“Ce ai făcut la școală?” este întrebarea care mi-a fost adresată în fiecare zi, aproximativ 170 de zile pe an, timp de 12 ani. Adică am auzit întrebarea asta cam de mimim 2040 de ori în viața mea. Dacă luăm în calcul că deseori, în funcție de cum ajungeau ai mei acasă, era foarte posibil să fiu întrebată același lucru de două sau chiar trei ori într-o zi, numărul e probabil mult mai mare.
Dacă era zi fără lucrări de control și fără scos la tablă, scăpam ușor cu un “nimic deosebit” sau, dacă aveam chef de vorbă, cu o bârfă mică de pe la școală. Dacă era zi în care primisem note și dacă măcar una dintre ele era mai mică de 10, prima întrebare era, aproape invariabil, urmată de a doua: “Aurora cât a luat?”. Tot invariabil, Aurora lua mai mult decât mine. Uneori un pic mai mult. Alteori mult mai mult. Dacă eu luam un nouă muncit, mai mult ca sigur Aurora lua un zece impecabil. Număr pe degete momentele de glorie și euforie absolută în care, prin nu știu ce minune, reușeam să obțin vreun 10 la română într-o zi când Aurora fusese în vreo pasă extrem de proastă și luase nouă. În zilele alea, ca niște diamante rare, nici nu mai așteptam a doua întrebare. De fapt nici pe prima. Intram în casă și strigam de la ușă: “Azi am luat un zece la română și Aurora a luat 9!”.
Acelea erau, pentru mine, zilele în care mă simțeam mai bună, mai importantă, mai competentă și în care viitorul mi se părea mai roz decât în orice altă zi. În zilele alea puteam să fiu sigură că nimeni n-o să-mi spună despre cum trebuie să “fii performantă”, “te odihnești de muncă printr-o altă muncă”, “să nu lași garda jos”, “să fii cel mai bun ca să pregătești pentru viața asta, care-i ca o junglă”. În zilele alea, paharul meu cu stimă de sine era plin. Aurora era un fel de Everest al meu – dacă puteam să o cuceresc, măcar o zi, mă simțeam pe acoperișul lumii. Doar că a doua zi mă trezeam iar la poalele muntelui, fără vreo garanție că o să mai ajung iar în vârf. Și, de la an la an, Everestul meu era tot mai înalt și tot mai greu accesibil.
Când au început olimpiadele, de printr-a șasea, competiției de la școală i-a fost adăugată cea de la concursuri. În primul an am mers amândouă la olimpiadă la fizică (și la câteva altele de care nu-mi mai amintesc). Aurora a luat un premiu, eu am luat o mențiune și m-am simțit tare mândră – măcar nu m-am făcut de râs. Anul următor n-a mai avut rost să concurăm pentru că ea s-a dus la Națională la fizică iar eu m-am convins că-mi place mai tare matematica pentru că Aurora nu mai avea timp și de olimpiada aia. Proful de mate, abandonat de eleva lui preferată, care alesese fizica, s-a mulțumit cu opțiunea a doua și și-a pus toate speranțele în mine. Le-a spus alor mei (și cu siguranță s-a convins și pe el însuși) că, dacă o să muncesc destul, sigur o să reușesc ceva ce n-a văzut Brăila niciodată. M-am chinuit, câțiva ani buni, să storc niște premii la mate pe județ și, în cele din urmă, într-a zecea, o calificare la națională unde, evident, n-am reușit să fac nimic decât să mă bucur de o săptămână de tabără cu vreo sută de copii din toată țara, majoritatea mai deștepți ca mine și cu siguranță mult mai pasionați de subiect. Genul de copii care făceau, just for fun, probleme din gazeta matematică, în timp ce eu aș fi dati naibii oricând gazeta aia pentru vreo carte bună, cu care să mă cuibăresc noaptea pe sub plapumă, citind la lanternă. În timpul ăsta, Aurora lua premiu la Internaționala de fizică și se pregătea deja de studii în străinătate. Și tot în timpul ăsta, amândouă ne luptam pentru zece pe linie la toate celelalte materii. De fapt eu mă luptam. Ea părea pur și simplu să fie perfectă. Tot timpul. Iar mie mereu îmi mai lipseau zece sutimi până la perfecțiune.
Am ajuns în clasa a unsprezecea, în prima săptămână de școală și mi-am dat seama că mi se face rău fizic la ora de matematică. A fost primul moment în care am acceptat că poate Everestul ăla nu e pentru mine. Primul moment în care mi-am pus problema că oamenii pot avea munți diferiți de urcat în viața asta și că da, după toate standardele academice, Aurora e și va fi mereu mai bună decât mine și că asta nu mă face mai puțin om.
Poate a ajutat că intrasem în cercul de filozofie, unde ne întâlneam o dată pe săptămână și dezbăteam tot felul de teme care mă fascinau, unde eram provocați să gândim despre lume, viață, etică, sens, unde nu ne dădea nimeni note și nici nu aveai cum să fii competitiv pentru că nu puteai să înveți ceva decât dacă tăceai și-i ascultai pe alții. Poate a contat că mă îndrăgostisem de prima mea mare iubire și dintr-o dată realizam că devin femeie și că există viață și dincolo de școală. Poate a contat că îi citeam pe Jung și Freud și îmi dădeam seama tot mai tare că în mine e un univers despre care nu prea am habar, dar despre care mor de curiozitate să aflu mai multe. Poate a contat că exersam din ce în ce mai intens introspecția, că începusem un jurnal pentru că voiam să am undeva o cronică a vieții mele. Scriam aproape zilnc în el pentru că îmi dădeam seama cum cresc, cum las copilăria în urmă și-mi era groază că o să uit cum e să fii mic, nesigur, să te simți neînțeles. Mă temeam că peste ani, când o să am copii, o să fiu oarbă și surdă, așa cum mi se păreau atunci adulții din jurul meu. Voiam cu orice preț să păstrez eul meu trecut, măcar între niște pagini de caiet pe care îl ascundeam sub coperți de cărți prin bibliotecă, veșnic stresată că o să-l găsească ai mei și o să descopere, cu groază și dezamăgire, cât de aspru îi judecam și cât de singură mă simțeam.
Am venit acasă într-o zi, la final de septembrie, și le-am spus alor mei că vreau să mă mut la “Uman”. În clasa în care erau multe fete și doar doi băieți și unde lumea părea să fie mereu relaxată. În clasa unde, cel mai important pentru mine, nu exista (decât simbolic) matematica și nu exista (absolut) Aurora. Spre marea mea surprindere și spre eternul lor merit, ai mei au spus DA fără să comenteze. Poate și în ei se petreceau ceva procese de maturizare despre care eu n-aveam habar. Tata s-a dus la liceu și s-a luptat cu toată lumea – cel mai tare, desigur, cu proful de mate, pentru care decizia mea a fost suprema trădare. Iar când tata se lupta pentru ceva, nimic nu-i stătea în cale. Din octombrie, m-am mutat la Uman și am început să respir.
Au urmat doi ani în care am învățat încet încet că valoarea mea umană există independent de notele din catalog. Notele mari, în special la materiile realiste, se obțineau mult mai ușor în clasa nouă în care mă mutasem decât în cea veche, pentru că materia erau mult mai simplă, deși profesorii erau aceiași. În fiecare săptămănă mă vedeam cu același prof de mate și trebuia să-i văd tristețea din ochi (și să-mi simt ghimpele de vinovăție) când era nevoit să-mi dea zece pentru niște răspunsuri banale la probleme banale.
