nevoie să stea în bancă și toată lumea să facă același lucru, în același timp. Un copil obișnuit să nu primească feedback de la educator, ci să lucreze cu materiale construite în așa fel încât își poate da singur feedback permanent - știind mereu dacă a reușit sau nu în activitatea pe care și-a propus-o - ar putea să sufere fiind evaluat și comparat cu alții.

Toate astea fiind spuse, am auzit în ultimii ani o mulțime de povești de la prieteni ai căror copii au făcut cu mare succes tranziția de la grădinița Montessori la școala tradițională și s-au adaptat perfect. Factorul cheie în success în toate poveștile pe care le-au auzit a fost un învățător blând și înțelept, care a știut să facă învățarea o bucurie pentru copii. La finalul zilei se confirmă că omul sfințește locul. Deci nu mai cred că e atât de greu să faci tranziția și nici nu mai cred că teama asta ar trebui să-i împiedice pe părinții iubitori de Montessori să opteze pentru o grădiniță în sistemul ăsta, chiar dacă nu pot continua și la școală.

Spunând toate astea însă, trebuie să mărturisesc că propriile mele experiențe de premiantă în sistemul tradițional m-au transformat într-o mamă care chiar nu și-a dorit asta pentru copilul ei. Dorința de a-i da șansa Ednei să rămână la Montessori dincolo de grădiniță, ciclu primar și secundar, a fost un factor cheie în decizia noastră de a ne muta în Australia. Am avut norocul uriaș de a găsi un loc în care există o școală Montessori de la 3 la 18 ani și, după ce am vizitat-o și am văzut cum arată viețile copiilor care cresc aici de la grădiniță până la liceu, am simțit că e locul potrivit pentru noi și copilul nostru.

Cum e viața într-o școală Montessori?

La fel ca și grădinița, școala Montessori este împărțită în cicluri de câte trei ani - copiii de la 3 la 6 ani, 6-9, 9-12, 12-15 și 15-18 învață împreună în grupe mixte de vârstă. Palierul ăsta la fiecare trei ani corespunde “planurilor de dezvoltare” descoperite de Maria Montessori acum mai bine de un secol, și pornește de la premisa că nevoile de dezvoltare ale copiilor între anumite vârste sunt comune, dar și că fiecare copil este unic, deci a pune copiii de 6-9 ani împreună le dă șansa să învețe unii de la alții în moduri care nu ar fi posibile în clase de aceeași vârstă.

Cand am ajuns aici, Edna avea 3 ani și jumătate. În România era deja la grupa de 3-6 ani la grădinița ei și era extrem de fericită alături de copiii mai mari. Când a ajuns aici, a avut șocul limbii - ea, un copil extrem de verbal, s-a trezit brusc că nu putea comunica deloc. A fost foarte greu - și pentru ea și pentru noi - și a fost și o ocazie extraordinară de a descoperi cât de valoros este mediul. Deși nu putea înțelege și nici nu se putea exprima, i-a fost ușor să se orienteze. Clasa în care a ajuns arăta foarte asemănător cu clasa ei din România, majoritatea materialelor erau la fel. Asta i-a dat o punte comună cu colegii ei, ba chiar i-a dat un avantaj, pentru că deja era familiară cu multe din procesele care, pentru cei veniți atunci la grădiniță pentru prima oară, erau noi. În Australia nu există grupele de 1.5 - 3 ani la Montessori - care există la noi - așadar, deși cea mai mică și nevorbitoare de engleză, Edna a descoperit că putea să le fie de folos altora arătându-le, prin semne, ce au de făcut.

A durat 3 luni ca să înceapă să vorbească și în timpul ăsta copiii, pentru care barierele de genul ăsta sunt mult mai permeabile decât pentru noi, adulții, au integrat-o și au făcut-o să se simtă binevenită. Ziua în care m-am dus s-o iau de la grădiniță și am auzit-o vorbind în engleză cu prietenele ei rămâne una dintre cele mai memorabile și emoționante experiențe ale mele. Între timp, engleza a devenit prima ei limbă și româna a rămas limba de suflet, limba de “mami, tati și bunicii”. Dar asta e o paranteză. Revenind la Montessori, iată câteva impresii despre experiența clasei pregătitoare și primilor ani de școală:

