“Ce ai făcut la școală?” este întrebarea care mi-a fost adresată în fiecare zi, aproximativ 170 de zile pe an, timp de 12 ani. Adică am auzit întrebarea asta cam de mimim 2040 de ori în viața mea. Dacă luăm în calcul că deseori, în funcție de cum ajungeau ai mei acasă, era foarte posibil să fiu întrebată același lucru de două sau chiar trei ori într-o zi, numărul e probabil mult mai mare.

Dacă era zi fără lucrări de control și fără scos la tablă, scăpam ușor cu un “nimic deosebit” sau, dacă aveam chef de vorbă, cu o bârfă mică de pe la școală. Dacă era zi în care primisem note și dacă măcar una dintre ele era mai mică de 10, prima întrebare era, aproape invariabil, urmată de a doua: “Aurora cât a luat?”. Tot invariabil, Aurora lua mai mult decât mine. Uneori un pic mai mult. Alteori mult mai mult. Dacă eu luam un nouă muncit, mai mult ca sigur Aurora lua un zece impecabil. Număr pe degete momentele de glorie și euforie absolută în care, prin nu știu ce minune, reușeam să obțin vreun 10 la română într-o zi când Aurora fusese în vreo pasă extrem de proastă și luase nouă. În zilele alea, ca niște diamante rare, nici nu mai așteptam a doua întrebare. De fapt nici pe prima. Intram în casă și strigam de la ușă: “Azi am luat un zece la română și Aurora a luat 9!”.

Acelea erau, pentru mine, zilele în care mă simțeam mai bună, mai importantă, mai competentă și în care viitorul mi se părea mai roz decât în orice altă zi. În zilele alea puteam să fiu sigură că nimeni n-o să-mi spună despre cum trebuie să “fii performantă”, “te odihnești de muncă printr-o altă muncă”, “să nu lași garda jos”, “să fii cel mai bun ca să pregătești pentru viața asta, care-i ca o junglă”. În zilele alea, paharul meu cu stimă de sine era plin. Aurora era un fel de Everest al meu – dacă puteam să o cuceresc, măcar o zi, mă simțeam pe acoperișul lumii. Doar că a doua zi mă trezeam iar la poalele muntelui, fără vreo garanție că o să mai ajung iar în vârf. Și, de la an la an, Everestul meu era tot mai înalt și tot mai greu accesibil.

Când au început olimpiadele, de printr-a șasea, competiției de la școală i-a fost adăugată cea de la concursuri. În primul an am mers amândouă la olimpiadă la fizică (și la câteva altele de care nu-mi mai amintesc). Aurora a luat un premiu, eu am luat o mențiune și m-am simțit tare mândră – măcar nu m-am făcut de râs. Anul următor n-a mai avut rost să concurăm pentru că ea s-a dus la Națională la fizică iar eu m-am convins că-mi place mai tare matematica pentru că Aurora nu mai avea timp și de olimpiada aia. Proful de mate, abandonat de eleva lui preferată, care alesese fizica, s-a mulțumit cu opțiunea a doua și și-a pus toate speranțele în mine. Le-a spus alor mei (și cu siguranță s-a convins și pe el însuși) că, dacă o să muncesc destul, sigur o să reușesc ceva ce n-a văzut Brăila niciodată. M-am chinuit, câțiva ani buni, să storc niște premii la mate pe județ și, în cele din urmă, într-a zecea, o calificare la națională unde, evident, n-am reușit să fac nimic decât să mă bucur de o săptămână de tabără cu vreo sută de copii din toată țara, majoritatea mai deștepți ca mine și cu siguranță mult mai pasionați de subiect. Genul de copii care făceau, just for fun, probleme din gazeta matematică, în timp ce eu aș fi dati naibii oricând gazeta aia pentru vreo carte bună, cu care să mă cuibăresc noaptea pe sub plapumă, citind la lanternă. În timpul ăsta, Aurora lua premiu la Internaționala de fizică și se pregătea deja de studii în străinătate. Și tot în timpul ăsta, amândouă ne luptam pentru zece pe linie la toate celelalte materii. De fapt eu mă luptam. Ea părea pur și simplu să fie perfectă. Tot timpul. Iar mie mereu îmi mai lipseau zece sutimi până la perfecțiune.