În clasa a douăsprezecea am avut, pentru prima dată, mult râvnitul zece pe linie. Fără ca măcar să mă fi străduit prea mult. Tot Aurora a fost șefă de promoție, desigur, pentru că, nici după ce mi-am pus aripi la picioare, n-am fost în stare să alerg mai repede ca ea. Doar că, pentru prima dată, nu m-a mai durut. Începuse să se petreacă ceva în mine, un fel de creștere pe dinăuntru. În cei doi ani fără competiție, fără presiune, fără acea infamă “a doua întrebare” din fiecare zi – se născuse în mine primul lăstar al convingerii că sunt un om bun și valoros în felul meu și că e ok ca și alții să fie buni și valoroși în felul lor și că nu e nevoie să mă compar mereu cu altcineva ca să-mi confirm că merit.
Aveam optsprezece ani și de atunci au trecut încă o dată pe atâția. Procesul de vindecare al premiantei din mine a fost lung și nicidecum liniar. M-am trezit prinsă în cicluri de competiție cu mine însămi de nenumărate ori, m-am comparat cu alții pe care-i vedeam mai buni, mai competenți, mai de succes ca mine. Am iubit cel mai popular băiat din facultate, doar ca să-l văd dispărând în neantul unei boli psihice și să pot să învăț ce înseamnă cu adevărat o inimă zdrobită. Mi-am pus target de realizări până la “X” ani, l-am atins și apoi mi-am dat seama că nu sunt deloc mai fericită. Am făcut o casă de care nu m-am bucurat, ca să descopăr că sentimentul de “acasă” nu stă într-un act de proprietate. Am trecut printr-o căsnicie ratată, ca să învăț că familia nu e o bifă pe CV. Am avut niște job-uri bine plătite și am văzut cum e să-ți fie greață să te dai jos din pat dimineața, doar pentru ca să scrie ceva anume pe cartea ta de vizită și să poți plăti ratele la casa “proprietate personală”. Am renunțat la tot ce am construit și am luat-o de la capăt, doar ca să-mi dau seama că exist și contez ca ființă și fără toate realizările mele.
Am făcut terapie, am continuat să scriu în jurnalul meu care acum se întinde pe vreo 8 caiete și jumătate de viață. Am acceptat că nu sunt și n-o să fiu niciodată perfectă, dar că pot să-mi construiesc o existență cu sens în care imperfecțiunile mele să fie daruri, nu poveri. Când am simțit că sunt suficient de întreagă încât să nu mai aștept să vină altcineva din afară să mă completeze, mi-am găsit un alt imperfect, ciobit și lipit, ca mine, și împreună am adus în lume un copil minunat, la fel ca toți ceilalți copii. Ea ne aduce aminte în fiecare zi că încă mai avem de crescut și, pentru că știm acum că nu există părinți premianți, încercăm să fim măcar niște părinți treji și prezenți.
Am învățat coaching și am început să însoțesc pe alții, tot imperfecți, pe drumul spre împăcarea cu ei înșiși. Am creat o școală de coaching prin care, în ultimii patru ani, au trecut aproape o sută de oameni care au avut ocazia să se uite în oglindă. Oameni care, aflați într-un grup de învățare, s-au trezit comparându-se cu alții care par că “învață mai repede”/”fac mai bine”//”știu mai multe”/”pun întrebări mai bune”/”sunt coachi mai talentați” decât ei. Oameni care se observă pe ei înșiși așteptând să le iasă din prima și simt furie, vinovăție sau rușine când, inevitabil, nu le iese. Oameni care descoperă că ceea ce îi sabotează cel mai mult în efortul lor de a deveni coachi buni sunt exact propriile lor standarde intangibile, propriile lor așteptări de perfecțiune, nevoi de control, de a demonstra, de a fi cei mai buni. Oameni care își dau seama la 30, 40 sau 50 de ani că a greși e un cadou, pentru că doar așa poți învăța ceva.
Am aflat în anii ăștia nenumărate povești de viață ale altor “premianți” care, ca și mine, au luptat ani și ani de zile pentru următoarea “notă bună” care să le umple golul interior, doar ca să ajungă pe fundul gropii și să descopere, în sfârșit, că nimic din afară, niciodată, nu poate umple golul ăla. Apoi s-au ridicat de acolo și au pornit cu pași mai mici sau mai mari, uneori doi înainte și unul înapoi, pe alte drumuri – drumuri către locuri în care să poată simți că-s frumoși și buni și valoroși doar pentru că sunt, nu pentru că știu/fac/pot.
Am descoperit în anii ăștia că aproape fiecare om cu care lucrez ascunde în el, într-un fel sau altul, o “dramă a premiantului”. Aproape toți am avut o “Aurora” în copilăriile noastre. Uneori era fratele sau sora, alteori un vecin. Alteori erau pur și simplu “alții” care “de ce pot și tu nu poți?”. Suntem o generație de premianți răniți care ne căutăm pe noi înșine în succesul nostru profesional sau social. Ne spunem că viața e o luptă și veșnic suntem într-o alergătură nebună ca să demonstrăm ceva cuiva. Nu ne dăm seama că de fapt, cei cu care ne luptăm suntem chiar noi înșine.
În studiile de cultură, România are o componentă de “hipercompetitivitate” mai mare decât vasta majoritate a celorlalte țări din lumea asta. Suntem o nație de copii mari care toată viața se străduiesc să ia “zece pe linie” și, deseori, orbi la propria suferință, dăm mai departe trauma asta și copiilor noștri. Îi hăituim, presăm, criticăm, comparăm – toate cu intenția declarată de a-i face “mai buni” și “a-i pregăti pentru viață”. În procesul ăsta, îi îndepărtăm de ei înșiși, le stricăm busola stimei de sine și le dărâmăm acel centru interior, aducător de echilibru, care le-ar da convingerea că sunt intrinsec valoroși, independent de oricine și orice din afara lor. Dincolo de notele lor mari, cu care ne mândrim și care ne dau măsura succesului nostru ca părinți și iluzia siguranței că, într-un fel, viitorul lor va fi mai bun, îi pregătim și pentru o viață în care orice și oricât ar face, niciodată nu va fi destul și în care își vor căuta mereu în afară confirmarea propriei valori.
În fiecare dintre noi există un copil care așteaptă să audă și altă întrebare decât “ce ai făcut azi la școală?”. Un copil care vrea să se joace, să fie liber, să nu mai facă “ce trebuie”. Un copil care e unic și nu are nevoie să fie comparat cu alții, care și ei sunt unici. Un copil care are nevoie să audă: “Ești suficient. E suficient. Nu mai trebuie să faci nimic, să bifezi nimic, să demonstrezi nimic.” Un copil care tânjește să-l luăm în brațe și să-i spunem: “Te iubesc exact așa cum ești”.
Drumul spre copilul ăla interior e unul lung și anevoios pentru cei mai mulți dintre noi. Însă ce am învățat din propria călătorie și din multele la care am avut privilegiul să fiu martoră, este că acel copil nu își pierde niciodată răbdarea, nici speranța că într-o zi, cumva, ne vom aduce aminte de el, că îl vom vedea ca pe ceea ce este de fapt – o ființă imperfectă, întreagă și demnă de iubire necondiționată. Oricât ne-ar lua să ajungem acolo, el ne așteaptă mereu răbdător, dornic să ne spună – “Mă bucur că mă vezi în sfârșit. Eu am fost mereu aici”.