Montessori nu e în afara sistemul de învățământ. Există standarde, care se respectă

Școala Montessori, deși își păstrează propriile metode, este și aliniată cu curricula națională australiană. Asta înseamnă că au grile clare de competențe prin care se asigură că toți copiii educați aici sunt la același nivel academic pentru grupa lor de vârstă ca și colegii din școlile tradiționale. Tocmai pentru a asigura această aliniere, școala noastră a introdus o excepție de la planurile de vârstă de câte 3 ani și au făcut o grupă separată doar pentru copiii de 5-6 ani (ultimul an de grădiniță - echivalentul clasei pregătitoare de la noi). Au observat în timp că există mulți părinți aici care aleg să nu-și aducă copiii la grădiniță și să îi dea direct la clasa pregătitoare, la 5 ani. Acei copii, proaspăt intrați în sistem și neobișnuiți cu rutinele Montessori, se adaptau mai greu în clasele mixte cu copiii mai mici decât ei. Așadar au găsit soluția asta de mijloc și au creat, doar pentru acel an, o singură grupă de vârstă. Asta le-a permis copiilor noi să primească mai multă atenție într-o clasă mai mică și celorlalți copiii de 5 ani care fuseseră de la 3 în grădiniță să îi ajute pe colegii lor să se obișnuiască cu ritmul învățării și regulile clasei. De la 6 ani (clasa 1 aici) copiii revin la grupele mixte - deci clasa 1, 2 și 3 sunt împreună, în aceeași încăpere, cu aceeași învățătoare (și o asistentă) timp de 3 ani.

Copiii evoluează fiecare în ritmul propriu pe parcursul primilor trei ani - nu există note, însă există grile de competențe (atât academice, cât și socio-comportamentale) pe care învățătorii le discută cu părinții în fiecare trimestru. Astfel fiecare părinte știe dacă copilul lui este la nivelul așteptat al vârstei, unde este peste, sau sub și care sunt zonele de excelență și zonele unde poate avea nevoie de ajutor. Niciodată copiii nu sunt comparați cu ceilalți - deci nicio familie nu știe cum evoluează colegii copilului lor - știu doar cum evoluează propriul copil în raport cu grila de competențe. Asta disipează enorm de multă presiune - grupurile noastre de whatsapp sunt doar despre întâlniri la joacă în afara școlii sau anunțuri despre evenimente speciale - nu tu griji despre doamna învățătoare sau întrebări despre teste sau teme sau ‘ce a făcut X la lucrare’.

Vorbind despre teme sau lucrări de control - ele nu există - se consideră că fiecare copil poate primi tot ajutorul de care are nevoie în timpul orelor de școală, iar grila de competențe face inutile orice teste. Cel mult, dacă învățătorul consideră că un copil ar putea avea nevoie de pic de ajutor, părinții pot fi încurajați să citească cu cei mici acasă, dacă n-o fac deja, sau să îi invite să le citească. Testele formale (care se dau la nivel național) au loc în clasa a 3-a, 5-a, 7-a și a 9-a și copiii le iau ca pe o experiență firească. Nu au consecințe evaluative, nici nu se anunță public rezultatele (fiecare copil știe ce a făcut el, nu ce au făcut colegii) - așadar testele astea sunt doar o sursă bună de feedback - și sunt tratate ca atare.

La Montessori copiii învață întâi să scrie, apoi să citească

Pe parcursul grădiniței și clasei pregătitoare copiii deprind bazele scrisului și cititului, și fundamente pentru matematică, științe, arte și toate materiile pe care le vor studia mai târziu. Procesul este foarte diferit de învățarea tradițională pentru că Maria Montessori a descoperit că cei mai mici învață cel mai bine prin mișcare - de la mână la creier, nu invers. Așadar i s-a părut logic ca scrisul să vină înaintea cititului. Prin activități incrementale, copiii învață să țină un instrument de scris în mână încă de la 3 ani (toate activitățile Montessori atât de criticate de unii sceptici - cusut, pus flori în vază, închis/deschis lacăte, șters geamuri, desenat cu degetul în nisip, trasat litere cu mânuța pe cartonașe colorate - se dovedesc extraordinar de utile pentru că le antrenează motricitatea fină și pregătesc mâna pentru scris). Până la 5 ani absolut toți copiii au învățat pe nesimțite literele și pot să înceapă să scrie. La Montessori nu am văzut liniuțe și bastonașe - copiii lucrează direct cu litere și apoi cuvinte simple pe care le scriu și apoi învață să le citească. Și imediat după aceea lucrează doar cu text inspirat din viața reală, pe care ei înșiși sunt invitați să-l construiască.