Am ajuns în clasa a unsprezecea, în prima săptămână de școală și mi-am dat seama că mi se face rău fizic la ora de matematică. A fost primul moment în care am acceptat că poate Everestul ăla nu e pentru mine. Primul moment în care mi-am pus problema că oamenii pot avea munți diferiți de urcat în viața asta și că da, după toate standardele academice, Aurora e și va fi mereu mai bună decât mine și că asta nu mă face mai puțin om.

Poate a ajutat că intrasem în cercul de filozofie, unde ne întâlneam o dată pe săptămână și dezbăteam tot felul de teme care mă fascinau, unde eram provocați să gândim despre lume, viață, etică, sens, unde nu ne dădea nimeni note și nici nu aveai cum să fii competitiv pentru că nu puteai să înveți ceva decât dacă tăceai și-i ascultai pe alții. Poate a contat că mă îndrăgostisem de prima mea mare iubire și dintr-o dată realizam că devin femeie și că există viață și dincolo de școală. Poate a contat că îi citeam pe Jung și Freud și îmi dădeam seama tot mai tare că în mine e un univers despre care nu prea am habar, dar despre care mor de curiozitate să aflu mai multe. Poate a contat că exersam din ce în ce mai intens introspecția, că începusem un jurnal pentru că voiam să am undeva o cronică a vieții mele. Scriam aproape zilnc în el pentru că îmi dădeam seama cum cresc, cum las copilăria în urmă și-mi era groază că o să uit cum e să fii mic, nesigur, să te simți neînțeles. Mă temeam că peste ani, când o să am copii, o să fiu oarbă și surdă, așa cum mi se păreau atunci adulții din jurul meu. Voiam cu orice preț să păstrez eul meu trecut, măcar între niște pagini de caiet pe care îl ascundeam sub coperți de cărți prin bibliotecă, veșnic stresată că o să-l găsească ai mei și o să descopere, cu groază și dezamăgire, cât de aspru îi judecam și cât de singură mă simțeam.

Am venit acasă într-o zi, la final de septembrie, și le-am spus alor mei că vreau să mă mut la “Uman”. În clasa în care erau multe fete și doar doi băieți și unde lumea părea să fie mereu relaxată. În clasa unde, cel mai important pentru mine, nu exista (decât simbolic) matematica și nu exista (absolut) Aurora. Spre marea mea surprindere și spre eternul lor merit, ai mei au spus DA fără să comenteze. Poate și în ei se petreceau ceva procese de maturizare despre care eu n-aveam habar. Tata s-a dus la liceu și s-a luptat cu toată lumea – cel mai tare, desigur, cu proful de mate, pentru care decizia mea a fost suprema trădare. Iar când tata se lupta pentru ceva, nimic nu-i stătea în cale. Din octombrie, m-am mutat la Uman și am început să respir.

Au urmat doi ani în care am învățat încet încet că valoarea mea umană există independent de notele din catalog. Notele mari, în special la materiile realiste, se obțineau mult mai ușor în clasa nouă în care mă mutasem decât în cea veche, pentru că materia erau mult mai simplă, deși profesorii erau aceiași. În fiecare săptămănă mă vedeam cu același prof de mate și trebuia să-i văd tristețea din ochi (și să-mi simt ghimpele de vinovăție) când era nevoit să-mi dea zece pentru niște răspunsuri banale la probleme banale.

În clasa a douăsprezecea am avut, pentru prima dată, mult râvnitul zece pe linie. Fără ca măcar să mă fi străduit prea mult. Tot Aurora a fost șefă de promoție, desigur, pentru că, nici după ce mi-am pus aripi la picioare, n-am fost în stare să alerg mai repede ca ea. Doar că, pentru prima dată, nu m-a mai durut. Începuse să se petreacă ceva în mine, un fel de creștere pe dinăuntru. În cei doi ani fără competiție, fără presiune, fără acea infamă “a doua întrebare” din fiecare zi – se născuse în mine primul lăstar al convingerii că sunt un om bun și valoros în felul meu și că e ok ca și alții să fie buni și valoroși în felul lor și că nu e nevoie să mă compar mereu cu altcineva ca să-mi confirm că merit.

