Învățături din țara mămicilor

Sunt, de puțin timp, membră a unui grup de mămici pe Facebook. Am fugit de grupurile astea cât am putut, știind de mult că sunt un teren fertil pentru polemică și agresivitatea aia de care numai mamele care-și apără deciziile și adevărurile absolute despre creșterea copilului sunt în stare. Grupul ăsta se vrea, și, într-o mare măsură este, moderat. Intenția e de împărtășire și susținere reciprocă, regula e non-judecata. După ce m-a adăugat o prietenă pe care o știu om la locul lui, mi-a plăcut energia și am decis să rămân - m-am gândit, și cred în continuare, că nu-mi strică deloc să mai învăț lucruri de la o comunitate de mame care nu sunt convinse că le știu deja pe toate.

Liniștea a durat până azi, când una dintre membre a întrebat dacă ar fi ok să-l adauge și pe tatăl fetiței ei în grup. S-a gândit că, pentru că urma o perioadă aglomerată profesional pentru ea, în care el va sta mai mult decât ea cu fetița lor, pe care oricum o cresc cot la cot pentru că lucrează amândoi, i-ar prinde bine să mai citească un articol sau să mai primească o perspectivă utilă. În plus, tăticul cu pricina era foarte deschis și deloc inhibat de ideea de a fi parte dintr-un grup despre parenting alături de vreo 300 de femei.

Întrebarea ei a declanșat o dezbatere întreagă - s-au creat rapid două tabere. Pe de o parte cele cărora, ca și mie, li s-a părut o idee bună să fie invitați și tați într-un grup despre "mămicie" - pentru că oricum sunt parteneri cu drepturi egale și implicați în egală măsură în creșterea copiilor lor. Pe de altă parte - și partea asta a câștigat - femeile care au considerat că tații copiilor lor nu au ce căuta în grupul format exclusiv din mame. Motivele erau multe - că tații nu sunt prezenți la fel de mult timp alături de copil în fiecare zi, că mamele oricum iau toate deciziile de zi cu zi în viața copilului mic, deci de ce i-ar interesa pe tătici discuții despre alimentație, activități educative sau sfaturi de parenting, că se simt vulnerabile să vorbească despre subiecte care le frământă în rolul lor de mame (n-am aflat exact care erau alea) știind că o să citească și bărbați, că vor ca grupul ăla să rămână un fel de "spațiu sacru" al mămiciei, unde femeile să poate să se despovăreze de toate greutățile care vin la pachet cu rolul de mamă, să fie ascultate de alte mame, care le "pot înțelege cu adevărat" și poate, pentru mine, cel mai șocant argument - că nu vor bărbați în grup pentru că acolo vorbesc despre subiecte cu care nu vor să "îi împovăreze pe ei".

Citind toate comentariile am tras concluzia că multe femei au impresia că rolul ăsta de mamă nu e doar unic și special, ci "mai" din multe puncte de vedere decât rolul unui tată  - una dintre mămici chiar spunea că "mamele trăiesc lucruri pe care tații pur și simplu nu pot să le înțeleagă" și, am dedus eu, nici nu pot să le diegere, din moment ce trebuie protejați de tribulațiile materne. Am mai înțeles și că avem impresia că bărbatul de lângă noi, cel alături de care am decis să aducem pe lume un copil, se așteaptă cumva ca femeia de lângă el să fie zen tot timpul, că "poverile mămiciei" nu îl privesc sau nu ar trebui să-l deranjeze în vreun fel. Deci, dacă e să ne plângem, să avem nesiguranțe, dileme, temeri -  le exprimăm către alte mame, în grupuri închise pe Facebook, ca apoi să ne întoarcem la bărbații noștri luminoase și ușoare ca un fulg, ca și cum nimic nu ne-ar fi stresat vreodată, pentru că nu e cazul "să-i încărcăm pe ei cu problemele noastre"...

Cu ocazia asta, mi-a revenit în minte un subiect care mă frământa de mult - în ce măsură femeile devenite mame, care se plâng deseori că bărbații de lângă ele, tații copiilor lor, nu sunt suficient de implicați în creșterea și îngrijirea celui mic, sunt și ele însele, poate inconștient, o cauză a acestei neimplicări. 

Trebuie să spun clar și răspicat că articolul ăsta, ca toate ale mele, e o invitație la reflecție, nu pretinde să exprime vreun adevăr absolut. Disclaimer-ul e pentru toți amatorii de polemici care se vor "activa" citindu-l.

Acestea fiind spuse, mă întorc cu gândul la prieteni de-ai noștri - nu unul doi pe ici pe colo, ci mulți - care s-au despărțit după ce au făcut copii. De multe ori motivul a fost că, după câțiva ani de părințeală, s-au uitat unul la altul și nu și-au mai adus aminte ce i-a adus împreună înainte de a avea copii. Frustrările legate de cine cât face, cine cât timp petrece cu cel mic, energia pentru cuplu inexistentă - toate au fost fisuri peste fisuri în relații care începuseră, ca toate iubirile, cu visuri despre familii fericite și ani mulți împreună.