Engleza e o limbă în care cititul e mai complicat, pentru că, așa cum știți, majoritatea cuvintelor se pronunță altfel decât se scriu. Așadar la început copiii învață sunetele și scriu fix așa cum aud - nimeni nu-i corectează, dimpotrivă, sunt încurajați să scrie scurte compuneri în care reproduc cu litere cuvintele, așa cum se aud ele. Apoi încet încet învață particule fonetice fundamentale și încep să descopere că multe sunete se scriu altfel decât se aud. Tot procesul ăsta se desfășoară lent pe parcursul anului pregătitor, astfel încât la final copiii sunt deja pregătiți să scrie cuvine simple iar clasa I înseamnă doar o continuare, nu un început.

Odată ajunși la școală, copiii au ocazia să perfecționeze permanent ceea ce știu deja, iar învățarea este mereu centrată pe interesele lor. Nu e nevoie să scrie același text de zeci de ori. Nici nu le corectează cineva caligrafia - sunt încurajați să scrie imperfect și să verifice singuri ce ar fi putut face mai bine. Fiecare are un jurnal de învățare - un dosar în care adaugă mereu exercițiile noi pe care le-a încercat - astfel încât până la finalul anului pot vedea singuri cât de mult au progresat.

Nu există abecedar. Copiii au acces la nenumărate cărticele cu povești scurte, pe nivele de dificultate progresive. Pot împrumuta de la școală cărticele de citit la nivelul lor (cărticelele sunt clasificate pe culori, astfel încât atunci când un copil a evoluat suficient poate trece la culoarea următoare și citi singur o poveste mai complexă). Ednei i-a plăcut enorm sistemul cărticelelor - poveștile sunt interesante și mereu suficient de simple ca să fie accesibile unui cititor începător, dar și suficient de complexe ca să fie un pic provocatoare. Iar bucuria de a trece la culoarea următoare e mai mare decât orice notă.

Matematica este despre obiecte, și apoi despre concepte

Similar, conform aceleiași filozofii care spune că învățarea senzorială trebuie să o preceadă pe cea abstractă, copiii descoperă concepte matematice jucându-se cu tot felul de materiale. De la mărgele colorate care îi învață să numere - întâi până la 10, apoi până la 100, apoi până la 1000 și apoi din 2 în 2, 3 în 3 și așa mai departe, până la cubul binomial/trinomial care îi ajută pe copii să înțeleagă ce înseamnă să ridici un număr la puterea a doua sau a treia cu mult înainte ca mintea lor să fie pregătită să rezolve ecuații. La Montessori fișele de lucru de orice fel apar foarte târziu. Și nici nu e nevoie de ele.

Copiii sunt regizorii propriei învățări. Adultul este un ghid, nu un șef. Există reguli clare și dincolo de ele foarte multă liberate.

Începând cu clasa I fiecare copil își stabilește dimineața obiectivele de învățare pentru ziua respectivă. Apoi are cam o oră și jumătate în care lucrează/scrie/rezolvă ce și-a propus. Învățătorul doar ghidează acest proces și se asigură că fiecare copil lucrează la nivelul lui de competență din acel moment și e provocat atunci când poate mai mult, spre exemplu fiind invitat să încerce o activitate un pic mai complexă decât ceea ce a stăpânit deja. Din experința mea, de multe ori nici nu mai e nevoie de intervenția învățătorului - copiii știu singuri care e nivelul următor de dificultate și cer să facă activitatea respectivă.

