Călătorii înăuntru și afară - ce am învățat despre mine după un an între continente

Dacă ați avut vreodată acel straniu și în același timp fascinant sentiment de familiaritate ajungând într-un loc pentru prima oară, atunci știți ce am simțit eu acum aproape un an când am coborât din avion la Sao Paolo. Nu înțelegeam nimic din ce se vorbea în jurul meu și în orice alte condiții m-aș fi simțit cel puțin neliniștită fiind singură, la un ocean distanță de tot ce-mi era familiar. Și totuși, ceva a făcut "click" în mine din prima secundă. N-am avut nici un fel de teamă sau reținere și m-am trezit cuprinsă de un soi de emoție pe care n-o poți avea decât atunci când ai fost plecat mult timp și, în sfârșit, te-ai întors acasă.

Acum, la a patra călătorie într-un an, am început să glumesc spunând că fac "naveta transatlantică" iar prietenii, în loc să mă întrebe îngrijorați, cum o făceau la început - "Dar nu-ți e frică să te duci acolo? Am auzit că-i destul de periculos..." mă întreabă amuzați "Și? Când pleci din nou în țările calde?".

La fiecare nouă aventură braziliană am mai descoperit ceva nou. Uneori am senzația că am început să trăiesc de-a dreptul în două lumi - cea de-acasă, din România, pe care o cunosc atât de bine pentru că acolo mi-am petrecut existența de până acum și cea de-aici, din tărâmul ăsta unde verdele intens, luxuriant al pădurii se întâlnește miraculos cu azuriul aproape ireal al cerului - o lume pe care sufletul meu pare s-o fi cunoscut dinainte ca ochii mei să-o fi întâlnit prima oară.

Călătoriile spre și dinspre "țările calde" mi-au adus multe bucurii și lecții de tot felul și în final s-au dovedit a fi, mai presus de orice, călătorii în mine însămi. Anul ăsta Brazilia mi-a fost cea mai bună profesoară și împărtășesc cu voi câte ceva din ce am învățat de la ea.

La prima călătorie am învățat să îmbrățișez fără rezerve oameni străini pe stradă. Aici, când doi oameni se cunosc pentru prima oară e absolut firesc să se pupe și să se îmbrățișeze. Și apoi, ori de câte ori îi revezi pe cei pe care tocmai i-ai cunoscut, fie și dacă vă întâlniți din întâmplare "na rua", e absolut firesc să vă pupați și să vă îmbrățișați de fiecare dată. Cine are probleme cu spațiul personal ar putea să fie ușor inhibat de naturalețea și firescul cu care brazilienii caută contactul fizic. E aproape miraculoasă conexiunea de dincolo de cuvinte care se creează între oameni atunci când barierele artificiale care de obicei ne țin la distanță dispar. Și tot miracolul ăsta e într-o simplă îmbrățișare.

Aici am descoperit cum e să trăiesc în afara timpului - zilele care se scurg lin și blând într-un loc în care nimeni nu poartă ceas și în care oamenii stabilesc întâlniri spunându-și, relaxat: "o să trec pe la tine dupăamiază" - fără să-și dea ore fixe și fără să se supere dacă după-amiaza de astăzi se dovedește a fi după-amiaza de mâine sau poimâine. Pentru mine, care ani de zile m-am grăbit mereu fără să știu prea bine înspre ce alerg, indiferența brazilienilor față de curgerea timpului și capacitatea lor extraordinară de a trăi în prezent au fost lecții neprețuite.

Tot în Brazilia am învățat să stau pe loc, să mă scot din priză, să mă deconectez de lumea exterioară și să mă reconectez cu mine însămi. Am acces la internet dar, spre deosebire de acasă, în România, unde simt nevoia să-mi verific mailul de nu știu câte ori pe zi, aici o fac o dată pe zi cel mult sau nici atunci și nici nu sufăr dacă nu am acces la Facebook mai multe zile la rând. Aici am înțeles cât de dependentă eram de informație multă și inutilă care să vină spre mine din toate părțile și cât de iluzorie este obsesia asta de a fi "conectat" că, Doamne ferește, se poate întâmpla ceva în lipsa ta. Anul ăsta am lipsit din țară trei luni și nimic grav nu s-a întâmplat, nimic nu s-a prăbușit și nimeni n-a murit dacă n-a putut să mă contacteze pe loc sau dacă n-am răspuns la mail în aceeași zi. Și în timpul ăsta am fost și productivă - am scris articole, am pregătit cursuri noi - toate în ritmul meu, fără grabă și fără deadline-uri stresante. Prietenii sunt la locul lor, clienții la fel și viața nu s-a terminat pentru că eu n-am mai dormit cu laptopul în brațe. Dimpotrivă.