Later update: După ce am publicat textul, Aurora a scris într-un comentariu public propriile ei lecții. Cu permisiunea ei, republic aici gândurile ei. Sper să putem învăța cu toții ceva din ele.
“Intre timp, Aurora din poveste alerga si ea sa-l prinda din urma pe Catalin – cel care mereu iesea primul la faza nationala a olimpiadei de fizica, pe cand ea, Aurora, lua premiul 2. Catalin s-a sinucis in casa bunicii lui de la tara in vara lui 2004. Atunci m-a lovit, ca un tren, realizarea. Cu cat esti mai aproape de varful Everestului, cu atat e mai periculos. Cu atat iti poti permite mai putin sa gresesti. Cu atat esti mai singur. La universitate dormeam 2-3 ore pe noapte ca sa raman cu 10 pe linie. Dar, inevitabil, cand incercam sa ma plang vreunui prieten, nu primeam decat un raspuns: “daca si tie ti-e greu, eu ce sa mai vorbesc”.
E usor, atunci cand alergi sa “intreci” pe cineva, sa ti se para ca lor le e mai usor. Ca sunt in fata fara efort, ca au pur si simplu un talent natural la asta. Recunosc, talentul meu natural s-a dovedit intr-adevar sa fie la matematica si fizica – dar asta a insemnat, pana la urma, tot doar un alt fel de pagina din drama preminantei. Pe cand parintii o intrebau pe Alis ce nota a luat Aurora, si pe Aurora o intrebau ai ei ce nota a luat Alis. Si, pe deasupra, ce premiu a luat Catalin. Si, printre randuri, m-am trezit candva pe la 30 de ani jinduind sa renunt la job, la casnicie, sa fug pe alt continent si sa o iau de la zero. Ca sa testez, empiric, cine ma iubea pentru cat de “perfecta” paream, si cine era alaturi de mine neconditionat. Trist este faptul ca chiar nu stiam, pe atunci, raspunsul la intrebarea asta. Cand m-am mutat in Japonia, cativa ani am mintit despre profesia mea adevarata (le spuneam noilor persoane pe care le intalneam ca sunt fie fotograf fie analist de date, in loc sa le spun ca lucrez pentru agentia spatiala japoneza). In mod paradoxal, aceasta minciuna m-a ajutat sa ma regasesc — pentru ca noii mei prieteni, eram sigura, o apreciau pe Aurora adevarata, nu pe cea perfecta cu 10 pe linie.”
Photo credits: Photo by Jake Melara on Unsplash
Îți mulțumesc din inimă pentru ceea ce ai scris. Am plâns în hohote…”Mă bucur că mă vezi în sfârșit.Eu am fost mereu aici.”
Eu mulțumesc că ai citit. Nu suntem singuri cu rănile noastre.
Ai foarte mare dreptate ca la noi in Romania trebuie sa fim mai buni decat cei mai buni si suntem controlati pt asta.Acum cand traiesc in Italia si fata mea a inceput scoala recunosc ca am avut probleme EU la inceput cu notee si cu faptul ca nu se stia care e mai bun sau primul.Si faptul ca se facea mereu comparatie intre ea si nepotul din tara.Acum m-am trezit si eu si imi doresc ca fata mea sa aiba o copilarue frumoasa nu agitatie sau anxietate de la o varsta atat de frageda,mai ales ca in familie exista si un frate cu duzabilitate grava.Multumim pentru gandurile tale.
Mă bucur din suflet dacă ți-au fost de folos.
F frumos scris!Felicitari pentru curajul si dezinvoltura textului. Ma gandeam in timp ce citeam despre acest drum paideutic catre umplerea golului interior daca nu cumva el a fost declansat de chiar presiunea exterioara catre competitivitate. Adica daca ni cumva regasirea de sine si mutarea la “uman” nu e “datorita” si nu “din cauza” intrebarii “Cum a fost azi la scoala?”. Ca tata de copii, si mai ales de fata care tocmai urmeaza sa treaca prin perioada asta, ma gandesc daca sa pun intrebarea asta sau nu. Oare nu clivajul asta intre proiectul celorlalti fata de tine si golul intim genereaza de fapt revolta care iti da energia de a te apuca sa iti construiesti propriul proiect si sa nu aderi, caldut, la unul gata livrat? Oare nu complexul premiantului e de fapt cauza succesului, fie el si ciobit, al celor care l-au trait? Si oare lipsa lui nu duce la conditia de care le spunea prof Nae Ionescu studentilor de “rata neratanta” – aceea forma de fiintare in care subuectul nu rateaza nimic, fiindca nu isi asuma niciun proiect propriu?
Cosmin, exact asta era și teoria tatei când eram copil. “Omul e fundamental leneș”. “E nevoie de presiune exterioară pentru a scoate la iveală potențialul și a genera performanță”. Acum, după ani de studiu al psihologiei, știu că nu e așa. Din fericire am un tată care a fost deschis să avem această conversație și și-a dat voie, peste ani, să-și reconsidere opinia.
Omul e fundamental motivat intrinsec. Ne naștem curioși, animați de o pornire interioară către auto-dezvoltare. Nu vei vedea vreodată bebeluși leneși sau apatici, cu excepția momentelor în care sunt bolnavi. Maria Montessori spunea, acum mai bine de 100 de ani, că ființa umană se naște cu acea forță vitală pe care ea o numea “horme”. O forță care îi impinge pe copii să încerce, să se autodepășească. “Joaca copiilor e de fapt munca lor”- spunea ea, obervând cât de în serios își iau copii joaca și cât de importante sunt pentru ei activitățile în care intră spontan, mânați de o forță inconștientă de creștere interioară. Aceea e forța care ne face să vrem să mergem, să vorbim, să explorăm lumea. În psihologia modernă se numește Teoria Autodeterminării, care spune că oamenii sunt fundamental motivați intrinsec, iar această motivație are trei motoare mari: nevoia de relație, de competență și de autonomie. Când mediul e construit în așa fel încât aceste trei nevoi să fie împlinite, individul acționează mai degrabă din motivații intrinseci decât extrinseci.
Presiunea exterioară nu face decât să deturneze motivația intrinsecă naturală într-o motivație construită extrinsec și să submineze încrederea în sine. După ce mergem la grădiniță și la școală începem să acționăm pentru a primi recompense sau a evita pedepsele – pentru că asta este presiunea ce vine din exterior iar ea devine mai puternică decât energia motivațiilor interioare.
Există nenumărate studii care demonstrează că a critica și compara copiii este dăunător dezvoltării lor psiho-emoționale. Și nenumărate care dovedesc că e mult mai productiv pentru dezvoltare să creezi medii educaționale în care colaborarea este încurajată, copiii sunt provocați să își depășească limitele nu prin amenințarea comparației, ci pur și simplu prin oferirea de ocazii de a explora, învăța lucruri noi, a încerca ceva ce n-au mai făcut până atunci. Dacă mergi în orice grădiniță și școală Montessori vei vedea copii care “lucrează” cu disciplină și seriozitate, implicați în activități complexe și aparent dificile pentru vârsta lor – nu pentru că îi obligă cineva sau în răsplătește cineva, ci pur și simplu pentru că simt chemarea interioară a curiozității lor de a vedea mereu de ce pot fi în stare, de a dobândi noi și noi competențe. Vei vedea acolo copii care citesc de la 3-4 ani pentru că pur și simplu au la dispoziție materiale care le stârnesc interesul pentru litere și, atunci când se simt pregătiți și atrași de ele sunt lăsați să le folosească – ajung să învețe fără ca măcar să își dea seama că o fac, mânați exclusiv de bucuria descoperirii.