Libertatea pe care o au copiii într-o școală Montessori n-ar fi posibilă fără limite clare. Programul e super structurat. Ora de începere e sfântă. Perioada de “lucru” de dimineață la fel. Nu există “ore” și “pauze” - ci perioade de lucru, de gustare, de joacă, de citit sau activități opționale. Astfel ritmul zilei fiecărui copil este predictibil și în același timp există multă libertate de a face lucruri care îl interesează. Spre exemplu, dacă în pauza de joacă un copil nu vrea să meargă afară cu colegii poate opta să meargă la bibliotecă să citească liniștit o carte. Sau dacă unui copil îi e foame, poate oricând să mănânce ceva din gustarea adusă de acasă - la măsuța lui, nederanjând activitățile celorlalți. Masa de prânz însă e la aceeași oră pentru toată lumea - e considerată o activitate de comunitate, când toți își scot pachețelele, mănâncă împreună și strâng masa/spală vasele după ce au terminat (au chiuvetă și veselă mereu accesibile în clasă, și un cuptor cu microunde unde își pot încălzi singuri mâncarea).

Subiectele nu sunt separate, ci interconectate

Unul dintre mai frumoase lucruri la Montessori este ideea că învățarea este un “tot”. Separarea între engleză, matematică, geografie etc - este o convenție iar sistemul este construit în așa fel încât copiii să simtă că navigheză un peisaj al învățării, nu niște cutiuțe separate. Ideea asta este cimentată prin însuși modul în care începe clasa 1 - cu așa numitele “povești fundamentale” - sunt povești interactive care explică, la nivel fundamental, de ce merită să învățăm orice. Sunt construite în așa fel încât să trezească imaginația și curiozitatea copiilor. Spre exemplu prima poveste fundamentală este despre nașterea universului. Învățătorul recrează momentele fundamentale de la începutul universului - cu apariția stelelor, sistemului solar, planetei noastre. Altă lecție fundamentală este despre apariția vieții pe pământ. Alta despre apariția oamenilor. Alta despre limbaj și modurile în care comunicăm. Și alta despre numere și rolul lor în viețile noastre pe planeta și în universul în care existăm cu toții.

Cu fundația asta, toate subiectele din toți anii de școală devin fire prin care copiii pot înțelege mai bine de ce exisistăm, cum existăm, cum funcționează lumea fizică, dar și cea socială. Astfel fizica, matematica, biologia, arta - se pot îmbina armonios și nu mai este nevoie de timp distinct pentru fiecare subiect. Fiecare lecție specifică despre orice poate fi legată armonios cu una din marile lecții fundamentale - astfel încât copiii știu mereu răspunsul la întrebarea “de ce învăț eu asta?” sau “la ce o să-mi folosească?”

Învățarea nu este doar academică. Copiii învață ce înseamnă să fii om, trăind printre oameni.

În grila de competențe pe care o primești ca părinte jumătate sunt academice și jumătate sunt intra și interpersonale. Elemente ca “efort și motivație”, “dezvoltare personală și socială” sau “obiceiuri de învățare” te invită să te uiți la cum comunică copilul tău, cum îi conduce pe alții atunci când are ocazia să fie într-o poziție de leadership (ceea ce, într-o clasă cu vârste mixte, e mereu o oportunitate), cum comunică, cum rezolvă conflicte, cât e de disciplinat să termine ceea ce își propune, cum face față frustrării atunci când nu îi ies lucrurile, și o mulțime de altele asemănătoare. Sunt competențe pe care în munca mea de facilitator lucrez de ani de zile să le susțin în liderii și echipele cu care colaborez. Sunt competențe pe care eu una le-am descoperit la vârsta adultă și tare mi-aș fi dorit să le învăț la șapte ani.

Să vă dau un exemplu. În clasele Montessori există o masă a păcii. Da, mediul ăsta atât de constructiv nu e nici pe departe idilic. Copiii se ceartă. Uneori se jignesc. Uneori (rar, dar tot se întâmplă) se lovesc. Unii mai mari se comportă ca niște bully cu alții mai mici. Când se întâmplă asta, toți cei implicați sunt invitați la Masa Păcii. Celor care s-au certat li se alătură alți copii -martorii care au asistat la cearta lor. Apoi protagoniștii sunt invitați să explice ce s-a întâmplat din punctul lor de vedere. Să descrie ce au făcut, ce au simțit, cum au reacționat și de ce. Apoi martorii explică cum și ce s-a văzut din punctul lor de vedere. Astfel protagoniștii au mereu ocazia să învețe că perspectiva lor e doar o părticică dintr-un tot mai mare, că uneori intențiile pe care l-au atribuit altui copil nu erau reale, și poate nici reacția lor cea mai utilă. Copiii sunt invitați să găsească soluții ca să rezolve conflictul și să-l evite pe viitor. De multe ori învățătorul nu este prezent decât cel mult dintr-un rol de coaching (sau chiar deloc) la discuțiile de la masa păcii. Copiii învață procesul și se ajută unii pe alții să-l parcurgă singuri când au nevoie de el.