Aveam optsprezece ani și de atunci au trecut încă o dată pe atâția. Procesul de vindecare al premiantei din mine a fost lung și nicidecum liniar. M-am trezit prinsă în cicluri de competiție cu mine însămi de nenumărate ori, m-am comparat cu alții pe care-i vedeam mai buni, mai competenți, mai de succes ca mine. Am iubit cel mai popular băiat din facultate, doar ca să-l văd dispărând în neantul unei boli psihice și să pot să învăț ce înseamnă cu adevărat o inimă zdrobită. Mi-am pus target de realizări până la “X” ani, l-am atins și apoi mi-am dat seama că nu sunt deloc mai fericită. Am făcut o casă de care nu m-am bucurat, ca să descopăr că sentimentul de “acasă” nu stă într-un act de proprietate. Am trecut printr-o căsnicie ratată, ca să învăț că familia nu e o bifă pe CV. Am avut niște job-uri bine plătite și am văzut cum e să-ți fie greață să te dai jos din pat dimineața, doar pentru ca să scrie ceva anume pe cartea ta de vizită și să poți plăti ratele la casa “proprietate personală”. Am renunțat la tot ce am construit și am luat-o de la capăt, doar ca să-mi dau seama că exist și contez ca ființă și fără toate realizările mele.

Am făcut terapie, am continuat să scriu în jurnalul meu care acum se întinde pe vreo 8 caiete și jumătate de viață. Am acceptat că nu sunt și n-o să fiu niciodată perfectă, dar că pot să-mi construiesc o existență cu sens în care imperfecțiunile mele să fie daruri, nu poveri. Când am simțit că sunt suficient de întreagă încât să nu mai aștept să vină altcineva din afară să mă completeze, mi-am găsit un alt imperfect, ciobit și lipit, ca mine, și împreună am adus în lume un copil minunat, la fel ca toți ceilalți copii. Ea ne aduce aminte în fiecare zi că încă mai avem de crescut și, pentru că știm acum că nu există părinți premianți, încercăm să fim măcar niște părinți treji și prezenți.

Am învățat coaching și am început să însoțesc pe alții, tot imperfecți, pe drumul spre împăcarea cu ei înșiși. Am creat o școală de coaching prin care, în ultimii patru ani, au trecut aproape o sută de oameni care au avut ocazia să se uite în oglindă. Oameni care, aflați într-un grup de învățare, s-au trezit comparându-se cu alții care par că “învață mai repede”/”fac mai bine”//”știu mai multe”/”pun întrebări mai bune”/”sunt coachi mai talentați” decât ei. Oameni care se observă pe ei înșiși așteptând să le iasă din prima și simt furie, vinovăție sau rușine când, inevitabil, nu le iese. Oameni care descoperă că ceea ce îi sabotează cel mai mult în efortul lor de a deveni coachi buni sunt exact propriile lor standarde intangibile, propriile lor așteptări de perfecțiune, nevoi de control, de a demonstra, de a fi cei mai buni. Oameni care își dau seama la 30, 40 sau 50 de ani că a greși e un cadou, pentru că doar așa poți învăța ceva.

Am aflat în anii ăștia nenumărate povești de viață ale altor “premianți” care, ca și mine, au luptat ani și ani de zile pentru următoarea “notă bună” care să le umple golul interior, doar ca să ajungă pe fundul gropii și să descopere, în sfârșit, că nimic din afară, niciodată, nu poate umple golul ăla. Apoi s-au ridicat de acolo și au pornit cu pași mai mici sau mai mari, uneori doi înainte și unul înapoi, pe alte drumuri – drumuri către locuri în care să poată simți că-s frumoși și buni și valoroși doar pentru că sunt, nu pentru că știu/fac/pot.

Am descoperit în anii ăștia că aproape fiecare om cu care lucrez ascunde în el, într-un fel sau altul, o “dramă a premiantului”. Aproape toți am avut o “Aurora” în copilăriile noastre. Uneori era fratele sau sora, alteori un vecin. Alteori erau pur și simplu “alții” care “de ce pot și tu nu poți?”. Suntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.