E adevărat, un bărbat nu poate purta în pântece un copil timp de nouă luni. Nici nu poate să-l alăpteze. Dincolo de constrângerile astea pur fiziologice, un bărbat prezent și conștient, care și-a dorit copilul și care iubește femeia cu care a decis să-l invite în lume, poate face absolut tot ce poate face și o mamă. Cunosc bărbați care schimbă scutece, fac baie copilului, gătesc pentru copil sau chiar pentru întreaga familie, petrec timp cu cel mic în timp ce mama lucrează, citesc cărți de parenting, sunt interesați să învețe, știu să comunice, să se joace, să fie parteneri absolut egali alături de femeia de lângă ei în creșterea omulețului pe care l-au primit în viețile lor. Cunosc și bărbați care, la o săptămână după ce li s-a născut copilul, s-au gândit că ar fi o idee bună să plece câteva zile la mare cu "băieții", cărora li se pare normal ca mama să se ocupe exclusiv de cel mic în timp ce ei "lucrează ca să aducă bani în casă" și nici seara, după job, n-au prea mult timp de stat cu copilul pentru că "sunt obosiți", bărbați care n-ar ști să spună ce brand de scutece poartă copilul lor, nici ce-i place sau nu-i place să mănânce, care îi sunt semnele de oboseală, cum să îl adoarmă sau în ce fel îi place să se joace.

Mult timp am judecat bărbații neimplicați. În continuare cred că există o grea moștenire culturală - despre rolurile "tradiționale" și ce "e normal" să facă fiecare în familie -  cu care bărbații se luptă și care-și pune amprenta hâdă în destinele multor familii. Însă nu ăsta e subiectul acestui articol.

Polemica despre a permite sau nu unui tătic să intre în "bula" mămicilor m-a zguduit pentru că mi-a adus în fața ochilor atitudinile prin care mamele însele mențin și perpetuează aceste tabu-uri culturale. Nu vorbim cu bărbații noștri despre tristețile sau oboselile noastre pentru că i-ar "încărca", nu le cerem un sfat pentru că oricum "nu s-ar pricepe să ni-l dea", nu le permitem să se implice mai mult pentru că "mami știe cel mai bine". Uneori îmi pare că există în femei un fel de nevoie a martiriului matern - un soi de mecanism care tinde să se declanșeze când aduc pe lume un copil și care le spune - "ființa asta are nevoie de tine cel mai mult pe lumea asta - de tine și de nimeni altcineva", deci, "tocmai ai primit o sarcină colosală", deci "ești importantă", deci "contezi".

Am senzația că deseori punem semnul egal între stima noastră de sine și rolul nostru de mame - deciziile pe care le luăm pentru copiii noștri, indiferent că e vorba de sănătatea, alimentația sau educația lor - devin un fel de măsură a valorii noastre ca ființe umane. Ne identificăm cu copiii noștri în asemenea măsură încât nu mai e loc de altcineva pe lângă noi, nici măcar de bărbații noștri. Și, poate, la un anumit nivel profund inconștient, ne hrănim cu ideea că tații nu vor putea face niciodată pentru copii ceea ce facem noi. Argumentul suprem în multe polemici despre parenting este "ai copii?" sau "ești mamă?". Dacă nu, taci. Avem nevoie de grupuri formate exclusiv din mame pentru că "doar mamele pot înțelege".

Și mă întreb. Tații? Cu ei cum rămâne? Pe ei cine îi întreabă cum se simt, ce frici au când li se naște un copil, ce fel de tați visează să fie? Pe ei cine îi întreabă cum le e când iubita lor alege să fie doar "mami", iar cel mic devine singura ei preocupare? Lor cine le spune că sunt importanți, că cei mici au nevoie de ei la fel de mult ca de mame, că pot și trebuie să fie prezenți și, da, că sunt lucruri pe care numai ei, tații, le pot înțelege?

Câte șanse avem să începem să construim o lume în care familia să însemne un parteneriat, nu o "ea" care stă acasă și "se sacrifică" și un "el" care e la birou toată ziua și, când ajunge seara acasă, nu vrea decât să stea cu o bere pe canapea, dacă mamele însele sunt convinse că tații nu pot și nu trebuie incluși în conversația despre cum se crește un copil? Unde, pe drumul spre a fi părinte, se pierde starea aia de "mână în mână" și "umăr la umăr" cu care plecăm la începuturile noastre alături de un om iubit? Ce s-ar întâmpla dacă mai multe femei ar renunța la ceva din sentimentul ăsta de "a fi de neînlocuit"  și de "mommy knows best" și le-ar permite bărbaților să-și aducă în mai mare măsură contribuția în viețile copiilor lor?

Cum spuneam, sunt doar niște întrebări - pentru mine și pentru voi - și o invitație la a trăi mai conștient nu doar ca părinți, ci și ca parteneri ai celor cu care am ales să construim o familie.