Învățarea nu e doar în clasă, ci în natură și în lumea mare

Copiii sunt încurajați să petrecă timp afară. Clasele comunică cu o verandă uriașă unde se pot intersecta copiii de la mai multe clase și unde pot ieși să lucreze în aer liber. Școala este amplasată în pădure, cu acces la un lac, la livadă și grădină de legume, dar și la un coteț de găini. Este împărțită în 3 mini-campus-uri - grădiniță + scoală primară, gimnaziu și liceu - clădiri simple, din lemn, nimic sofisticat. Copiii de liceu, deși cei mai puțini, au spațiul cel mai mare, pentru că folosesc pâmântul din jurul claselor ca să cultive legume și să crească găini și să creeze niște “micro-economii” prin care produc lucruri utile pe care le pot vinde la piața săptămânală colegilor din restul școlii și familiilor din comunitate. De mici fac excursii prin pădure, învață despre plante utile/invazive, cunosc diferite tipuri de insecte/șerpi și au un protocol clar de siguranță în caz că s-ar întâlni cu ceva periculos (da, în pădurea tropicală există șerpi, care nu au nicio treabă cu copiii și co-există în armonie și fără să se intersecteze, în marea majoritate a timpului). În majoritatea claselor există fie un acvariu, fie un terariu cu un mic animal de companie de care toți copiii sunt responsabili. În consecință există un respect pentru natură în rândul copiilor care nu e impus, e cultivat prin practică, prin faptul că ei înșiși descoperă cum să aibă grijă de mediul din jur.

Începând cu clasa 1, au tabere și aventuri în fiecare an, în care sunt scoși din mediul lor și duși 2-3 zile într-un context unde trebuie să se descurce singuri (adaptat vârstei lor). Totul culminează cu marea aventură a adolescenților, o tabără într-o zonă izolată, fără contact cu părinții, în care învață o mulțime de lucruri, inclusiv tehnici de supraviețuire. E un ritual de trecere foarte important pentru cei mai mari, și unul pentru care și cei mai mici se pregătesc în fiecare an, câte puțin.

E Montessori o lume ideală care îi lasă pe cei mici nepregătiți pentru cea reală?

Asta e întrebarea pe care am auzit-o cel mai des de la oamenii care știu că ne educăm copilul într-o școală Montessori. Răspunsul meu, și când era Edna mai mică și acum, după ce am schimbat țara și cultura, este NU. Aș zice că dimpotrivă - Montessori este în multe feluri mult mai aproape de viața reală decât sistemul educațional tradițional - și din multe perspective mai provocator pentru copiii. La Montessori trebuie să te descurci singur - cu responsabilități din ce în ce mai mari încă de la grădiniță și crescând gradual la școală. Trebuie să știi ce ai de făcut, ce obiective îți stabilești pentru fiecare zi, dacă le-ai atins, să-ți manageriezi timpul ca să termini “treaba” înainte să te duci la joacă, ai responsabilități nu doar pentru tine, ci și pentru copiii mai mici (de la clasa a 2-a copiii devin mentori pentru câte un coleg mai mic pe care îl ajută să se integreze în clasă). Această responsabilizare nu e pe placul tuturor - am cunoscut familii în școala noastră care au ales să plece după primul an de școală pentru că au simțit că copilul lor avea nevoie de mai mult suport, de mai mult ghidaj sau feedback.

La Montessori se așteaptă să faci mereu alegeri pentru tine - ce carte vrei să citești azi? Ce experiment vrei să faci la științe? Ce materii opționale te interesează și cum o să-ți faci timp pentru ele? Se mai așteaptă și să fii matur în relația tu cu ceilalți. Adulții se feresc să-și asume rol de polițiști - deci dacă ai greșit trebuie să-ți asumi și să știi să discuți cu cel cu care ești în conflict și să negociezi o ieșire.