După ani de trăit în oraș, în Brazilia m-am reîmprietenit cu natura. De la o călătorie la alta am învățat să apreciez și să respect vietățile cu care noi, oamenii, împărțim Pământul. Apreciez acum la fel de mult măreția lui Iemanjá, mama Ocean, și măreția unor gândaci uriași care altă dată m-ar fi făcut să îngheț de frică și care acum mi se par chiar simpatici. Am înțeles că natura e magnifică în toate formele ei. Momentul în care un liliac a zburat pe lângă mine și am putut să-l privesc liniștită, sigură că nu avea vreo treabă cu mine și GPS-ul lui impecabil cu ultrasunete îl va ajuta să mă ocolească grațios - a fost cel mai mare triumf al orășencei care acum 2 ani urla isteric la vederea unui șoricel de câmp care, bietul, se rătăcise și ajunsese din greșeală în casă. Acum mă întreb dacă șoricelul avea vreo problemă că intrase fără permisiune sau eu aveam o problemă că-mi construisem casa în câmp, pe teritoriul lui...

La a treia călătorie, din vară, mi-am dat seama brusc, de la o zi la alta, că înțeleg și că pot să vorbesc portugheză. A fost memorabilă o discuție pe care am avut-o cu Magno, șoferul cu privire blândă și zâmbet solar care mă ia de fiecare dată de la aeroport și care m-a întrebat uimit dacă l-am păcălit când nu puteam să leg o vorbă în limba lui nici două săptămâni mai devreme. I-am spus că nu, doar că a durat ceva până s-a făcut acea conexiune în capul meu și cuvintele care până atunci nu aveau sens au devenit dintr-o dată foarte clare. Așa am redescoperit cum învățam de fapt atunci când eram mici și absorbeam tot ca un burete până când, la un moment dat, ne trezeam știind lucruri pe care nici nu ne dădusem seama că le reținusem.

Tot în Brazilia am văzut cu ochii mei cum arată un loc de pe planetă unde toate femeile par să fie mândre de corpul lor. Înalte, scunde, cu pielea albă, aurie sau abanos, cu carnea imposibil de fermă sau cu forme rubensiene, de la S la XXL, fetele de aici se îmbracă cu fuste scurte și-și poartă frumusețea naturală cu bucurie și fără niciun fel de complex. Brazilienilor le place mâncarea și, mai presus de orice, le plac dulcurile, iar asta se vede din plin în siluetele domnișoarelor bahiene. Cu toate astea n-am văzut vreuna ascunzându-se sub tricouri largi sau pantaloni lălâi. Iar bărbații lor par să le aprecieze la fel de mult indiferent de dimensiune. Aici nu există obsesia curelor de slăbire și complexele comparațiilor cu vedetele anorexice de pe prima pagină a revistelor glossy. Siluetele clepsidră sunt norma și nicăieri n-am văzut feminitatea etalându-se cu mai multă voluptate decât aici, pe malul oceanului. Brazilia m-a învățat să fiu mândră de corpul meu imperfect, de ceea ce sunt ca femeie și să încetez să mă mai compar cu oricine altcineva.

Brazilia mi-a fost profesoară anul ăsta în mai multe feluri decât aș putea scrie aici. Poate cel mai important, viața între două continente mi-a arătat că, dincolo de orice loc de pe lumea asta, "acasă" e de fapt în noi înșine. Am înțeles că dacă sunt acasă în interiorul meu atunci mă pot simți binevenită oriunde pe planetă și invers, dacă vreau să fug de confruntarea cu propriul meu suflet niciun loc de pe pământ nu e destul de departe. Asta e lecția fundamentală pe care o port cu mine și pe care vreau s-o împărtășesc cu voi, cei care încă mai spuneți, la supărare, că "oriunde e mai bine decât în România". Mi se pare firesc să dorim să trăim în locuri cu altă energie, mai calde, mai aproape de apă sau care pur și simplu rezonează mai tare cu noi decât cel în care suntem acum. Însă cred că e o mare greșeală să pleci în lume doar pentru a fugi de unde ești. Iubesc Brazilia dar știu că aș putea iubi sute de alte locuri și cred cu tărie că dacă motivația principală de a pleca din țară este să scapi de ceea ce ți se pare că nu e bine sau nu merge, dacă știi ce nu vrei dar nu te-ai oprit niciodată să definești foarte clar ce vrei, atunci acel ceva nedorit, nesuferit sau dureros te va urmări, sub o formă sau alta, oriunde te-ai duce.

Nu știu unde mă vor purta pașii, poate la un moment dat o să decid să-mi stabilesc "cartierul general" în altă parte decât în România, însă știu sigur că, în pendularea asta minunată între două țări și două continente, am învățat să apreciez cu adevărat țara din mine însămi, acel tărâm interior în care s-au purtat războaie, s-au făcut revoluții și apoi s-a stabilit o mult-așteptată pace. Acest ținut al sufletului meu e la fel de plin de peisaje fascinante ca și lumea exterioară și e într-o continuă transformare și evoluție, la fel ca al fiecăruia dintre noi. Cu fiecare călătorie în afară am mai făcut una înăuntru. Și din toate am învățat ceva nou despre cine sunt și cine vreau să devin.