Oare trauma este necesară pentru creștere? Eu cred că nu și am multe argumente științifice ca să-mi susțin această opinie. Este adevărat că există ceea ce se numește “dezvoltare post-traumatică” -adică unii oameni cresc în urma unei traume, ca un mecanism de supraviețuire, la fel ca o plantă care se dezvoltă în condiții neprielnice. E adevărat și că experiențele dificile pot deveni oportunități de creștere, însă adversitatea e inevitabilă oricum – viața însăși e construită așa. Un individ al cărui psihic s-a maturizat într-un sol fertil, sănătos, de siguranță psihologică, un individ care are busola propriei valori înăuntru, nu în afară are premise mult mai puternice pentru a crește din suferințele de mai târziu, are mai multă forță și încredere de a se ridica după ce va fi căzut. Nu e necesar să ne traumatizăm copiii pentru a-i pregăti pentru o viață care, inevitabil, va conține și episoade traumatice. Dimpotrivă.
Am scris mult. Ar mai fi mult de spus și cu siguranță nimeni nu deține adevăruri absolute. Sper totuși să fie o perspectivă utilă și sper să ai la rândul tău acele dialoguri înțelepte și vindecătoare cu propriul copil, așa cum am avut eu norocul să am cu ai mei părinți, găsind împreună calea cea mai înțeleaptă de a vă însoți unul pe altul pe drumul propriei deveniri.
Ai scris si pentru mine. Multumesc! Sunt curios Aurora cum e si cum arata Aurora ei? O fi avut si ea una?
Maxi, eu cred că toți avem “Aurorele” noastre. Aurora e minunată – era minunată atunci și e la fel și acum. Despre “Aurora” ei, doar ea ar putea spune :)…
Maxi, a venit și răspunsul la întrebarea ta 🙂 – poți citi la finalul articolului – am făcut un update.
Excelent scris.
‘Drama Premiantulu’ .
Eu am dezvoltat o poveste numita ‘Aroganta Premiantului’.
Se refera la atitudinea superiora si inganfarea manifestata de ‘elitele’ clasei tip ‘Aurora’, acele personaje deveniti care in epoca moderna au imbracat haina de ‘lideri’ corporatisti. Sunt acele personaje care se identifica cu jobul si corporatia, strivesc in calea lor catre promovare pe oricine si orice, simuleaza perfectiunea, nu vorbesc niciodata despre probleme, cariera inseamna KPI uri si target uri, sunt incapabile de relationare si inteleg prin comunicare doar replici taioase, stereotipe, mailuri scurte, etc etc. Ii stim, sunt printre noi, deseori cand cad din varful forav in care s-au cocotat se produce mare zgomot, si nu wu puterea sa se mai ridice…. etc etc.
Mircea, ce spui tu mie din păcate mi se pare o supra-simplificare, etichetare și stereotipizare. Oamenii sunt mult mai complecși de atât. Există nenumărați aroganți care n-au fost premianți și premianți care nu sunt aroganți. Premianți care nu au devenit coporatiști și orice alte combinații. A pune oamenii în cutiuțe și a-i judeca atât de aspru nu poate fi de folos nimănui. Oamenii au poveștile lor – oamenii aparent suficienți și aroganți au suferințe și insecurități pe care nici nu ni le putem imagina. Oamenii care muncesc peste măsură n-o fac pentru că sunt defecți, și pentru că se luptă cu propriile lor tipare și convingeri care le alimentează un comportament poate nesănătos pe termen lung. În spatele oricărui comportament există o explicație, o istorie despre care nu știm și pe care doar o putem bănui. Eu am convingerea că orice judecată pe care o proiectăm asupra altora este la un anumit nivel o judecată față de propria persoană. E umbra noastră cea pe care o vedem și care nu ne place, la fel cum tot umbra noastră nerecunoscută este și când admirăm din suflet oameni și ni se pare că nicidodată nu vom putea fi ca ei.
Eu cred sincer că am avea cu toții mult mai mult de câștigat dacă ne-am uita cu compasiune și acceptare unii la alții și dacă am folosi fiecare ocazie în care alții stârnesc în noi reacții puternice ca pe o invitație să întoarcem oglinda spre noi. Cu siguranță, de fiecare dată, vom învăța ceva nou.
Magnific de adevărat! Totul. Atât textul, cât și răspunsurile oferite celor care au comentat.
Mulțumesc cu inima!
Și eu! 🙂
Buna seara, mi-a placut articolul dumneavoastra. Puteti va rog sa imi spuneti care sunt studiile la care faceti referire in articol? Ma refer la cele despre hypercompetitivitate la romani. Va multumesc in avans.
Ma refer la studiile Human Synergistics despre cultura nationala. Gasesti detalii pe site-ul lor- http://www.humansynergistics.ro.
Lucrarea mea de disertatie de la finalul EMBA-ului de la Asebuss a fost fix pe modelul HS aplicat la eMAG. Valeleu, ce a iesit….
he he!!! I can imagine :D.
Minunat text, m-am regăsit în cuvintele tale si m-ai ajutat sa realizez niste lucruri. Sper din suflet sa reusesc sa fiu echilibrata cu copilul meu si sa învăț din greselile mele si ale părinților mei, care m-au facut sa fiu acum veșnic nemulțumită de mine si de cei din jur…
Mulțumesc, Dana. Eu cred că orice traumă transgenerațională poate fi vindecată în momentul în care cineva se trezește și alege să n-o mai dea mai departe. Sper să fii tu aceea în familia ta.
Felicitari pentru articol!!! Ma regasesc in el si ca parinte, ca si copil… Citindu-l mi-am dat seama de doua lucruri: primul- tatal meu nu mi-a spus niciodata ca e mandru de mine si nu m-a felicitat niciodata pentru un rezultat scolar, nici cand am intrat la facultate, nici cand luam bursa si eram printre primii din an…nici cand am ajuns profesor si primeam aprecierile parintilor… si din pacate azi tata nu mai este printre noi, deci eu nu pot sa mai am o discutie cu el; al doilea a fost ca am simtit sa plang si sa-mi strang copila in brate si sa-i reamintesc ca o iubesc dincolo de rezultatele de la scoala. Pentru aceste doua lucruri foarte importante si pentru frumusetea cu care ai scris, iti MULTUMESC!
Ce frumos și ce emoționant! Îți mulțumesc mult de împărtășire, Roxana!
Minunat, adevarat, toti avem cate o Aurora…Frumos si Felicitari!
Mergi inainte! Sa traiesti in continuare frumos, usor si bine!
Asemenea 🙂
In primul rand, FELICITAR!! Apoi , multumesc pentru adevarul spus in acest articol dar mai ales pentru invataturile din el. M-am regasit perfect si pot sa ma iert pentru imperfectiunile mele.
Mă bucur tare că ți-a fost de folos.
În primul rând, felicitări pentru articol. În al doilea rând, ce pot sa spun: oftez si, cu lacrimi în ochi, imi dau seama cat greșesc fata de băiatul meu. Cine m-o fi pus sa citesc? Adevarul doare!
Partea bună e că niciodată nu e prea târziu pentru a schimba ceva, Viorel.