La Montessori nu așteaptă nimeni să stai în bancă și să execuți permanent ce îți spune un adult care hotărăște ce e mai bine pentru tine, însă toată lumea așteaptă să înțelegi regulile și să le urmezi și să fii un membru responsabil și util al comunității din care faci parte. Nu e oare așteptarea asta similară cu așteptarea unei societăți în care e nevoie să descoperi ce vrei să faci, să ai determinarea să muncești pentru visele tale și să urmezi un drum pe care ți-l alegi (sper) singur?

Cum e viața cu un copil Montessori?

Bineînțeles că nu știu să răspund la întrebarea asta, pentru că am un singur copil și dacă am învățat ceva în anii mei de cercetare este că “one data point does not make a data set”. Mai știu și că “corelația nu înseamnă cauzalitate” - faptul că Edna e într-un fel sau altul se poate datora unei vaste combinații de factori - de la genele ei, la educația Montessori, la educația noastră ca părinți, la atmosfera din familia noastră, și mulți alții.

Spunând asta, observ niște lucruri pe care nu pot să nu le atribui, măcar un pic, influenței Montessori în viețile noastre (și aici ținem cont de faptul că noi ca familie aplicăm toate principiile de care v-am povestit mai sus și acasă, în modul în care ne organizăm existența - deci există o continuitate foarte mare între ce se întâmplă la școală și cum trăim noi trei zi de zi).

Copilul meu este foarte, foarte independent. Asta vine cu multe avantaje - e un copil care deja de ani buni are grijă independent de propriul corp, de hainele și lucrurile ei, care poate să-și pună de mâncare dacă noi nu suntem disponibili pe moment și care nu are nevoie de noi s-o ținem ocupată - se poate juca singură ore întregi dacă e nevoie. Independența vine și cu provocări pentru noi ca părinți. Nu putem să scăpăm cu “fă așa că ți-am zis eu” - copilul cere să îi explicăm orice decizie și dacă nu are sens sau logică nu se teme să pună întrebări sau să se opună, forțându-ne de fiecare dată să ne întrebăm care sunt motivațiile noastre când îi cerem una sau alta. Are curaj să aleagă și să aibă păreri. Vorbește cu adulții ca și cu niște egali - nu îi e teamă să-i privească în ochi, să-i întrebe lucruri, să le ceară ce are nevoie. Iar asta uneori poate fi incomod pentru adulții în cauză.

Învățarea pentru ea e ceva ce este, nu ceva ce face. Citește pentru că vrea, ce vrea - și pentru că a putut face asta și pentru că a avut la dispoziție nenumărate cărți la școală și acasă și i s-a citit zilnic toată viața ei de până acum, citește fluent fără să fi pus cineva vreo presiune pe ea. Are, ca orice copil, lucruri care îi plac mai mult sau mai puțin dintre cele pe care le învață la scoală. Are zile în care nu are niciun chef să meargă la școală și i-ar plăcea să stea acasă să se joace toată ziua. Dar niciodată nu am văzut-o supărată mergând la școală și nici fiindu-i frică - nici de învățătoare, nici de alți copiii, nici de judecată. Iar ăsta e un lucru pentru care eu ca mamă sunt veșnic recunoscătoare.

Pune foarte mult suflet în ce face și suferă pentru suferința oricărei ființe vii de pe lumea asta. Avem frecvent discuții despre schimbările climatice, despre cum oamenii distrug natura și oare ce putem face ca să împiedicăm asta. Culege orice gunoi de oriunde mergem - deseori avem câte o punguță la noi la plajă pentru că sigur găsește ceva care nu-și are locul acolo și nu suportă ideea că o bucată de plastic ar putea ajunge în ocean. Sensibilitatea asta și etica ei vin și cu suferință pe măsură ce descoperă - încă în doze mici - cât de frumoasă dar și teribilă poate fi lumea asta. Montessori nu e un sistem care să îi ferească pe copiii de suferințele lumii sau să-i antreneze să întoarcă spatele urâtului atunci când îl văd. Iar asta poate veni și cu durere pentru ei.