În studiile de cultură, România are o componentă de “hipercompetitivitate” mai mare decât vasta majoritate a celorlalte țări din lumea asta. Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia “zece pe linie” și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm – toate cu intenția declarată de a-i face “mai buni” și “a-i pregăti pentru viață”. În procesul ăsta, îi îndepărtăm de ei înșiși, le stricăm busola stimei de sine și le dărâmăm acel centru interior, aducător de echilibru, care le-ar da convingerea că sunt intrinsec valoroși, independent de oricine și orice din afara lor. Dincolo de notele lor mari, cu care ne mândrim și care ne dau măsura succesului nostru ca părinți și iluzia siguranței că, într-un fel, viitorul lor va fi mai bun, îi pregătim și pentru o viață în care orice și oricât ar face, niciodată nu va fi destul  și în care își vor căuta mereu în afară confirmarea propriei valori.

În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât “ce ai făcut azi la școală?”. Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă “ce trebuie”. Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: “Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic.” Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: “Te iubesc exact așa cum ești”.

Drumul spre copilul ăla interior e unul lung și anevoios pentru cei mai mulți dintre noi. Însă ce am învățat din propria călătorie și din multele la care am avut privilegiul să fiu martoră, este că acel copil nu își pierde niciodată răbdarea, nici speranța că într-o zi, cumva, ne vom aduce aminte de el, că îl vom vedea ca pe ceea ce este de fapt – o ființă imperfectă, întreagă și demnă de iubire necondiționată. Oricât ne-ar lua să ajungem acolo, el ne așteaptă mereu răbdător, dornic să ne spună – “Mă bucur că mă vezi în sfârșit. Eu am fost mereu aici”.

Later update: După ce am publicat textul, Aurora a scris într-un comentariu public propriile ei lecții. Cu permisiunea ei, republic aici gândurile ei. Sper să putem învăța cu toții ceva din ele.

“Intre timp, Aurora din poveste alerga si ea sa-l prinda din urma pe Catalin – cel care mereu iesea primul la faza nationala a olimpiadei de fizica, pe cand ea, Aurora, lua premiul 2. Catalin s-a sinucis in casa bunicii lui de la tara in vara lui 2004. Atunci m-a lovit, ca un tren, realizarea. Cu cat esti mai aproape de varful Everestului, cu atat e mai periculos. Cu atat iti poti permite mai putin sa gresesti. Cu atat esti mai singur. La universitate dormeam 2-3 ore pe noapte ca sa raman cu 10 pe linie. Dar, inevitabil, cand incercam sa ma plang vreunui prieten, nu primeam decat un raspuns: “daca si tie ti-e greu, eu ce sa mai vorbesc”.
E usor, atunci cand alergi sa “intreci” pe cineva, sa ti se para ca lor le e mai usor. Ca sunt in fata fara efort, ca au pur si simplu un talent natural la asta. Recunosc, talentul meu natural s-a dovedit intr-adevar sa fie la matematica si fizica – dar asta a insemnat, pana la urma, tot doar un alt fel de pagina din drama preminantei. Pe cand parintii o intrebau pe Alis ce nota a luat Aurora, si pe Aurora o intrebau ai ei ce nota a luat Alis. Si, pe deasupra, ce premiu a luat Catalin. Si, printre randuri, m-am trezit candva pe la 30 de ani jinduind sa renunt la job, la casnicie, sa fug pe alt continent si sa o iau de la zero. Ca sa testez, empiric, cine ma iubea pentru cat de “perfecta” paream, si cine era alaturi de mine neconditionat. Trist este faptul ca chiar nu stiam, pe atunci, raspunsul la intrebarea asta. Cand m-am mutat in Japonia, cativa ani am mintit despre profesia mea adevarata (le spuneam noilor persoane pe care le intalneam ca sunt fie fotograf fie analist de date, in loc sa le spun ca lucrez pentru agentia spatiala japoneza). In mod paradoxal, aceasta minciuna m-a ajutat sa ma regasesc — pentru ca noii mei prieteni, eram sigura, o apreciau pe Aurora adevarata, nu pe cea perfecta cu 10 pe linie.”

Photo credits: Photo by Jake Melara on Unsplash