Nu as generaliza. Părinții mei întotdeauna m-au încurajat sa gândesc singura, sa îmi fie bine. Nu m-au comparat niciodată și nu m-au întrebat niciodată de nota lui X – cel puțin nu cu vreo intenție. Dar recunosc drama la cate unii din jurul meu.. Și îmi amintesc ca și atunci ca și acum îmi pare rău pt ei. Îmi pare rău pt cei ce cresc asa. Pt ca nu despre asta este viata însă sunt făcuți sa creadă ca este datorita culturii în care se afla. Nu e vina nici părinților lor. Și ei au pățit la fel. Se străduiesc și se mândresc prin copii lor. Nu au înțeles. Foarte frumos scris articolul.
Asa este, ai dreptate. Si atunci existau părinți prezenți și conștienți și sunt fericită să aud de oameni care au crescut așa. Din fericire acum sunt tot mai mulți- foști “premianți” vindecați care aleg să își crească copiii fără povara comparației și a perfecționismului. Cu siguranța și ai mei și mulți din generația lor au făcut lucrurile cu iubire și cele mai bune intenții- nu însă în cel mai înțelept mod. Cu siguranță și ei au avut “Aurorele” lor. Știu, vorbind cu ei, și cum le chema pe ale părinților mei. Am vorbit mult peste ani despre copilăriile lor. Din fericire, ai mei au înțeles. Ne-am vindecat relația și cred că se bucură acum cu totul altfel de rolul de bunici. Și eu mă bucur altfel de ei. Mereu e loc de schimbare, de transformare. Niciodată nu e târziu pentru conștientizare.
Tatal meu mi-a tot povestit cum a luat el viata “de la capat” de vreo cateva ori. De la tara la oras, in timpul razboiului, intr-o alta tara, intr-o alta casatorie, intr-o alta casa si tot asa. A facut 3 facultati, intr-o alta epoca si suferea pt mine si studiile mele la care “pierdeam” 14-20 de ore pe zi. Dar m-a încurajat stiind ca mai tarziu ma voi putea elibera de tot, tocmai pt ca voi sti ce si cum sa aleg. El a murit anul trecut la 98 eu mai am un pic si fac 50. Varsta pe care o avea el cand m-am nascut. Abia acum simt ca scoala s-a terminat. Ca sunt libera sa traiesc in sfarsit. Si care e primul lucru pe care l-am facut? M-am inscris la inca un curs la Universitate!!! Un altfel de curs, dar tot o scoala careia sa-i inchin inca 1 an din viata. Unii dintre noi nu ne invatam minte niciodata!!!! Multam pt text, m-am regasit in el si conteaza mult sa constat ca nu sunt singura cu astfel de ganduri si “probleme”.
Suntem mulți, Liliana :). Mulțumesc pentru că ai citit și pentru gânduri.
Te-ai intrebat de ce ai scris toate aceste lucruri si ce simti in continuare?
Daca ai acceptat imperfectiunile de ce ai vorbit despre acestea? Nu cumva au ramas neschimbate din punctul tau de vedere. Sa stii ca eu le simt altfel decat le simti tu (asta nu inseamna ca e rau sau bine, important e cum e pentru tine).
Daca ai plecat, iar aici trebuie sa te gandesti daca nu cumva ai dat curs gandului tau de a fugi pe alt continent pentru ca e mai usor asa, nu cumva ai regrete?
Ionut, cred ca nu ai citit cu atentie articolul. Ultima parte este scrisa de Aurora, nu de mine. Sunt doua perspective- cu multe puncte comune. Fiecare isi ia ce simte ca ii foloseste din ele.
Mulțumesc!
Aurora mea era Diana. Și eu tot coaching. Și acum intru în al optulea an de psihanalitică…
Mda, interesanta perspectiva.
Si eu am fost olimpic si probabil am fost si eu Aurora unora asa cum am avut si eu Aurorele mele. Am invatat enorm de mult din greseli iar cel mai important este ca nu am nevoie de o Aurora ca sa fiu fericit ci ca imi place sa invat si sa aflu lucruri noi. Mi-a luat 20 de ani sa inteleg treaba asta: sunt un GEEK si am facut pace cu mine. Restul e cancan.
O seara faina.
Frumos scris,felicitari.Ai dreptate,in sufletul multor adulti a existat sau inca mai exista Aurora( care i-a bantuit cel putzin copilaria si tineretea).O parere simpla, este ca,doar un proces interior de Catharsis te ajuta sa revii in sinele tau adevarat si sa scapi complet de Aurora.Altfel ramai ancorat vesnic de Aurora….si o transmiti mai departe ,ca o “mostemire”la copiii tai. Mai pe scurt…daca vrei sa fii liber,e sa ti se “rupa”de Aurora….daca nu poti cand esti mic…..macar mai tarziu.O zi frumoasa si senina tuturor!
Eu as zice un pic diferit- dacă vrei să fii liber, e nevoie să te împaci cu partea din tine care este “Aurora”. Pentru că acea competiție și sentiment de “not good enough” nu mai au demult legatura cu cineva din afara. E o parte din noi care are nevoie de vindecare.
Sunt o Aurora. 10 la mate si fizica pe linie. Si la admitere la facultate (de, unii ar face orice sa plece de la tzara). Acolo a fost caderea, pt ca multi erau mult mai buni ca mine si eu din cea de 10 m-am simtit prostul satului in fata cu olimpicii pe tara si de la info, mate, fizica, chimie…
Verisoara mea e ca tine: liceu uman, facultate de istorie.
Prietenia noastra a fost mereu umbrita de comparatiile parintilor: dar cealalta e mai buna la istorie, la limbi straine. Desi amandoua am performat la scoala, nu ne-a placut scoala FIX din motivele astea: presiune, comparatii, frica.
De sinucideri insa nu se vorbeste, nu exista, nu e adevarat. O colega din liceu (o generatie mai mica decat mine) s-a sinucis pt un 4 la mate. In paralele eu luam 10 pe linie, iar Roxana ma ruga sa zic mamei ei ca si eu am luat 8, pt ca mereu primea intrebarea: “si ce nota a luat “Aurora” ?. De Roxana e si mai greu, are 2 surori mai mari, una din ele cadru universitar la matematica – Roxana nu era de 10, ci de 9, iar sora mai mare era de 11, Roxana insa suferea.
Uf :(…. Tot ce sper e că, trezindu-ne la vârsta adultă, putem vindeca rănile asta. Putem să le transformăm în înțelepciune pe care apoi o putem aduce în lume..
Si totusi Aurora a ajuns sa lucreze pentru agentia spatiala japoneza. Asta este o realizare extraordinara!
Asa este! Pentru că ea e un om extraordinar. Aspectul ăsta nu a fost niciun moment pus la îndoială. Însă nici oamenii extraordinari nu sunt imuni la drama premiantului- după cum se vede din povestea noastră.
Mulțumesc…atat. A venit la ‘timp’ articolul tau in viata mea! Ma regasesc in proportie de nouazeci la suta in ce ai scris acolo si ma lupt cu mine insamani sa nu ajung si eu acel parinte care sa creeze o ‘drama a premiantului’ pentru copilul sau. Mulțumesc
Cu drag. Ma bucur din suflet daca ti-a fost de folos.
Salut
Intotdeauna contrastele impresioneaza; cu cat conditiile initiale sunt mai potrivnice, cu atat mai stralucitoar e deznodamantul.
Ma intreb insa, cum ar arata povestea intitulata “viata echilibrata a fiului/fiicei premiantului, crescuti cu intelepciunea dobandita in urma dramei premiantului” ?