Este fericită să fie cine este ea și nu-i trece vreo clipă prin minte să se compare evaluativ cu alții. Nu pentru că nu vede diferențele - cred ca e inevitabil să nu observăm că suntem “altfel” în multe feluri decât cei din jur - ci pentru că acceptă ideea că e ok să fii diferit. Asta vine cu multă toleranță pentru comportamentele altora: “X e mai emoțional, de multe ori se supără și țipă, dar cred că încă învață să-și controleze emoțiile”; “Y e atletică - de la ea am învățat toți să facem roata”. Vine și cu o acceptare pentru cum e ea. Mi-a spus recent: “Mami, să știi că eu sunt un șoarece de bibliotecă, și dacă cineva îmi spune ‘Tocilară’ eu o s-o iau ca pe un compliment!”.

Cum vor arăta lucrurile peste câțiva ani? E musai să fie Montessori?

Habar nu am cum vor arăta. Cred că nu putem controla destinele copiilor noștri și nicio alegere pe care o facem pentru ei nu e vreo garanție absolută pentru fericirea lor viitoare. Nici nu cred că un copil independent, fericit și echilibrat devine așa pentru că e musai educat într-un sistem anume. Și nici nu cred că toți copiii care trec prin Montessori cresc automat independenți, fericiți și echilibrați.

Ce cred însă este că în filozofia asta e multă valoare - indiferent dacă aveți ocazia unei școli specializate sau doar vreți să integrați acasă, în relația cu copilul vostru, unele dintre principiile povestite mai sus. Am observat în timp că ce se întâmplă acasă are un impact cel puțin la fel de mare asupra copiiilor ca ceea ce se întâmplă la școală. Așa că v-aș lăsa cu câteva întrebări de reflecție:

Cum putem crea casă, zi de zi, un mediu în care copilul nostru să simtă că există structură cu limite clare, dar și libertate în interiorul acelei structuri?

Cum putem face ca învățarea să fie o stare - o stare de mirare, de curiozitate, de descoperire împreună - în loc să fie o corvoadă și o obligație?

Cum putem să le dăm voie copiilor noștri să fie ei, fără înșiși, fără comparații inutile, fără a proiecta asupra lor nesiguranțele noastre?

Cum putem avea încredere în potențialul lor, chiar atunci când e ‘diferit de normă’, arătându-le că îi acceptăm pe deplin, fără judecată?

Cum putem ne asumăm noi, părinții, povara permanentă a incertitudinii pentru viitorul lor? Povara asta este, cred eu, doar a noastră, și e inevitabilă. Transferându-le-o lor sub formă de constrângeri, “preziceri” de tipul “fără note mari nu poți reuși în viață” nu facem decât să ușurăm pe moment anxietatea noastră, dar cu prețul enorm al fricii pe care o sădim în inimile lor. Oare putem să acceptăm că pur și simplu nu putem controla totul? Că putem face alegerile pe care le credem cele mai bune la acel moment, dar cu conștiința faptului că nicio alegere nu e o garanție și că a accepta că poți suferi cu și pentru copilul tău e parte din destinul oricărui părinte?

Și, un ultim gând - care sunt elementele ne-negociabile când vine vorba de educația copiilor voștri, versus cele asupra cărora puteți fi flexibili?

Pentru noi, un mediu în care copilul să fie respectat ca un individ de sine stătător și în care învățarea să fie o bucurie au fost două elemente absolut ne-negociabile. Pentru alte familii pot fi altele. Cred că e tare important să știm la ce nu suntem dispuși să renunțăm ca să putem apoi să căutăm cea mai bună variantă pentru copiii și familia noastră, fără a mai simți presiunea că e musai să fie “perfect”. Cel mai probabil, din toate datele disponibile, perfecțiunea nu există.

Voi fi tare curioasă să aflu ce întrebări și reflecții vă trezește articolul ăsta. Le primesc cu drag în comentarii, mai ales dacă reflecțiile voastre vor fi scrise într-un fel în care să putem învăța cu toții câte ceva, sau ca o invitație de a ne pune alte întrebări, și mai bune.

Photo by Jordan Whitt on Unsplash