Spuneai la un moment dat ca “Oameni care își dau seama la 30, 40 sau 50 de ani că a greși e un cadou, pentru că doar așa poți învăța ceva.” Cu alte cuvinte, daca noi nu le dam sansa de a “gresi” copiilor nostrii, cum vor putea ei ajunge la aceleasi concluzii? A nu se intelege ca promovez neglijenta sau ignoranta parintilor. Pur si simplu imi pun problema evolutiei copiilor intr-un mediu perfect.
Se spune ca un rabin intelept si foarte respectat, e intrebat de un reporter: Care e secretul dumneavoastra; cum ati reusit sa “imbatraniti” asa de onorabil, si sa cumulati atata intelepciune incat sa aveti asa mare impact in comunitate?
Rabinul ii raspunde: Am un singur cuvant de spus: Experienta.
Reporterul: Inteleg ca toate acestea reies din experienta, dar totusi, cum ati dobandit-o?
Rabinul: Doua cuvinte: Alegeri Corecte.
Reporterul: Bineinteles, asa trebuie sa fie, dar ce ne intereseaza e sa aflam, cum ati reusit sa faceti aceste alegeri corecte?
Rabinul: Alegeri gresite.
Dan, nu cred că există mediu perfect. Viața însăși e imperfectă. Suferința este o parte inerentă a vieții. Cred că tot ce putem face noi ca părinți conștienți este să ne susținem copiii să dobândească o fundație sănătoasă de echilibru emoțional, auto-cunoaștere, încredere în sine, respect de sine – fundație de pe care apoi să poată porni prin viață și care să îi ajute să se ridice după eșecurile care vor fi inevitabile. Putem să îi pregătim să facă față suferinței care oricum va veni. Nu e nevoie de traumă timpurie ca să fii pregătit pentru o existență care va fi cu siguranță, pe alocuri, traumatică. Dimpotrivă. Cred că o copilărie într-o familie cu un nivel ridicat de conștiință, o copilărie în care ai primit iubire necondinționată și un sentiment sănătos al propriei valori umane, în care ai fost învățat să te cunoști pe tine și să fii curios despre alții, lăsat să greșești și invitat să înveți din greșelile tale, învățat te respecți pe tine în egală măsură cu respectul pentru ceilalți, ajutat să descoperi la ce ești bun și ce vrei indiferent de ceilalți, o copilărie într-o casă în care ai văzut dragoste, înțelegere, compasiune, în care ai fost respectat ca ființă umană, în care ai fost acceptat așa cum ești, nu comparat permanent cu alții sau judecat constat pentru ce îți lipsește – toate astea reprezintă un “headstart” minunat pentru un viitor adult care să poată să facă față traumelor pe care viața cu siguranță i le va crea. Când centrul tău interior e solid, poți rezista mult mai bine la cutremure.
Am plans pe tot parcursul articolului pentru ca intr adevar m am regasit in el. Din pacate lupta asta de a scapa de “boala perfectiunii” este tare grea…
Grea, dar nu imposibila 🙂
Buna Alis! Eu sunt un parinte care a creat un “premiant”. Un premiant care acum, desi munceste ca arhitect in Japonia, nu are incredere in sine, nu isi valorifica potentialul, talentul, calitatile extraordinare. Nu isi traieste viata asa cum simt ca si-ar dori. L-am crescut cu o dragoste manifesta(nu cred in teoria “copilul se pupa numai cand doarme”). L-am crescut dintr-o anume etapa a vietii, singura. Si atunci indarjirea mea ca el sa nu isi piarda drumul, directia a fost de-a dreptul disperata. Nu si-a pierdut drumul dar simt, stiu ca am gresit enorm fata de el. Sa stii ca am avut si acea discutie in care i-am recunoscut cu lacrimi in ochi ca am facut greseli mari in felul in care l-am crescut. I-am punctat chiar ca lipsa lui de incredere in sine mi se datoreaza. L-am rugat sa citeasca, sa se gandeasca la discutia noastra si sa incerce sa schimbe cat mai este timp, cat inca este tanar. Mi se pare insa ca rana pe care i-am provocat-o este atat de adanca ca el nu are puterea sa si-o vindece. Sunt multe de spus. Poate ar fi bine sa scrii si despre “drama parintelui care a crescut un premiant”. Oricum, multumesc mult pentru tot ce ai adus in inima mea cu articolul tau(speranta ca poate vine clipa “trezirii “si pentru fiul meu).
Carmen, mi-au dat lacrimile citind comentariul tău. Discuțiile astea le-am avut și eu cu părinții mei- simt că mi-au adus foarte multă vindecare. Și le sunt recunoscătoare că au fost dispuși să se uite la ei cu sinceritate. Nu mai putem schimba ce a fost, dar putem acum să construim o altfel de relație. În același timp, nu cred că voi, părinții de “premianți”, sunteți responsabili pentru alegerile pe care noi le facem la vârsta adultă. Cred că e nevoie să ne asumăm drumul propriu. E nevoie ca noi, foștii “premianți”, să ne uităm în oglindă, să ne împrietenim cu noi, să învățăm lecțiile pozitive din experiențele copilăriilor noastre și să le folosim pentru a trăi mai înțelept. Nu puteți face voi munca asta pentru noi.
Fiul tău, la fel ca și mine, e acum responsabil de propria viață. E datoria noastră să ne-o facem fericită. Cred că o relație deschisă cu voi, părinții noștri, ne ajută enorm pe drumul vindecării noastre. Dar nu vă putem cere vouă să parcurgeți în locul nostru drumul ăsta. E drumul nostru și datoria noastră față de noi înșine să mergem pe el.
Buna Alis,
textul tau mi-a trezit multe amintiri.. eu eram un fel de Aurora in scoala mea, dar m-am intalnit cu multi alti “catalini” si “aurore mai aurore decat mine” la studiile din strainatate. Anii aceia au fost un electrosoc pentru mine. De cand s-a nascut primul nostru copil am incercat sa-l feresc de aceasta drama a premiantului. E acum in scoala primara in sistem montessori si planuiam sa-l tinem acolo cat de mult se poate, i.e. pana la sfarsitul liceului. Ma lovesc insa, de ceva timp, de o “anti-drama” a premiantului la el, in sensul ca pentru persoanele avizate se vede de la o posta, de cand era mic de tot, ca are un potential intelectual enorm. La scoala se plictiseste. Este capabil sa faca activitati cu 1-2-3 ani mai avansate decat anul lui scolar “oficial”, dar ascunde asta si prefera sa aleaga activitati mult prea simple pentru a se putea imprieteni cu copii de varsta lui, pt ca de cei mai mari decat el nu prea indrazneste sa se apropie, desi sunt in aceeasi grupa, cu varste amestecate. Simte intuitiv, cred eu, ca intelege si gandeste si rezolva mult mai repede decat colegii de varsta lui, dar decalajul cognitiv-emotional nu ii da curaj sa incerce sa se integreze printre cei mai mari. Si din cauza asta vede functionarea asta “altfel” a creierului lui ca un handicap care trebuie ascuns de ceilalti copii si de sine insusi. Incerc de ceva timp (desi inainte vroiam cu orice pret sa evit asta) sa ii deschid cumva ochii inspre faptul ca asta e un avantaj si nu ceva ce trebuie ascuns, sa-i arat cat de repede a “mancat” efectiv 5 manuale de pian intr-un an scolar cu profa lui privata in timpul in care ceilalti copii de vasta lui au parcurs una sau doua carti. Si ce melodii frumoase si elaborate poate canta acum pentru ca nu s-a autolimitat. Asta pentru ca profa asta (o tipa super faina dpv uman si ff competenta profesional) s-a adaptat la curiozitatea lui si la progresele lui si pentru ca el nu a avut alti copii de varsta lui in jur fata de care sa isi propuna sa se alinieze.
Anyway, sunt intr-o dilema inversa in momentul de fata, din care deocamdata nu prea stiu cum sa ies altfel decat prin a-l face totusi sa inteleaga ca este, orice ar face el, “altfel”, ca e un “catalin” sau o “aurora” si ca trebuie sa accepte asta ca un dar, ca un har si nu ca un handicap, ca o povara a diferentei fata de cei de varsta lui. Pentru ca, in caz contrar, tot nefericit va fi, simtindu-se vesnic nelalocul lui si obligat permanent sa alerge mai incet decat ritmul lui natural. (Asta se vede cand vine acasa: isi arunca ghiozdanul la usa si fuge sus la cartile lui si “mesterelile” lui tehnice sa afle in sfarsit ce vroia, sau sare pe noi cu intrebari si nevoi de creatii tehnice care sa compenseze orele de plictiseala de la scoala).
Îți mulțumesc mult pentru comentariul ăsta. Rezonez profund cu ce ai scris și împărtășesc dilema – din perspectiva mea de mamă de copil montessori care, la fel, este atrasă de activități mai complexe decât cele tipice vârstei ei. Pentru fetița mea, mediul non-competitiv și clasele formate din copii cu vârste mixte de la montessori au fost un cadou pentru că nu se teme să se apropie de copiii mai mari și să învețe de la ei, iar ei au primit-o și integrat-o foarte repede în rândul lor. Faptul că nu o compară nimeni cu alții, combinat cu faptul că a putut să aleagă mereu activități potrivite cu interesele ei, pentru că mereu a fost expusă la ce învățau cei cu 2-3 ani mai mari – i-a dat libertatea să se ducă acolo unde a mânat-o pe ea natural intelectul ei fără să simtă că e în vreun fel diferită. Mă întreb și eu dacă la școală naturalețea asta de a fi lângă cei mai mari se va păstra sau va apărea, așa cum mi se pare că descrii tu la băiețelul tău, presiunea implicită de a “fi la fel” cu cei de aceeași vârstă.
Eu cred că e o linie foarte fină între a nu crea acea presiune teribilă a competiției pe care am trăit-o noi, între a nu condiționa sentimentul propriei valori de rezultatele școlare și a le transmite totuși copiilor noștri că potențialul lor există, că ei pot să și-l împlinească și că nu trebuie să se teamă să fie ceea ce sunt, chiar dacă asta înseamnă că sunt diferiți de alți copii de vârsta lor. Să nu te lupți cu alții e una, să nu îți dai voie să-ți manifești potențialul (care poate fi pur și simplu mai mare decât norma) e cu totul alta.
Mă mai întreb și cum gestionează școala respectivă montessori prezența unui copil gifted, cum e evident că este băiețelul tău. Cum îl încurajează ei să nu se limiteze, cum normalizează ei pentru el în clasă faptul că are nevoie de o stimulare intelectuală peste cea a celor de aceeași vârstă și cum îl ajută să se integreze alături de cei mai mari și ale căror preocupări sunt mai aproape de ale lui… Se plictisește pentru că nu i se oferă opțiunea de a face activități mai avansate, conform cu capacitățile și interesele lui, sau pentru că alege el să facă activități mai simple pentru a nu ieși în evidență? M-aș întreba – și poate l-aș întreba – ce îl împiedică din a se apropia totuși de cei mai mari? Ce este de fapt acel decalaj despre care spui – e clar că nu e cognitiv, pentru că el poate mai mult. Iar dacă e emoțional, în ce constă el de fapt și cum l-ai putea ajuta și l-ar putea ajuta școala să îl depășească?
Sunt doar niște întrebări care mi-au trecut prin cap citind comentariul tău. Mi le iau ca temă și pentru mine, să le am în minte pentru mai târziu, când e foarte probabil să mă confrunt cu aceleași provocări.
Situatia e un pic mai complexa decat am putut sa descriu intr-un paragraf… Intr-adevar, si el, la gradi montessori, s-a simtit super. Facea dezinvolt adunari cu treceri peste zece la patru ani si ceva si interactiona fara probleme cu copii mai mari sau mai mici. De asta eram eu fericita si relaxata ca totul va decurge la fel pana la sfarsit de liceu. Era insa din fire foarte retras si timid fata de necunoscuti. Trebuia, practic, ca un altul sa sparga gheata si din acel moment interactiona fara probleme.
De la intrarea la scoala primara a intrat insa si in perioada sensibila a problematicii sociale. “oare ce crede cutare despre mine daca spun / fac asta” a devenit o intrebare de o importanta capitala pentru el, faptul ca noi il iubim/apreciem orice ar fi nu i-a mai fost de ajuns, ii trebuia confirmare si acceptare si de la cercul lui de prieteni/cunoscuti. Combinata cu timiditatea lui naturala a devenit un cocktail anxiogen pentru el. Plus faptul ca la scoala, desi montessori, copiii sunt mult mai constienti de “statutul” lor : sunt “categorizati” clasa 1,2,3,4 desi in acelasi grup. Si cei mari nu mai merg la fel de dezinvolt si de dezinteresati spre cei mici (desi amestecul se face totusi mult mai bine decat intr-o scoala standard).
Cat despre cum gestioneaza scoala, din cate observ eu e mai comod pentru ei sa vada doar pur si simplu ca nu prezinta probleme de asimilare la activitatile care corespund anului lui decat sa faca efortul sa ii propuna ceva care sa corespunda perfect nevoii lui de invatare. Cum e el mai retras, nici el nu indrazneste sa ia initiativa sa mearga si sa spuna “ma plictisesc, nu vreau sa termin caietul cu adunari pana la 20 pt ca am calculat deja singur tabla inmultirii pana la 8, vreau sa trec la adunari peste 100”. Tot de teama “oare ce vor spune colegii/invatatoarele”. Reversul medaliei pentru ei e ca este agitat si neastamparat in timpul de lucru in liniste -comportament complet neintalnit la el pana acum – normal, intr-un fel, daca se plictiseste. Am avut mai multe discutii cu invatatoarele pe tema asta, dar nici eu nu indrazneam sa pun problema “incercati cu activitati cu 1-2 ani mai avansate”, de teama sa nu fiu vazuta ca o mama nebuna care vrea cu orice pret sa-si suprestimuleze copilul ca sa scoata un einstein din el. Planul e sa il testam la un psiholog competent pe tema asta si sa venim cu un certificat care sa legitimeze cumva cererea noastra si sa venim si cu o serie de sfaturi de la un specialist pt invatatoare. Pana acum am incercat cu orice pret sa-l tin cat mai mult timp departe de evaluari, dar, dat fiind faptul ca situatia actuala incepe sa-i creeze mai mult rau decat bine, cred ca e timpul sa aducem la lumina eticheta de “gifted” si sa incercam sa avansam impreuna cu ea.
Înțeleg perfect ce spui. Și tot citesc de niște ani pe tema “gifted”- parte importantă din provocările familiilor cu astfel de copii este exact cea descrisă de tine – să accepte și să ocrotească talentele copilului fără a părea că au ambiții exagerate. E un fel de paradox – ajungi să ascunzi talentele copilului de teamă să nu fii judecat că “te lauzi” sau că pui presiune și copilul însuși poate să simtă asta și să facă, la rândul lui, același lucru – să se facă “mic” ca să nu iasă în evidență. Iar școlile se confruntă cu aceeași problemă – e mai comod să nu vadă giftedness-ul sau să eticheteze copiii gifted ca fiind hiperactivi, decât să accepte că au niște nevoi diferite și să creeze acea flexibilitate de care ei au nevoie.
Acum câțiva ani am fost profesor voluntar într-un program pentru copii gifted în București – m-a atins profund ce am trăit acolo și mă ajută enorm acum, când am propriul meu copil. În România acești copii sunt considerați o categorie cu risc social – risc de marginalizare, de bullying. Am avut în acel program copii de la 5-6 ani până la 14 ani – majoritatea se simțeau neînțeleși la școală. Mulți aveau parte de părinți care pun presiune multă. Mulți se plictiseau și aveau probleme de comportament. Mi-a spus o fetiță de clasa a 5-a ceva ce n-o să uit niciodată: “Alis, aici e singurul loc în care noi ne simțim văzuți și ascultați”.
Cred că e nevoie de mult curaj din partea noastră, ca părinți, să acceptăm giftedness-ul copilului și nevoile speciale care vin odată cu asta. E nevoie de curaj să ne luptăm pentru ei și să cerem să primească ce au nevoie de la școală, păstrând în același timp acea atitudine înțeleaptă de a nu-i compara cu alți copii într-un mod care să nască aroganță sau condescendență. Cred că ideea de a face o evaluare profesionistă copilului e tare bună – există și în București (deduc din comentariile tale că nu locuiți în România) psihologi care fac astfel de evaluări și pot traduce nevoile copiilor gifted pe înțelesul învățătoarelor și oamenilor cheie de la școală, îndrumând în același timp și părinții care învață să însoțească un astfel de copil prin viață.
Fiecare copil e special în felul lui. Gifted-ness-ul e însă o realitate care, dacă e ignorată, în loc să fie un dar, devine un handicap. Aici mi se pare mie linia aceea fină pe care părinți ca tine o navighează. Și mi se pare minunat și încurajator să văd părinți care fac asta cu atâta conștiință de sine și spirit relfexiv.
Pe mine, în drumul spre propriile răspunsuri, m-a ajutat mult cartea asta. Dacă nu o știi deja, sper să fie o sursă de inspirație – https://www.amazon.com/Guiding-Gifted-Child-Practical-Teachers-ebook-dp-B00KY8G8VI/dp/B00KY8G8VI/ref=mt_kindle?_encoding=UTF8&me=&qid=
Multumesc mult pentru raspuns, pentru aprecieri/incurajari si pentru link! Descrii perfect dilema pe care o traim… accentuata si de presiunea pe care mi-o pusesem eu, aceea de a nu face mare caz de abilitatile lui cognitive pentru ca nu cumva sa ajung sa reproduc ce au facut parintii mei cu mine (mai precis unul din ei).
Am si comandat cartea. Desi mai citisem altele pe tema asta, mai teoretice si mai abstracte, cred ca asta are ceva in plus, folositor si pentru viata de zi cu zi.
Mda, senzatie de “neinteles” la scoala, de “neacceptat”, tentativa de diagnosticare superficiala de hiperactivitate din partea directoarei scolii, bullying luni de-a randul pana in sfarsit si-a facut curaj sa ne spuna… we’ve had it all! Deja, la varsta asta inca mica a lui. Si in strainatate, si intr-o scoala atat de alternativa si de bine vazuta printre cele alternative… Sunt nerabdatoare sa avem bilantul psihologului pentru ca sa putem evalua si discuta situatia cu scoala avand toate cartile in mana.
Multumesc inca o data si numai bine si tie!
Avem noi în coaching o vorbă: “Fiecare coach/terapeut are clientul pe care îl merită” – exact acel client care te obligă să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e de rezolvat în tine. Eu extrapolez vorba asta și spun că avem și copiii pe care îl merităm – care ne obligă să vedem ce mai avem de conștientizat și vindecat, cu ce frici mai trebuie să ne împăcăm. Iar uneori oglinda asta vine sub forma unui copil excepțional, care se cere văzut și recunoscut exact așa cum e :).
Vă doresc din suflet să primiți confirmarea de care aveți nevoie, ca să puteți să îl ajutați să își croiască drumul care e doar al lui.
Cu drag și gânduri bune.
Alis, azi a fost o zi minunata: ziua in care te-am descoperit! 🙂 Imi place la nebunie cum scrii si ma regasesc, nu fara o usoara tristete, in multe din randurile si din articolele tale… Numai bine,
Lorena
Mulțumesc tare mult, Lorena! 🙂 Mă bucur că suntem mulți care ne căutăm și e minunat când mai putem lua inspirație unii de la alții.
Iti multumesc din suflet pentru tot ce scrii si impartasesti cu noi. Si , da, te iubim doar pentru ca existi. ( nu trebuie sa cunosti un om ca sa il iubesti ). Toate articolele scrise de tine sunt minunate chiar daca unele ( ex. ca cel de mai sus) sunt dureros de adevarate. Astept cu nerabdare urmatorul articol.
Tot respectul cuvenit pentru munca ta si omul din tine!
Multumesc din suflet si te iubesc pentru ca existi (poti iubi oameni si fara sa ii cunosti personal dar ii descoperi, ii apreciezi si cunosti o “bucatica“ din ei prin munca lor). Toate articolele tale sunt minunate chiar daca unele sunt dureros de adevarate (ex. ca cel de mai sus). Sunt foarte multe de spus … dar astept cu nerabdare urmatorul articol, si urmatorul, si urmatorul ….. pentru a ne redescoperi noi ca oameni , ca parinti.
Tot respectul cuvenit!
Mulțumesc tare mult și eu, Doina :).
eu am observat ca daca nu esti competitiv, adica daca nu te bagi in seama, nu faci nimic si sefii te pun pe linie moarta ori te lasa in acelasi loc ani de zile
in alta ordine de idei, nu imi aduc aminte sa fi existat atata competitivitate in ultimii cinci ani ai comunismului, ca dupa usor-usor totul a inceput sa se “moaie”
Un articol foarte interesant scris pentru generatiile nascute in anii 70 -80 mai ales si care au ca parinti generatia baby boom. Poate ca cei nascuti dupa 90 nu au mai cunoscut atata presiune pentru nimic, caci in final nu o diploma face o persoana, ci capaciatatea sa de a fi interesat sa se formeze in permanenta la/in scoala vietii.
Este un mare paradox in scoala “excelentei” romanesti: diplomele emise nu sunt recunoscute decat in Romania.Daca vrei sa postulezi in strainatate ( Europa de Vest, USA,Canada), cu foarte mici exceptii,diplomele romanesti nu sunt recunoscute si nu au nici o valoare.
Nu o diploma defineste o persoana, ci capacitatea ei de adaptare la “obstacolele” vietii.
Care este sursa acestei credinte limitative romanesti ca “trebuie sa fii cel mai bun si tot timpul comparat cu altcineva”? O idee mostenita din sistemul comunist de invatamant? Remarc spre exemplu ca in China, elevii au aceeasi “preocupare” impusa de parinti de a fii cei mai buni.
Inca o data un articol foarte interesant si multumesc pentru initiativa de al scrie.